CASE OF HARITONOV v. MOLDOVA

La originea cauzei se află o cerere (nr. 15868/07 ) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Ucrainei, dl Ghenadie Haritonov („reclamantul”), la 20 martie 2007.

Reclamantul a fost reprezentat de către dna Halina Yakovyshyn , avocat din Mamaevtsy . Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

Reclamantul a pretins că el a fost deținut în condiții inumane și degradante, contrar articolului 3 al Convenției. De asemenea, el s-a plâns de numeroase încălcări ale drepturilor lui, garantate de articolul 5 al Convenției.

La 7 decembrie 2009, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În aceeași zi, Guvernul Ucrainei a fost informat privind dreptul acestuia de a interveni în proces, în conformitate cu articolul 36 § 1 al Convenției și articolul 44 § 1(b) al Regulamentului Curții, însă acesta nu a comunicat intenția de a face uz de acest drept. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea ei (articolul 29 § 1 al Convenției). ÎN FAPT I.

La 24 mai 2006, reclamantul a fost reținut în Chișinău, fiind acuzat de posesia unor acte de identitate false. După percheziția efectuată în apartamentul prietenei sale, unde el locuia, poliția a descoperit, inter alia , acte de identitate false cu fotografii ale reclamantului și ale prietenei sale și acte de identitate curate. Mai târziu, pe parcursul desfășurării urmăririi penale, reclamantul a fost, de asemenea, acuzat de apartenență la și conducerea unei bande criminale, specializată în falsificarea documentelor și în traficul de persoane și poliția a identificat aproximativ treizeci de cazuri diferite de falsificare de documente și trafic.

Reclamantul a fost arestat, și periodic adus în fața instanței de judecată pentru prelungirea detenției sale pentru perioade de 30 de zile până la 7 ianuarie 2007. Reclamantul era ținut în arest din următoarele motive: era acuzat de o crimă gravă, exista riscul ca el să se ascundă, deoarece el era cetățean străin fără domiciliu permanent sau familie în Moldova. Mai mult, exista riscul că el ar putea să manipuleze procesul de investigare a cauzei și să săvârșească alte infracțiuni. Toate cererile sale habeas corpus privind lipsa de probe și motive în sprijinul detenției sale au fost respinse. 8 . La 7 ianuarie 2007, la expirarea termenului său de detenție prevăzut în ultimul mandat de arest, reclamantul a solicitat să fie eliberat, dar fără rezultat. La 9 ianuarie 2007, reclamantul a fost adus în fața instanței de judecată, unde judecătorul i-a prelungit termenul de detenție pentru alte nouăzeci de zile. Reclamantul a contestat încheierea judecătorească și la 17 ianuarie 2007, Curtea de Apel a casat încheierea primei instanțe și a dispus eliberarea reclamantului. Instanța a constatat că motivele detenției prelungite ale reclamantului au fost încă valabile; cu toate acestea, având în vedere că detenția acestuia în perioada 7-9 ianuarie 2007 a fost contrară articolului 5 § 1 al Convenției, el urma să fie eliberat.

La 9 februarie 2007, în timpul ședinței de judecată pe marginea dosarului său penal, procurorul a solicitat din nou ca reclamantul să fie arestat deoarece, inter alia , exista riscul ca el să se ascundă. Instanța de judecată a admis demersul procurorului și a dispus arestarea reclamantului. După spusele reclamantului, el a contestat această încheiere la aceeași dată. Potrivit ștampilei aplicate de către instanța pe cererea de recurs, încheierea a fost contestată trei zile mai târziu.

La 16 februarie 2007, cererea de recurs a fost fixată spre examinarea Curții de Apel. Cu toate acestea, completul de judecată care a examinat această cerere a decis să se abțină de la examinarea recursului, din lipsa de imparțialitate obiectivă, având în vedere că anterior ei au examinat deja un recurs al reclamantului și au dispus eliberarea acestuia. A fost numit un nou complet de judecată.

La 21 februarie 2007, un nou complet de judecată al Curții de Apel a examinat recursul reclamantului, a casat încheierea instanței inferioare, și a dispus eliberarea reclamantului din detenție. După eliberarea sa, reclamantul a părăsit Moldova, se presupune că el a plecat în Ucraina, și nu a mai revenit până în prezent. 12 . În timpul detenției sale, reclamantul a fost ținut în trei locuri de detenție: în perioadele 24 mai - 2 august 2006 și 23 august - 6 septembrie 2006 în izolatorul de detenție al Direcției Generale de Combatere a Corupției și Crimei Organizate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne („DGCCCO”), în perioadele 2 - 23 august 2006 și 6 septembrie 2006 - 17 ianuarie 2007 în Penitenciarul nr. 13 și în perioada 9 - 21 februarie 2007 în izolatorul de detenție al Comisariatului General de Poliție din Chișinău. Reclamantul a susținut că celulele în toate locurile de detenție erau supraaglomerate, infestate cu viermi, mâncarea era de proastă calitate, deținuților li se permitea să facă duș doar o dată pe săptămână câte două minute și să facă plimbări de 15-20 minute de două sau de trei ori pe săptămână. Guvernul a contestat afirmațiile reclamantului privind condițiile proaste de detenție.

La 15 iunie 2007, reclamantul a fost găsit vinovat de acuzațiile aduse și condamnat la șaptsprezece ani privațiune de libertate. El nu a atacat această sentință și susține că a aflat despre aceasta din observațiile Guvernului. II.

