CASE OF DAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Reclamantul a fost reprezentat de dl G. Ulianovschi, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat de Agentul Guvernamental al Republicii Moldova, dl V. Grosu.

Reclamantul s-a plîns, în temeiul articolului 6 § 1 de pretinsa inechitate a procesului penal împotriva sa.

La 7 decembrie 2009 Curtea a decis să comunice cererea Guvernului Moldovei. De asemenea, sa decis să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și fondul cererii (articolul 29 § 1).

Reclamantul s-a născut în 1960 și locuiește în Chișinău

Potrivit instanțelor judecătorești naționale, la o dată nespecificată, reclamantul a fost contactat de către C., care a solicitat ca un elev să fie transferat în liceul, unde reclamantul activa în calitate de director. Întrucît reclamantul a solicitat o mită în schimbul transferului, C. a contactat poliția și la data 14 ianuarie 2004 și a fost organizată o operațiune sub acoperire. În acest scop, C. a fost instruit să accepte cerințele reclamantului și să-i transmită banii marcați cu un praf special.

C. l-a contactat pe reclamant și a convenit să se întîlnească în parcul central din Chișinău. Scena a fost filmată în secret de către ofițerii de poliție. Cu toate acestea, mai tîrziu poliția a susținut că, din motive tehnice nu a fost filmată transmiterea propriu zisă a banilor. Evenimentele care au avut loc în timpul întîlnirii reclamantului cu C. au fost disputate de părți în cadrul procesului penal.

Potrivit politiei, reclamantul și C. nu și-au strîns mîinile și s-au așezat pe o bancă pentru cîteva minute. C. a dat reclamantului banii plasîndui într-o mapă ce îi aparținea reclamantului. Сînd acesta a fost reținut, reclamantul a scapat mapa și tot conținutul acesteia, inclusiv și banii, astfel totul din mapă s-a împrăștiat. Ulterior, s-a descoperit că reclamantul avea urme de praf pe degete.

Potrivit reclamantului, el a fost contactat de către C., atunci cînd mergea la Ministerul Educației, și a fost de acord să-l întîlnească în scurt timp într-un parc, în imediata apropiere a Ministerului. După o scurtă discuție, reclamantul a sugerat ca ei să se așeze pe o bancă, pentru a putea scrie. Reclamantul a pus dosarul său între el și C. și a scris pe o foaie de hîrtie o listă de documente necesare pentru transferul elevului. Reclamantul, căruia îi lipsește un ochi, nu l-a văzut pe C. punînd banii în dosarul său. Cînd a fost reținut, el a aruncat fișierul. Banii respectivi au fost colectați de jos de către un ofițer de poliție.care mai tîrziu ia dat un stilou pentru a semna procesul verbal de reținere. Urmele de praf de pe mîini ar fi provenit fie de pe mîna lui C. sau de pe stiloul cu care reclamantul a semnat procesul-verbal. Reclamantul a pretins că totul a fost o înscenare a poliției.

Potrivit reclamantului, în timpul arestării, ofițerii de poliție au folosit violență nejustificată, ca urmare el a suferit dureri la încheieturile mîinilor. Între 2004 și 2005, Ministerul Afacerilor Interne a emis mai multe comunicate de presă în care a fost declarat, inter alia, că reclamantul a luat mită de la un părinte. Mai mult ca atît, mass-media, inclusiv postul național de televiziune, au preluat știrea. Aparent reclamantul nu a inițiat vre-o acțiune împotriva instituțiilor mass-media sau a Ministerului Afacerilor Interne.

În cadrul examinării dosarului, Judecătoria Buiucani a audiat reclamantul, șapte martori ai acuzării și un expert medico-legal. De asemenea, a fost vizualizată înregistrarea video a operațiunii sub acoperire, s-au examinat și alte probe, cum ar fi plîngerea lui C. la poliție, înregistrarea video de marcare a banilor cu praf special, un raport de expertiză care a constatat că, în urma reținerii sale, reclamantul a avut pe degete urme de praf special și un raport ce a confirmat percheziția domiciliului și biroul reclamantului.

