Bessler împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 25669/04) îndreptată împotriva României și depusă de o cetățeană a acestui stat, d-na Lucie Henriette Bessler („reclamanta"), la Curte la 26 mai 2000 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta a decedat la 27 septembrie 2008. La 24 octombrie 2008, moștenitorii ei testamentari, d-na Daniela Molagic și d-nii George-Virgil Molagic și Cătălin-George Molagic, au exprimat dorința de a continua procedura în fața Curții.

Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să-l numească pe d-na Lucie Henriette Bessler, „reclamanta", deși astazi trebuie să i se atribuie această calitate moștenitorilor ei (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI).

Reclamanta este reprezentată de d-na Cornelie Enescu. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său D. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta susținea, sub unghiul articolului 6 § 1 din Convenție, o prejudumare a dreptului ei de acces la tribunal din cauza respingerii acțiunilor sale de revendicare a mai multor imobile naționalizate. Ea o vedea de asemenea ca o prejudumare a dreptului ei la respectarea bunurilor sale, sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Curte.

La 27 august 2007, președintele celei de-a treia secții a decis să comunice grievul tras din art. 6 § 1 Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât de asemenea că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei.

Tatăl reclamantei, D. Bessler Heinrich, cetățean polonez rezident în România, a construit și locuia din 1933 într-un imobil situat nr. 64 strada Dr. Lister la București. El deținea în coproprietate cu sora lui, cetățeana română d-na Constantinescu Ema Otilia, trei alte imobile situate nrs. 4 și 8 strada Pictor Romano și nr. 25 strada Teofil la București.

În timpul celui de-al doilea război mondial, la 23 august 1944, România a rupt alianța militară cu Germania și a trecut de partea forțelor Aliate. Această schimbare a fost ratificată printr-un armistițiu semnat la 12 septembrie 1944.

La 3 noiembrie 1944, reclamanta și părinții ei au fost considerați cetățeni germani și deportați într-un lagăr de internare. Au fost eliberați la 18 mai 1946.

Legea nr. 91 din 9 februarie 1945 a instituit Biroul pentru administrarea și supravegherea bunurilor inamicilor (Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice) (în continuare, „Biroul"), persoană juridică de drept public român acționând sub autoritatea ministerului Finanțelor. Biroul trebuia să identifice și administreze bunurile cetățenilor germani și ungari pe teritoriul român.

Pe o listă publicată în Monitorul Oficial la 20 februarie 1945, părinții reclamantei figurau ca cetățeni germani ai căror bunuri erau administrate de Birou.

Prin legea nr. 182 din 21 martie 1946, bunurile cetățenilor germani au fost transferate în patrimoniul fostei Uniuni Sovietice la titlul reparații de război.

În ciuda unui raport din 1946 al Biroului, care estimase că imobilele părinților reclamantei nu trebuiau să facă obiectul unei administrări la titlul legii nr. 91/1945 de vreme ce nu erau cetățeni germani, imobilul de pe strada Dr. Lister a fost atribuit unei întreprinderi sovietice. Imobilul situat nr. 8 strada Pictor Romano a fost de asemenea transferat în patrimoniul Uniunii Sovietice.

În aplicarea decretului nr. 92/1950 privind naționalizarea imobilelor aparținând marelui burgheziei și exploatatorilor de locuințe, autoritățile române preluaseră posesiunea celor două alte imobile situate nrs. 4 strada Pictor Romano și 25 strada Teofil.

În 1958, după retragerea armatei sovietice din România, imobilele de pe străzile Dr Lister și Pictor Romano au fost transferate în patrimoniul Statului român. Ulterior, cele patru imobile au servit drept imobile de locuit.

La date neprecizate, în virtutea legii nr. 112/1995, Statul a vândut locatarilor mai mai multe apartamente. B. Acțiuni vizând restituzione imobilului situat pe strada Dr. Lister 1. Acțiune de revendicare bazată pe dispoziții ale dreptului comun

În 1996, susținând că transferul imobilului în patrimoniul fostei Uniuni Sovietice fusese ilegal de vreme ce tatăl ei, cetățean polonez, nu avuse niciodată cetățenia germană, reclamanta a introdus în fața tribunalului de prim nivel din București o acțiune de revendicare împotriva consilului local din București și a întreprinderii gestionare a bunului.

Printr-o sentință din 6 februarie 1998, tribunalul respinge acțiunea. Tribunalul reținuse că imobilul fusese transferat în patrimoniul fostei Uniuni Sovietice în virtutea legii nr. 182/1946 și că la plecarea armatei sovietice, fusese cedat Statului român. Tribunalul concluzionase că titlul de proprietate al Statului era valabil.

