Oculist și Imas împotriva Republicii Moldova

La originea cauzei se află o cerere depusă de către cetățeni ai Republicii Moldova, dl Iosif și dna Evghenya Oculist, și un cetățean al Rusiei, dl Ilya Imas, care s-au născut în anul 1920 , 1921 și, respectiv 1932, și locuiesc în Leipzig (Germania), Petah-Tikva (Izrael) și, respectiv, Novomoskovsk (Rusia). Ei au fost reprezentați în fața Curții de către dl T. Ovcharenko , avocat din Moscova.

Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

La 17 martie 2008, Curtea a decis să comunice Guvernului pârât cererea cu privire la durata procedurilor în această cauză. Potrivit articolului 29 § 1 al Convenției, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.

Guvernul rus a fost informat despre dreptul său de a a interveni în cadrul procedurii (articolul 36 § 1 al Convenției și articolul 44 al Regulamentului Curții), însă a informat Curtea că nu intenționează să intervină.

La 4 octombrie 2010, Curtea a informat Guvernul că această cauză face parte dintr-o jurisprudență bine stabilită a Curții și cererea a fost repartizată unui comitet format din trei judecători. ÎN FAPT

Printr-o decizie definitivă din 6 decembrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea ca nefondată. ÎN DREPT I. CEREREA GUVERNULUI DE A SCOATE CEREREA DE PE ROL ÎN CONFORMITATE CU ARTICOLUL 37 AL CONVENȚIEI

Printr-o scrisoare din 5 decembrie 2008, Guvernul a invitat Curtea să scoată cererea de pe rol și a anexat textul unei declarații unilaterale, care, în partea sa relevantă, prevedea următoarele: „[Guvernul] recunoaște că examinarea tardivă a cauzei a dus la violarea articolului 6 al Convenției. [...] [Guvernul] se angajează să acorde reclamanților o sumă de 2,500 euro cu titlu de satisfacție echitabilă în termen de trei luni de la scoaterea cererii de pe rolul Curții.”

Acesta a invitat Curtea să scoată cererea de pe rol, în conformitate cu articolul 37 al Convenției.

Reclamanții nu au fost de acord cu propunerea Guvernului și au solicitat Curții să pronunțe hotărârea sa.

Curtea consideră că, în anumite circumstanțe, scoaterea de pe rol a unei cereri în temeiul articolului 37 § 1 (c) al Convenției, în baza unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, poate fi potrivită, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei. Totuși, depinde de circumstanțele specifice ale cauzei dacă declarația unilaterală oferă o bază suficientă pentru a constata că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție nu cere continuarea examinării cauzei de către Curte (a se vedea Tahsin Acar c. Turquie [GC], nr. 26307/95, § 75, CEDH 2004 ‑ III; Melnic c. Moldova , nr. 6923/03, § 22, 14 noiembrie 2006).

Curtea observă că Guvernul a fost de acord, în declarația sa unilaterală, că durata excesivă a procedurilor în această cauză a reprezentat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției. Cu toate acestea, având în vedere sumele acordate de către Curte cu acest titlu în cauzele similare, Curtea consideră că suma propusă de către Guvern cu titlu de satisfacție echitabilă nu constituie o reparație adecvată (a se vedea, printre altele, Cravcenco c. Moldova , nr. 13012/02, 15 ianuarie 2008; Boboc c. Moldova , nr. 27581/04, 4 noiembrie 2008; Deservire SRL c. Moldova , nr. 17328/04, 6 octombrie 2009).

Curtea consideră că respectarea drepturilor omului necesită o examinare suplimentară a cauzei, în conformitate cu ultima propoziție din articolul 37 § 1 al Convenției. Prin urmare, cererea nu poate fi scoasă de pe rol în temeiul paragrafului c) al articolului 37 al Convenției, și declarația nu reprezintă un temei suficient pentru Curte de a declara că continuarea examinării cererii nu se mai justifică.

În concluzie, Curtea respinge solicitarea Guvernului privind scoaterea cererii de pe rol, în conformitate cu articolul 37 § 1 c) al Convenției și, în continuare, va trece la examinarea admisibilității și fondului cauzei. II.