Instanța a menționat, de asemenea, că înregistrarea video a operațiunii sub acoperire nu ar fi fost utilă. Instanța a menționat că C. și alți patru martori , toți polițiști, au dat declarații diferite despre momentul reținerii reclamantului și în special, de modul în care banii au fost transmiși. În această privință, instanța a menționat că în conformitate cu declarațiile a trei martori, banii au fost introduși de C. în mapa reclamantului, care a fost plasată pe banca între cei doi bărbați, în timp ce în conformitate cu declarațiile altui martor, banii au fost transmiși de către C. direct reclamantului. Unul dintre martori, care era poziționat direct în fața lui C. și a reclamantului în timpul operațiunii de sub acoperire, nu a vazut ca banii să fi fost transmiși. Instanța a constatat, de asemenea, contradicții în ce privește strîngerea mîinilor de către reclamant și C. Instanța a menționat de asemenea, că înregistrarea video a operațiunii sub acoperire nu este pertinentă, deoarece, din motive necunoscute, filmarea a fost întreruptă tocmai în momentul întîlnirii între reclamanta și C.

Prin sentința din 24 ianuarie 2006 Judecătoria Buiucani a achitat reclamantul. Acesta a concluzionat că organul de urmărire penală nu a reușit să furnizeze dovezi fiabile în sprijinul faptului că reclamantul a solicitat bani de la C. și că reclamantul a fost conștient de faptul că C. a plasat banii în dosarul său. În ce privește faptul prezenței urmelor de praf special pe degetele reclamantului, instanța a considerat că nu poate fi confirmat faptul că urmele au apărut ca urmare a strîngerii de mîini între reclamant și C., sau cînd a ridicat banii de jos după reținerea, sau folosind un stiloul poliției să semneze procesul verbal de reținere. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța sa bazat pe un raport de expertiză care a susținut că praful special ar fi putut fi transmis în oricare dintre modalitățile de mai sus.

Procuratura Generală a atacat cu apel sentința.

Reclamantul a fost găsit vinovat și a fost sancționat cu o amendă penală de 60000 de lei moldovenești (MDL) (aproximativ 3,350 euro (EUR)) și condamnat la cinci ani de închisoare, cu suspendare pentru doi ani. Reclamantului i-a fost, de asemenea, interzis să ocupe orice funcție de conducere pentru o perioadă de trei ani.

Reclamantul a depus recurs împotriva deciziei, susținînd că mărturiile care au stat la baza condamnării sale nu au fost credibile. De asemenea, el a susținut că toți martorii acuzării au fost doar ofițeri de poliție. Reclamantul a depus recurs împotriva deciziei, susținînd că mărturiile care au stat la baza condamnării sale nu au fost credibile. În special, el a susținut că C., care a organizat operațiunea sub acoperire, era cercetat penal de către poliție în alte două cazuri separate. Reclamantul a susținut că poliția a șters o parte din înregistrarea video a operațiunii sub acoperire, deoarece aceasta nu a fost favorabilă pentru urmărirea penală și acesta a fost o victimă a unei înscenări.

La data de 21 iunie 2006 Curtea Supremă de Justiție a examinat recursul reclamantului în absența părților și l-a declarat inadmisibil.

De asemenea, reclamantul a depus recurs extraordinar la Plenulul Curții Supreme de Justiție, în care a pretins încălcarea Articolului 6 al Convenției. Cu toate acestea, la 19 februarie 2007, Plenul Curții Supreme de Justiție a respins recursul reclamantului.

Hotărîrea explicativă al Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 22 din 12 decembrie 2005, în partea relevantă, prevede următoarele:

Reclamantul s-a plîns că procesul penal pornit împotriva sa nu a fost echitabil, deoarece, atunci cînd Curtea de Apel l-a condamnat, aceasta nu a intervievat martorii pe declarațiile cărora se baza condamnarea sa. De asemenea, reclamantul a susținut că Curtea de Apel și Curtea Supremă de Justiție nu au prezentat motive suficiente pentru care nu au acceptat argumentele sale cu privire la presupusa înscenare organizată de poliție și de faptul că principalul martor al acuzării, C., se afla sub urmărire penală în alte două cauze. De asemenea, reclamantul sa plîns că el nu a fost citat corespunzător procedurii stabilite atunci cind cauza a fost examinată de Curtea Supremă de Justiție. Reclamantul s-a plîns că în cele din urmă el nu a fost informat cu promptitudine despre natura acuzației aduse împotriva sa și că el nu a avut suficient timp și mijloace să-și pregătească apărarea sa. Articolul 6 § 1 al Convenției, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

Reclamantul nu a fost deacord cu poziția Guvernului și a susținut că acesta a epuizat toate remediile interne.