Pourvoia în recurs a reclamantei a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 10 decembrie 1999 a curții de apel din București. Constatând că aproprierea imobilului de fostă Uniune Sovietică fusese consecința tratelor internaționale ratificate de România, curtea de apel estimase că nicio dispoziție internă sau internațională nu autorizase jurisdicțiile naționale să cenzureze valabilitatea acestor tratate. Ea concluzionase că titlul de proprietate al Statului era valabil și că întrebarea privind cetățenia tatălui reclamantei era fără importanță. 2. Acțiune de revendicare bazată pe dispoziții ale legii nr. 10/2001

La 10 iulie 2001, în virtutea legii nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare transferate Statului abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, reclamanta a cerut primariei din București restituzione imobilului sau acordarea unei indemnizări. La 5 noiembrie 2003, cererea sa a fost respinsă.

La 24 septembrie 2007, după comunicarea cererii Guvernului, reclamanta informase Curtea că contestația introdusă împotriva deciziei primarului fusese admisă de hotărârea definitivă din 12 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceasta ordonase restituzione unui apartament și acordarea unei indemnizări pentru alte apartamente. La data aceasta, procedura de indemnizare este în curs. C. Acțiuni vizând restituzione imobilelor situate pe străzile Pictor Romano și Teofil 1. Acțiune de revendicare bazată pe dispoziții ale dreptului comun

În 1998, reclamanta a introdus în fața tribunalului de prim nivel din București o acțiune de revendicare împotriva primariei și a întreprinderilor gestionare ale imobilelor.

Privind imobilul situat nr. 8 strada Pictor Romano, reclamanta expunea că fusese neîntemeiat transferat în patrimoniul Uniunii Sovietice de vreme ce tatăl ei nu avuse niciodată cetățenia germană.

Privitor la celelalte două imobile situate nrs. 4 strada Pictor Romano și 25 strada Teofil, ea susținuse că aplicarea decretului nr. 92/1950 fusese greșită. Ea indicase că tatăl ei și mătușa sa nu făceau parte din categoriile sociale vizate de acest decret.

Printr-o sentință din 3 octombrie 2000, tribunalul declară acțiunea inadmisibilă pentru defect de drept de a acționa în justiție. El estimase că reclamanta nu dovedise că la data naționalizării, imobilele litigioase aparținuseră autorilor săi.

Printr-o hotărâre din 3 iunie 2002, curtea de apel din București a dat curs pourvoi în recurs a reclamantei și a trimis dosarul tribunalului județean. Curtea de apel judecase că reclamanta adusese dovada dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilelor revendicate.

Printr-o hotărâre din 7 octombrie 2002, tribunalul județean admite acțiunea, estimând că naționalizarea fusese ilegală de vreme ce tatăl reclamantei era cetățean polonez și decretul nr. 92/1950 era contrar Constituției în vigoare pe atunci și tratele internaționale la care România aderase.

La 16 mai 2003, curtea de apel a dat curs pourvoi în recurs a primariei, respinge acțiunea și confirme sentința tribunalului de prim nivel din București din 3 octombrie 2000.

Curtea de apel remarcă că tribunalul județean nu luase în considerare nici vânzarea apartamentelor nici consimțământul reclamantei de a primi o eventuală indemnizare pentru imobilul situat nr. 8 strada Pictor Romano. Ea concluzionase că reclamanta avea posibilitatea de a introduce o nouă acțiune de revendicare împotriva terților cumpărători ai apartamentelor. 2. Acțiune de revendicare bazată pe dispoziții ale legii nr. 10/2001

La o dată neprecizată, în virtutea legii nr. 10/2001, reclamanta ceruse primariei din București restituzione imobilelor sau acordarea unei indemnizări. La data aceasta, autoritățile administrative nu răspunseseră acestei cereri.

Dispoziții legale privind restituzione sau indemnizare pentru bunuri naționalizate și jurisprudența internă pertinentă sunt descrise în hotărârile Păduraru c. România, nr. 63252/00, §§ 23-53, CEDO 2005-XII (extras); Viașu c. România, nr. 75951/01, § 38-49, 9 decembrie 2008 și Faimblat c. România, nr. 23066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009. ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grievul nu este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea remarcă în plus că se lovește de alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Pe fond

Guvernul reamineteste jurisprudența constantă a Curții conform căreia, atunci când verifică conformitatea unei proceduri interne cu art. 6 § 1 din Convenție, Curtea nu este competentă să cunoască erori de fapt sau de drept pretinse comise de o jurisdicție națională.