Guvernul a contestat acest argument.

Perioada relevantă a început la 24 septembrie 1998 și s-a finisat la 6 decembrie 2006. Prin urmare, aceasta a durat opt ani, două luni și paisprezece zile, timp în care cauza a fost examinată de trei instanțe de judecată. A. Admisibilitatea

Curtea constată că această parte a cererii nu este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De asemenea, aceasta observă că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată admisibilă. B. Fondul

Curtea reiterează că, caracterul rezonabil al duratei procedurilor se apreciază în baza circumstanțelor cauzei și având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente și semnificația cauzei pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

Curtea a examinat în mod repetat cauzele care ridică probleme similare cu cele din această cauză și a constatat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea, Cravcenco c. Moldova ; Boboc c. Moldova; Deservire SRL c. Moldova, citate mai sus).

După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nici o faptă sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în această cauză. Având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că durata procedurilor în această cauză este excesivă și nu corespunde exigențelor principiului „unui termen rezonabil”.

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenției. III.

Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, noțiunea de „bunuri” din articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, poate însemna atât „bunuri existente”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în conformitate cu care reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o „speranță legitimă” de a se bucura în mod efectiv de un drept de proprietate. Cu toate acestea, speranța existenței unui drept de proprietate mai vechi, care nu putea fi exercitat în mod efectiv o perioadă îndelungată de timp, nu poate fi considerat „un bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ( Nichifor c. Roumanie (nr. 1) , nr. 62276/00, 13 iulie 2006).

În această cauză, Curtea a constatat că reclamanții au încercat să obțină un drept de proprietate asupra unui imobil, care a aparținut rudelor acestora. Deoarece la momentul înaintării acțiunii bunul nu se afla în proprietatea lor, procedura nu se referă la un „bun existent” al reclamanților.

În ceea ce privește faptul dacă reclamanții puteau avea în continuare o „speranță legitimă” de a obține restituirea bunului în litigiu, Curtea a constatat că nu a găsit probe prin care ar putea concluziona că decizia Curții Supreme de Justiție din 6 decembrie 2006 ar fi fost una arbitrară sau contrară prevederilor legislației naționale aplicabile. Curtea a conchis că reclamanții nu puteau avea o „speranță legitimă” de a obține restituirea bunului în litigiu.

Prin urmare, reclamanții nu au avut un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (a se vedea Malhous c. République tchèque (déc.), nr. 33071/96, CEDH 2000 ‑ XII).

În final, Curtea a notat că această pretenție este incompatibilă rationae materiae cu prevederile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției, și urmează a fi respinsă în temeiul articolului 34 § 4 al Convenției. IV.

Reclamanții au pretins 94,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și câte EUR 10,000 pentru fiecare din ei cu titlu de prejudiciu moral cauzat.

Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse.

Curtea nu vede nici o legătură cauzală între violarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamanții au suferit un anumit prejudiciu moral. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă fiecărui reclamant câte EUR 1,600 cu titlu de prejudiciu moral. B. Costuri și cheltuieli

Reclamanții au mai pretins EUR 2,810 cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața instanțelor naționale, precum și în fața Curții.

Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse.

Având în vedere materialele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamanților suma unică de EUR 1,000 cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața Curții. C. Dobânda de întârziere

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Respinge cererea Guvernului privind scoaterea cererii de pe rol; 2. Declară pretenția privind durata excesivă a procedurilor admisibilă și restul cererii inadmisibil; 3. Hotărăște că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției; 4. Hotărăște (a) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni, câte 1,600 EUR (o mie șase sute euro) cu titlu de prejudiciu moral și 1,000 EUR (o mie euro) la toți reclamanții cu titlu de costuri și cheltuieli, care să fie convertite în lei moldovenești conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută din sumele de mai sus; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente; 5. Respinge restul pretențiilor reclamantului cu privire la satisfacția echitabilă. Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 28 iunie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Marialena Tsirli Ján Šikuta Grefier adjunct Președinte