Contrar poziției Guvernului, Curtea va trata observația acestuia drept o obiecție de admisibilitate și anume pe cea al neepuizării remediilor interne. Aceasta reiterează că reclamantul pentru a epuiza remediile interne, trebuie să invoce aceleași încălcări în fața instanțelor naționale pe care le invocă și în fața Curții. Nu este obligatoriu ca aceste încălcări sa fie expres indicate în cerere, dar autorităților naționale trebuie să li se dea posibilitatea să le prevină sau să le remedieze la nivel național (Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH c. Olandei, din 23 februarie 1995, § 48, Seria A nr. 306

Curtea a notat că reclamantul nu s-a plîns în mod expres în fața Curții Supreme de Justiție cu privire la omisiunea Curții de Apel de a audia din nou martorii. Ea a notat că Curtea Supremă de Justiție a avut o obligație în temeiul articolului 441 din Codul de procedură penală (a se vedea paragraful 21 mai sus) să examineze, din oficiu, toate aspectele legate de caz, dar nu numai chestiunile ridicate de către reclamant. În aceste circumstanțe, nu se poate susține că Curții Supreme nu i s-a ivit posibilitatea să remedieze pretinsa încălcăre. Prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă. În orice caz, Curtea Supremă de Justiție nu a admis recursul reclamantului la examinarea chestiunilor de drept, astfel problema ridicată în ce privește procedura în fața Curții de Apel a rămas deschisă. Prin urmare, obiecția Guvernului este respinsă. În orice caz, deoarece Curtea Supremă de Justiție nu a examinat suficient de obiectiv recursul reclamantului, chestiumnea procedurilor Curții de Apel au rămas deschise.

Curtea consideră că prezenta cerere nu poate fi declarată vădit nefondată în conformitate cu prevederile Articolului 35 § 3 al Convenției. Aceasta nu poate fi declarată inadmisibilă nici din alte motive. Astfel cererea urmează a fi declarată admisibilă.

Reclamantul a susținut că procesul penal desfășurat la Curtea de Apel a fost inechitabil deoarece instanța la condamnat pentru prima oară fără a interoga martorii acuzării.

Guvernul nu a fost deacord, susținînd că reclamantul a avut parte de un proces desfășurat în mod public și echitabil, acesta a avut posibilitatea să cheme pentru interogare un martor din partea apărării. Acesta a menționat că reclamantul a beneficiat de toate garanțiile Articolului 6 în fața instanțelor.

Curtea a menționat că modul de aplicare a Articolului 6 în procedurile în fața instanțelor de apel depinde de caracteristicile specifice procedurii în cauză; trebuie să se țină cont de totalitatea procedurilor în ordinea de drept internă și de rolul Curții de Apel. (a se vedea Botten c. Norvegiei, din 19 februarie 1996, § 39, Culegere 1996-I). În cazul în care o instanță de apel este chemată să examineze un caz și să facă o evaluare completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției reclamantului, aceste chestiuni nu pot fi stabilite, ca o chestiune a unui proces echitabil, în mod corespunzător fără o evaluare directă a probelor (a se vedea Popovici c. Moldovei, nr 289/04 și 41194/04, § 68, 27 noiembrie 2007; Constantinescu c. Romîniei, nr 28871/95, § 55, și Marcos Barrios c. Spaniei, cererea nr.17122/07, § 32, 21 septembrie 2010).

Revenind la circumstanțele prezentei spețe, Curtea a notat că principalele probe împotriva reclamantului au fost declarațiile martorilor, și anume că el a solicitat si a primit mită într-un parc (a se vedea paragraful 13 și 15 de mai sus). Restul probelor au fost indirecte, care nu ar putea, de sine stătător, determina condamnarea reclamantului. Prin urmare, mărturiile martorilor și ponderea acestora au fost de o importanță majoră pentru judecarea cauzei.