În speța prezentă, el consideră că procedurile au oferit reclamantei ocazia de a prezenta cauza sa în condiții care nu au plasat-o într-o situație dezavantajoasă în raport cu alte părți și că jurisdicțiile interne examinaseră toate întrebările esențiale pentru cauză.

În privința aceasta, Guvernul subliniază că jurisdicțiile interne judecaseră că imobilul de pe strada Dr. Lister aparținea Statului în virtutea unui titlu valabil. El expune că acțiunea de revendicare a celorlalte imobile fusese respinsă pe motivul că reclamanta nu dovedise că aceste bunuri aparținuseră autorilor săi.

În orice caz, Guvernul estimează că respingerea acestor acțiuni urmăreau un scop legitim, și anume protecția drepturilor terților cumpărători ai apartamentelor, și că era un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, de vreme ce reclamanta avea posibilitatea de a introduce o nouă acțiune de revendicare împotriva terților cumpărători.

Reclamanta contrazice această teză. Ea consideră că jurisdicțiile interne ignoraseră actele care dovedeau absența unui titlu de proprietate valabil al Statului.

Ea estimează că jurisdicțiile interne refuzaseră în mod arbitrar să analizeze valabilitatea titlului de proprietate pe care Statul se prevalea. Ea susține că naționalizarea fusese făcută în încălcare a legislației din epocă, și anume legea nr. 182/1996 și decretul nr. 92/1950, de vreme ce autorii săi nu făceau parte din niciuna din categoriile sociale vizate de aceste dispoziții.

Curtea reamineteste de inceput că, deși nu-i revine ei să cunoască erori de fapt sau de drept pretinse comise de jurisdicții naționale, ea trebuie să se asigure că interpretarea lor a legislației interne și dovezilor nu este înzecată de arbitrar, ceea ce ar putea prejudicia echitatea procedurii (a se vedea, între altele, Tejedor García c. Spania, hotărâre din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2796, § 31; Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2796, §§ 31 și 32).

Pe de altă parte, deși art. 6 § 1 din Convenție nu reglementează admisibilitatea și forța probatorie a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de probă ale părților, el institui o obligație pentru tribunale de a se ocupa de examinarea lor efectivă, cu excepția aprecierii relevanței (Van de Hurk c. Țări de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59).

Fără a necesita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligație presupune cu toate acestea ca partea vătămată să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru rezultatul procedurii în cauză (a se vedea, Ruiz Torija și Hiro Balani c. Spania, hotărâri din 9 decembrie 1994, seria A nrs. 303-A și 303-B, p. 12, §§ 29 și 30, și pp. 29 și 30, §§ 27 și 28).

În speța prezentă, Curtea observă că reclamanta bazase acțiunile pe argument al ilegalității aproprierii de către Stat a imobilelor litigioase.

Curtea remarcă că nu-i revine ei să examineze bunul-fond al mijlocului tras din aplicarea arbitrară a legii nr. 182/1946 și decretului nr. 92/1950 autorilor reclamantei, o asemenea sarcină revenind jurisdicțiilor naționale. Cu toate acestea, ea remarcă că o asemenea examinare era decisivă pentru rezultatul procedurii.

Într-adevăr, dacă tribunalele o judecaseră fondată, ar fi trebuit în mod necesar să constate absența unui transfer de proprietate valabil și condamnă Statul să restituie imobilele (a se vedea, mutatis mutandis, Vlasia Grigore Vasilescu c. România, nr. 60868/00, § 47, 8 iunie 2006). Examinarea acestui mijloc era cu atât mai justificată că legea nr. 213/1998 cere un control judecătoresc al legalității transferurilor bunurilor în patrimoniul Statului. Cu toate acestea, forța constată că un asemenea control nu a avut loc în speța prezentă.

În prim rând, Curtea remarcă că obiectul litigiului privind imobilul de pe strada Dr. Lister nu se referea la interpretarea clauzelor tratatului de armistițiu, ci la legalitatea aproprierii acestui bun de Birou, persoană juridică de drept public român, și cesionării lui Uniunii Sovietice în virtutea legislației interne, și anume, legea nr. 182/1946. De atunci, Curtea estimează că regulile dreptului internațional public nu se opuneau ca jurisdicțiile interne să se ocupupe de fondul cauzei, cu atât mai mult cu cât după plecarea armatei sovietice, imobilul a fost din nou transferat în patrimoniul Statului (a se vedea, a contrario, Manoilescu și Dobrescu c. România și Rusia (dec.), nr. 60861/00, § 80, CEDO 2005-VI).