Prima instanță a achitat reclamantul, deoarece a avut dubii în declarațiile martorilor, după ce i-a audiat în persoană. La re-examinarea cazului, Curtea de Apel nu a fost de acord cu prima instanță în ceea ce privește credibilitatea declarațiilor martorilor și a condamnat reclamantul. În acest sens, Curtea de Apel nu a audiat din nou martorii, ci doar s-a bazat pe declarațiile lor, așa cum au fost fixate în materialele cauzei.

Curtea nu a fost convinsă că problemele care urmează să fie stabilite de către Curtea de Apel la condamnarea reclamantului - și, în acest sens, anularea achitării acestuia ar putea, ca o chestiune a unui proces echitabil, fi examinate în mod corespunzător, fără o evaluare directă a probelor furnizate de către martorii acuzării. Ea a considerat, că cei care au responsabilitatea de a decide vinovăția sau nevinovăția unui acuzat ar fi trebuit, în principiu, să fie în posibilitate să audieze martorii în persoană și să evalueze credibilitatea acestora. Evaluarea încrederii a unui martor este o sarcină complexă, care, de obicei, nu poate fi realizată printr-o simpla lectură a declarațiilor.

În lumina celor menționate Curtea constată că a avut o încălcare al Articolului 6 § 1 al Convenției. În aceste circumstanțe, Curtea nu consideră necesar să examineze în particular dacă alte aspecte ale procedurilor au fost sau nu în corespundere cu această prevederile aceluiași articol.

Așadar se constată că a existat o încălcare al Articolului 6 § 1 al Convenției.

De asemenea, reclamantul s-a plîns în temeiul articolului 3 al Convenției, că poliția a folosit forță excesivă împotriva sa în timpul reținerii, și în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție, că dreptul său de a fi prezumat nevinovat a fost încălcat. Cu toate acestea, se observă că reclamantul nu a folosit nici o cale internă de atac. În special, acesta nu a încercat să inițieze o procedură împotriva ofițerilor de poliție, care l-ar fi maltratat, și împotriva Ministerului Afacerilor Interne, care se presupune că a încălcat dreptul de a fi prezumat nevinovat. Avînd în vedere cele expuse mai sus, aceste plîngeri urmează să fie declarate inadmisibile, în temeiul articolului 35 § § 1 și 4, din cauza omisiunii de a epuiza căile interne de atac.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Reclamantul a pretins 6,121 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Suma pretinsă a fost compusă din sancțiunea penală achitată de acesta și salariul net care acesta nu l-a primit din cauza atragerii ilegale la răspundere penală

Guvernul nu a fost deacord cu declarațiile reclamantului și a susținut că acestuia nu-i poate fi plătită nicio compensare.

Curtea nu discerne nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins. În special, ea nu poate specula cu privire la finalitatea procedurilor, dacă a fost cazul reclamantului examinat pe deplin și în conformitate cu cerințele articolului 6 din Convenție. Prin urmare, Curtea respinge această pretenție.

Reclamantul a pretins 20000 EUR cu titlu de prejudiciul moral ca rezultat al suferințelor psihice și a umilinței la care a fost supus prin condamnarea ilegală pentru o infracțiune care acesta nu o comise.

Guvernul nu a fost deacord cu pretențiile reclamantului și a solicitat Curții să le declare nesubstațiate.

Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres și frustrare ca urmare a încălcării dreptului său la un proces echitabil.

De asemenea, reclamantul a pretins EUR 3,799 cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața instanțelor naționale și în fața Curții. Acesta a anexat o listă a orelor pe care avocatul lui le-a petrecut asupra cauzei.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă și a susținut că aceasta era excesivă și nesubstanțiată.

În conformitate cu jurisprudența Curții, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor doar în măsura în care se demonstrează că acestea au fost actuale și necesare, și rezonabile în privința cuantumului. În prezenta cauză, avînd în vedere documentele prezentate și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră că este rezonabilă acordarea sumei de

Curtea consideră că este corespunzător ca dobînda să fie calculată în funcție de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.