Privitor la a doua acțiune, Curtea constată că, în cadrul aceluiași litigiu, la 3 iunie 2002, curtea de apel judecă că reclamanta dovedise dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilelor revendicate (a se vedea § 27 de mai sus). Cu toate acestea, la 16 mai 2003, aceeași curte de apel confirme sentința din 3 octombrie 2000 și puse capăt litigiului fără pronunțare pe fondul cererii și fără răspund la mijlocul tras din ilegalitatea privării de proprietate.

Privitor la posibilitatea pentru reclamanta de a introduce o nouă acțiune împotriva terților cumpărători, Curtea estimează că șansele de succes ale unei asemenea acțiuni erau iluzoare (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru c. România, nr. 63252/00, § 69, CEDO 2005-XII (extras)). În orice caz, ea reamineteste că un reclamant care utilizase o cale de atac aparent efectivă și suficientă nu se putea reproșa a nu fi încercat să utilizeze altele (a se vedea, Aquilina c. Malta [GC], nr. 25642/94, § 39, CEDO 1999-III).

Ținând seama de incidența decisivă a mijlocului tras din aproprierea ilegală de către Stat a imobilelor litigioase, Curtea consideră că aceasta necesita din partea curții de apel un răspuns specific și detaliat (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija și Hiro Balani, precitate, p. 12, § 30 și p. 30, § 28).

Absență a acestui răspuns, Curtea concluzionează că cauza reclamantei în cele două acțiuni de revendicare nu a fost ascultată în mod echitabil.

De atunci, a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Privitor la grievul tras din art. 1 al Protocolului nr. 1, Curtea remarcă că este direct legat de grievul examinat sub unghiul articolului 6 § 1 din Convenție. Ținând seama de concluzii pe terenul acestui articol din urmă, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului care ar fi fost acțiunilor de revendicare dacă cerințele dreptului la un proces echitabil fusesen respectate în fața tribunalelor interne. Pe de altă parte, Curtea remarcă că, la cererea reclamantei, două proceduri vizând acordarea unei indemnizări în virtutea legii nr. 10/2001 sunt în curs.

De atunci, ea estimează că nu este cazul să se pronunțe asupra admisibilității și bunul-fond a acestui grief (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Vlasia Grigore Vasilescu, precitată, §§ 55 și 56).

Privitor la grievul tras din art. 8 din Convenție, Curtea remarcă că faptele pe care se plânge reclamanta au avut loc înainte de data ratificării Convenției de România, 20 iunie 1994.

Rezultă că grievul este incompatibil ratione temporis cu dispoziții Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.

Reclamanta cere, la titlul prejudiciului material, restituzione apartamentelor care nu fusesen vândute locatarilor și acordarea unei sume cuprinse între 100.000 euro (EUR) și 250.000 EUR pentru fiecare apartament vândut al imobilelor situate pe străzile Dr. Lister, Pictor Romano și Teofil. La titlul daunelor morale, ea cere o sumă pe care o lăsa aprecierii Curții. Ea nu cere rambursarea cheltuielilor și costurilor.

Guvernul se opune acestor cereri. El estimează că sumele cerute la titlul prejudiciului material sunt pur speculativ. În orice caz, el estimează că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, prin ea însăși, o reparare satisfăcătoare a prejudiciului material și moral pretins suferit.

Curtea reamineteste că singurul fundament al acordării unei satisfacții echitabile în speța aceasta rezidă în faptul că reclamanta nu a avut acces la tribunal, în încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Ea estimează că reclamanta nu demonstrase că prejudiciul material susținut era efectiv rezultatul respingerii acțiunilor sale. În orice caz, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului procedurilor interne (a se vedea, mutatis mutandis, Teltronic CATV c. Polonia, nr. 48140/99, § 69, 10 ianuarie 2006).

Cu toate acestea, Curtea estimează că imposibilitatea de a revendica în justiție restituzione imobilelor naționalizate probabil antrenase pentru reclamanta o stare de incertitudine și frustrare pe care o constatare de încălcare nu suficient să repare.

Pronunțând în echitate, ea acordă împreună moștenitorilor reclamantei 5.000 EUR pentru daune morale. B. Dobânzi penalizatoare

Curtea judecă oportun a plasat rata dobânzilor penalizatoare pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la grievul tras din art. 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă privitor la grievul tras din art. 8 din Convenție; 2. Declară că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că nu este cazul să se pronunțe asupra admisibilității și bunul-fond a grievului tras din art. 1 al Protocolului nr. 1; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze, împreună moștenitorilor reclamantei, d-na Daniela Molagic și d-nii George-Virgil Molagic și Cătălin-George Molagic, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro), a se converti în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării, pentru daune morale, plus orice sumă susceptibilă a fi datorată la titlul impozitului; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la versament, acest cuantum va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru celelalte aspecte. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 mai 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 25669/04) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Lucie Henriette Bessler (« la requérante »), a saisi la Cour le 26 mai 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est décédée le 27 septembre 2008. Le 24 octobre 2008, ses héritiers testamentaires, M me Daniela Molagic et MM. George ‑ Virgil Molagic et Cătălin-George Molagic, ont exprimé le souhait de poursuivre l'instance devant la Cour.

Pour des raisons d'ordre pratique, le présent arrêt continuera d'appeler M me Lucie Henriette Bessler, la « requérante », bien qu'il faille aujourd'hui attribuer cette qualité à ses héritiers (voir, mutatis mutandis, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999 ‑ VI).

La requérante est représentée par M me Cornelie Enescu. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante alléguait, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, une atteinte à son droit d'accès à un tribunal en raison du rejet de ses actions en revendication de plusieurs immeubles nationalisés. Elle y voyait également une atteinte à son droit au respect de ses biens, sous l'angle de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Cour.

Le 27 août 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 6 § 1 au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Le père de la requérante, M. Bessler Heinrich, ressortissant polonais résidant en Roumanie, a fait construire et habitait depuis 1933 un immeuble sis n o 64 rue Dr. Lister à Bucarest. Il détenait en copropriété avec sa sœur, la ressortissante roumaine M me Constantinescu Ema Otilia, trois autres immeubles sis n os 4 et 8 rue Pictor Romano et n o 25 rue Teofil à Bucarest.

Pendant la deuxième guerre mondiale, le 23 août 1944, la Roumanie rompit l'alliance militaire avec l'Allemagne et passa du côté des forces alliées. Ce changement fut entériné par un armistice signé le 12 septembre 1944.

Le 3 novembre 1944, la requérante et ses parents furent considérés comme des ressortissants allemands et déplacés dans un camp d'internement. Ils furent libérés le 18 mai 1946.

La loi n o 91 du 9 février 1945 établit l'Office pour l'administration et la surveillance des biens des ennemis ( Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice) (ci-après, l'« Office »), personne morale de droit public roumain agissant sous l'autorité du ministère des Finances. L'Office devait identifier et administrer les biens des ressortissants allemands et hongrois sur le territoire roumain.

Sur une liste publiée au Journal officiel le 20 février 1945, les parents de la requérante figuraient comme ressortissants allemands dont les biens étaient administrés par l'Office.

Par la loi n o 182 du 21 mars 1946, les biens des ressortissants allemands furent transférés dans le patrimoine de l'ancienne Union soviétique au titre des réparations de guerre.

Malgré un rapport de 1946 de l'Office, qui estimait que les immeubles des parents de la requérante ne devaient pas faire l'objet d'une administration au titre de la loi n o 91/1945 dès lors qu'ils n'étaient pas des ressortissants allemands, l'immeuble de la rue Dr. Lister fut attribué à une entreprise soviétique. L'immeuble sis n o 8 rue Pictor Romano fut également transféré dans le patrimoine de l'Union soviétique.

En application du décret n o 92/1950 concernant la nationalisation des immeubles appartenant à la grande bourgeoisie et aux exploiteurs de logements, les autorités roumaines prirent possession des deux autres immeubles sis n os 4 rue Pictor Romano et 25 rue Teofil.

En 1958, après le retrait de l'armée soviétique de Roumanie, les immeubles des rues Dr Lister et Pictor Romano furent transférés dans le patrimoine de l'Etat roumain. Par la suite, les quatre immeubles servirent d'immeubles d'habitation.

A des dates non précisées, en vertu de la loi n o 112/1995, l'Etat vendit aux locataires plusieurs appartements. B. Actions visant la restitution de l'immeuble sis rue Dr. Lister 1. Action en revendication fondée sur les dispositions du droit commun

En 1996, alléguant que le transfert de l'immeuble dans le patrimoine de l'ancienne Union soviétique avait été illégal dès lors que son père, ressortissant polonais, n'avait jamais eu la nationalité allemande, la requérante introduisit devant le tribunal de première instance de Bucarest une action en revendication à l'encontre du conseil local de Bucarest et de l'entreprise gérante du bien.

Par un jugement du 6 février 1998, le tribunal rejeta l'action. Le tribunal retint que l'immeuble avait été transféré dans le patrimoine de l'ancienne Union soviétique en vertu de la loi n o 182/1946 et qu'au départ de l'armée soviétique, il avait été cédé à l'Etat roumain. Le tribunal conclut que le titre de propriété de l'Etat était valable.

Le pourvoi en recours de la requérante fut rejeté par un arrêt définitif du 10 décembre 1999 de la cour d'appel de Bucarest. Constatant que l'appropriation de l'immeuble par l'ancienne Union soviétique avait été la conséquence des traités internationaux ratifiés par la Roumanie, la cour d'appel estima qu'aucune disposition interne ou internationale n'autorisait les juridictions nationales à censurer la validité de ces traités. Elle conclut que le titre de propriété de l'Etat était valable et que la question de la nationalité du père de la requérante était sans importance. 2. Action en revendication fondée sur les dispositions de la loi n o 10/2001

Le 10 juillet 2001, en vertu de la loi n o 10 du 8 février 2001 sur le régime juridique des biens immobiliers transférés à l'Etat abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, la requérante demanda à la mairie de Bucarest la restitution de l'immeuble ou l'octroi d'une indemnité. Le 5 novembre 2003, sa demande fut rejetée.

Le 24 septembre 2007, après la communication de la requête au Gouvernement, la requérante a informé la Cour que sa contestation introduite contre la décision du maire avait été accueillie par un arrêt définitif du 12 mai 2006 de la Haute Cour de cassation et de justice. Cette dernière ordonna la restitution d'un appartement et l'octroi d'une indemnité pour les autres appartements. A ce jour, la procédure d'indemnisation est en cours. C. Actions visant la restitution des immeubles sis rues Pictor Romano et Teofil 1. Action en revendication fondée sur les dispositions du droit commun

En 1998, la requérante introduisit devant le tribunal de première instance de Bucarest une action en revendication contre la mairie et les entreprises gérantes des immeubles.

S'agissant de l'immeuble sis n o 8 rue Pictor Romano, la requérante exposa que c'était à tort qu'il avait été transféré dans le patrimoine de l'Union soviétique dès lors que son père n'avait jamais eu la nationalité allemande.

Quant aux deux autres immeubles sis n os 4 rue Pictor Romano et 25 rue Teofil, elle allégua que l'application du décret n o 92/1950 avait été erronée. Elle indiqua que son père et sa tante ne faisaient pas partie des catégories sociales visées par ce décret.

Par un jugement du 3 octobre 2000, le tribunal déclara l'action irrecevable pour défaut du droit d'ester en justice. Il estima que la requérante n'avait pas prouvé qu'à la date de la nationalisation, les immeubles litigieux appartenaient à ses auteurs.

Par un arrêt du 3 juin 2002, la cour d'appel de Bucarest fit droit au pourvoi en recours de la requérante et renvoya le dossier au tribunal départemental. La cour d'appel jugea que la requérante avait apporté la preuve du droit de propriété de ses auteurs sur les immeubles revendiqués.

Par un arrêt du 7 octobre 2002, le tribunal départemental accueillit l'action, estimant que la nationalisation avait été illégale dès lors que le père de la requérante était ressortissant polonais et que le décret n o 92/1950 était contraire à la Constitution en vigueur à l'époque et aux traités internationaux auxquels la Roumanie avait adhéré.

Le 16 mai 2003, la cour d'appel fit droit au pourvoi en recours de la mairie, rejeta l'action et confirma le jugement du tribunal de première instance de Bucarest du 3 octobre 2000.

La cour d'appel releva que le tribunal départemental n'avait pris en compte ni la vente des appartements ni le consentement de la requérante à recevoir une éventuelle indemnisation pour l'immeuble sis n o 8 rue Pictor Romano. Elle conclut que la requérante avait la possibilité d'introduire une nouvelle action en revendication à l'encontre des tiers acquéreurs des appartements. 2. Action en revendication fondée sur les dispositions de la loi n o 10/2001

A une date non-précisée, en vertu de la loi n o 10/2001, la requérante demanda à la mairie de Bucarest la restitution des immeubles ou l'octroi d'une indemnité. A ce jour, les autorités administratives n'ont pas répondu à cette demande. II.

Les dispositions légales concernant la restitution ou l'indemnisation pour des biens nationalisés et la jurisprudence interne pertinente sont décrites dans les arrêts Păduraru c. Roumanie , n o 63252/00, §§ 23-53, CEDH 2005 ‑ XII (extraits) ; Viașu c. Roumanie , n o 75951/01, § 38-49, 9 décembre 2008 et Faimblat c. Roumanie , n o 23066/02, §§ 16-17, 13 janvier 2009. EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement rappelle la jurisprudence constante de la Cour selon laquelle, lorsqu'elle vérifie la conformité d'une procédure interne à l'article 6 § 1 de la Convention, la Cour n'est pas compétente pour connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction nationale.

En l'espèce, il considère que les procédures ont offert à la requérante l'occasion de présenter sa cause dans des conditions qui ne l'ont pas placée dans une situation désavantageuse par rapport aux autres parties et que les juridictions internes ont examiné toutes les questions essentielles pour la cause.

A cet égard, le Gouvernement souligne que les juridictions internes ont jugé que l'immeuble de la rue Dr. Lister appartenait à l'Etat en vertu d'un titre valable. Il expose que l'action en revendication des autres immeubles a été rejetée au motif que la requérante n'a pas prouvé que ces biens avaient appartenu à ses auteurs.

En tout état de cause, le Gouvernement estime que le rejet de ces actions poursuivait un but légitime, à savoir la protection des droits des tiers acquéreurs des appartements, et qu'il y avait un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé, dès lors que la requérante avait la possibilité d'introduire une nouvelle action en revendication à l'encontre des tiers acquéreurs.

La requérante conteste cette thèse. Elle considère que les juridictions internes ont méconnu les pièces qui prouvaient l'absence de titre de propriété valable de l'Etat.

Elle estime que les juridictions internes ont arbitrairement refusé d'analyser la validité du titre de propriété dont l'Etat se prévalait. Elle soutient que la nationalisation a été faite en violation de la législation de l'époque, à savoir la loi n o 182/1996 et le décret n o 92/1950, dès lors que ses auteurs ne faisaient partie d'aucune des catégories sociales visées par ces dispositions.

La Cour rappelle d'emblée que s'il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par des juridictions nationales, elle doit s'assurer que leur interprétation de la législation interne et des preuves n'est pas entachée d'arbitraire, ce qui serait de nature à porter atteinte à l'équité de la procédure (voir, entre autres, Tejedor García c. Espagne , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, p. 2796, § 31 ; Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil 1997 ‑ VIII, p. 2796, §§ 31 et 32).

Par ailleurs, bien que l'article 6 § 1 de la Convention ne réglemente pas l'admissibilité et la force probante des moyens, arguments et offres de preuve des parties, il institue à la charge des tribunaux une obligation de se livrer à leur examen effectif, sauf à en apprécier la pertinence ( Van de Hurk c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, p. 19, § 59).

Sans exiger une réponse détaillée à chaque argument du plaignant, cette obligation présuppose, tout de même, que la partie lésée puisse s'attendre à une réponse spécifique et explicite aux moyens décisifs pour l'issue de la procédure en cause (voir, Ruiz Torija et Hiro Balani c. Espagne , arrêts du 9 décembre 1994, série A n os 303-A et 303-B, p. 12, §§ 29 et 30, et pp. 29 et 30, §§ 27 et 28).

En l'espèce, la Cour observe que la requérante a fondé ses actions sur l'argument de l'illégalité de l'appropriation par l'Etat des immeubles litigieux.

La Cour relève qu'il ne lui appartient pas d'examiner le bien-fondé du moyen tiré de l'application arbitraire de la loi n o 182/1946 et du décret n o 92/1950 aux auteurs de la requérante, une telle tâche incombant aux juridictions nationales. Cependant, elle note que pareil examen était décisif pour l'issue de la procédure.

En effet, si les tribunaux l'avaient jugé fondé, ils auraient nécessairement dû constater l'absence d'un transfert de propriété valable et condamner l'Etat à restituer les immeubles (voir, mutatis mutandis, Vlasia Grigore Vasilescu c. Roumanie , n o 60868/00, § 47, 8 juin 2006). L'examen de ce moyen était d'autant plus justifié que la loi n o 213/1998 exige un contrôle judiciaire de la légalité des transferts des biens dans le patrimoine de l'Etat. Or, force est de constater qu'un tel contrôle n'a pas eu lieu en l'espèce.

En premier lieu, la Cour note que l'objet du litige concernant l'immeuble de la rue Dr. Lister ne portait pas sur l'interprétation des clauses du traité d'armistice, mais sur la légalité de l'appropriation de ce bien par l'Office, personne morale de droit public roumain, et sa cession à l'Union soviétique en vertu de la législation interne, à savoir, la loi n o 182/1946. Dès lors, la Cour estime que les règles de droit international public ne s'opposaient pas à ce que les juridictions internes se penchent sur le fond de l'affaire, d'autant plus qu'après le départ de l'armée soviétique, l'immeuble a été de nouveau transféré dans le patrimoine de l'Etat (voir, a contrario, Manoilescu et Dobrescu c. Roumanie et Russie (déc.), n o 60861/00, § 80, CEDH 2005 ‑ VI).

S'agissant de la deuxième action, la Cour constate que, dans le cadre du même litige, le 3 juin 2002, la cour d'appel a jugé que la requérante a prouvé le droit de propriété de ses auteurs sur les immeubles revendiqués (voir § 27 ci-dessus). Cependant, le 16 mai 2003, la même cour d'appel a confirmé le jugement du 3 octobre 2000 et a mis fin au litige sans statuer sur le fond de la demande et sans répondre au moyen tiré de l'illégalité de la privation de propriété.

Quant à la possibilité pour la requérante d'introduire une nouvelle action à l'encontre des tiers acquéreurs, la Cour estime que les chances de succès d'une telle action étaient illusoires (voir, mutatis mutandis, Păduraru c. Roumanie , n o 63252/00, § 69, CEDH 2005 ‑ XII (extraits)). En tout état de cause, elle rappelle qu'un requérant qui a utilisé une voie de recours apparemment effective et suffisante ne saurait se voir reprocher de ne pas avoir essayé d'en utiliser d'autres (voir, Aquilina c. Malte [GC], n o 25642/94, § 39, CEDH 1999 ‑ III).

Compte tenu de l'incidence décisive du moyen tiré de l'appropriation illégale par l'Etat des immeubles litigieux, la Cour considère qu'il exigeait de la part de la cour d'appel une réponse spécifique et détaillée (voir, mutatis mutandis , Ruiz Torija et Hiro Balani, précités, p. 12, § 30 et p. 30, § 28).

Faute de cette dernière, la Cour conclut que la cause de la requérante dans les deux actions en revendication n'a pas été entendue équitablement.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

S'agissant du grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1, la Cour relève qu'il est directement lié au grief examiné sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention. Eu égard à ses conclusions sur le terrain de ce dernier article, la Cour ne saurait spéculer sur ce qu'eût été l'issue des actions en revendication si les exigences du droit à un procès équitable avaient été respectées devant les tribunaux internes. De surcroît, la Cour note que, sur demande de la requérante, deux procédures visant l'octroi d'une indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001 sont en cours.

Dès lors, elle estime qu'il n'y a pas lieu de statuer sur la recevabilité et le bien-fondé de ce grief (voir, mutatis mutandis , entre autres, Vlasia Grigore Vasilescu , précité, §§ 55 et 56).

Quant au grief tiré de l'article 8 de la Convention, la Cour note que les faits dont se plaint la requérante ont eu lieu avant la date de la ratification de la Convention par la Roumanie, le 20 juin 1994.

Il s'ensuit que ce grief est incompatible ratione temporis avec les dispositions de la Convention, au sens de l'article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4 de la Convention. III.

La requérante réclame, au titre du préjudice matériel, la restitution des appartements qui n'ont pas été vendus aux locataires et l'octroi d'une somme comprise entre 100 000 euros (EUR) et 250 000 EUR pour chaque appartement vendu des immeubles situés rues Dr. Lister, Pictor Romano et Teofil. Au titre du dommage moral, elle réclame une somme qu'elle laisse à l'appréciation de la Cour. Elle ne demande pas le remboursement des frais et dépens.

Le Gouvernement s'oppose à ces demandes. Il estime que les sommes demandées au titre du préjudice matériel sont purement spéculatives. En tout état de cause, il estime qu'un éventuel arrêt de condamnation pourrait constituer, par lui-même, une réparation satisfaisante du préjudice matériel et moral prétendument subi.

La Cour rappelle que la seule base d'octroi d'une satisfaction équitable en l'espèce réside dans le fait que la requérante n'a pas eu accès à un tribunal, en violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Elle estime que la requérante n'a pas démontré que le préjudice matériel allégué soit effectivement le résultat du rejet de ses actions. En tout état de cause, la Cour ne saurait spéculer sur l'issue des procédures internes (voir, mutatis mutandis, Teltronic CATV c. Pologne , n o 48140/99, § 69, 10 janvier 2006).

Néanmoins, la Cour estime que l'impossibilité de réclamer en justice la restitution des immeubles nationalisés a vraisemblablement entraîné pour la requérante un état d'incertitude et de frustration qu'un constat de violation ne suffit pas à réparer.

Statuant en équité, elle octroie conjointement aux héritiers de la requérante 5 000 EUR pour préjudice moral. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et irrecevable quant au grief tiré de l'article 8 de la Convention ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu de statuer sur la recevabilité et le bien-fondé du grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser, conjointement aux héritiers de la requérante, M me Daniela Molagic et MM. George-Virgil Molagic et Cătălin-George Molagic, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros), à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 mai 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président