Dreptul intern relevant privind detenția în arest au fost expuse în hotărârea Curții în hotărârea Sarban v. Moldova (nr. 3456/05, § 52, 4 octombrie 2005). ÎN DREPT I.

Guvernul a contestat acest argument. A. Admisibilitatea

În primul rând, Guvernul a declarat, că reclamantul nu s-a plâns de condițiile de detenție din Penitenciarul nr. 13, ci doar de condițiile din celelalte două locuri de detenție. Curtea notează că, într-adevăr, Penitenciarul nr. 13 nu a fost menționat în cererea inițială. Totuși, reclamantul s-a plâns de condițiile sale de detenție pe întreaga durată mai 2006 – februarie 2007, indiferent de numărul locurilor de detenție în care el s-a aflat. Prin urmare, Curtea va examina pretenția reclamantului în privința tuturor celor trei locuri de detenție.

În continuare, Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat toate căile interne de recurs în privința pretenției sale formulate în temeiul articolului 3 al Convenției și că pretenția reclamantului privind detenția sa în perioada 24 mai – 6 septembrie 2006 a fost formulată cu încălcarea termenului limită de șase luni.

În ceea ce privește prima obiecție, Curtea reiterează că o obiecție similară a fost examinată și respinsă de către Curte în hotărârea I.D. v. Moldova (nr. 47203/06, §§ 34-35, 30 noiembrie 2010), deoarece Guvernul nu a demonstrat că o cale efectivă de recurs era disponibilă atât teoretic, cât și practic. În asemenea circumstanțe, și având în vedere asemănarea între poziția Guvernului în această cauză și cauza I.D. , Curtea consideră că nu este posibil de a ajunge la o altă concluzie privind justificarea și constatările sale ca cele din cauza I.D. și, prin urmare, respinge obiecția Guvernului.

În ceea ce privește termenul limită de șase luni, Curtea reiterează că scopul termenului de șase luni, în temeiul articolului 35 al Convenției, este de a promova securitatea raporturilor juridice, asigurând ca toate cauzele care ridică chestiuni în temeiul Convenției să fie examinate într-un termen rezonabil și că deciziile anterioare să nu poată fi contestate la infinit. În cazurile în care există o situație continuă, termenul de șase luni începe să curgă de la încetarea situației ( B. and D. v. the United Kingdom , nr. 9303/81, decizia Comisiei din 13 octombrie 1986, Decisions and Reports (DR) 49, p. 44). Conceptul unei „situații continue” se referă la starea faptelor care includ activități continui de către sau din partea statului, pentru a acorda reclamantului statutul de victimă (a se vedea, Montion v. France , nr. 11192/84, decizia Comisiei din 14 mai 1987, DR 52, p. 227, și Hilton v. the United Kingdom , nr. 12015/86, decizia Comisiei din 6 iulie 1988, DR 57, p. 108). În mod normal, termenul de șase luni începe să curgă de la decizia finală adoptată în procesul de epuizare a căilor interne de recurs. Totuși, atunci când este clar de la început că nu este disponibilă nicio cale efectivă de recurs, termenul începe să curgă de la data ațiunilor sau măsurilor de care s-a plâns reclamantul (a se vedea D.P. and J.C. v. the United Kingdom (dec.), nr. 38719/97, 26 iunie 2001).

În hotărârea I.D. v. Moldova (citată mai sus), unde Curtea a fost confruntată cu o situație similară în temeiul articolului 3 al Convenției, și anume, cu detenția reclamantului în câteva penitenciare fără întrerupere, aceasta a fost chemată să determine dacă detenția reclamantului a reprezentat „o situație continuă” în scopul determinării respectării termenului de șase luni. În acea cauză, Curtea a constatat că caracteristica de bază negativă a fiecărei perioade de detenție a fost diferită și, prin urmare, a conchis că fiecare perioadă de detenție s-a referit la evenimente specifice care au avut loc la date identificabile și, prin urmare, nu puteau să reprezinte „o situație continuă” (a se vedea I.D. v. Moldova , citată mai sus, § 30). Ca rezultat, o parte din pretenția reclamantului formulată în temeiul articolului 3 al Convenției a fost declarată inadmisibilă, ca urmare a omiterii termenului limită de șase luni.

O abordare diferită a fost luată de către Curte în cauza Guliyev v. Russia (nr. 24650/02, 19 iunie 2008), unde aceasta a considerat două perioade diferite de detenție ca reprezentând „o situație continuă”, deoarece caracteristica principală a ambelor perioade de detenție a fost supraaglomerarea semnificativă a celulelor.

În această cauză, Curtea notează că în ceea ce privește primele două perioade de detenție, reclamantul a fost transferat de la un loc de detenție (DGCCCO) la altul (Penitenciarul nr. 13) și pe urmă înapoi și că, prin urmare, detenția acestuia a fost neîntreruptă. Plângerile acestuia sunt similare în privința ambelor locuri de detenție și el nu accentuează nicio caracteristică negativă a detenției sale specifică doar unui anumit loc de detenție. În asemenea circumstanțe, Curtea consideră că este necesar de a urma abordarea din cauza Guliyev și de a concluziona că în această cauză, primele două detenții au reprezentat „o situație continuă”, și termenul de șase luni a început să curgă din ultima zi a detenției reclamantului în Penitenciarul nr. 13, și anume, de la 17 ianuarie 2007. Prin urmare, Curtea conchide că plângerea reclamantului privind condițiile sale de detenție în perioada 24 mai – 6 septembrie 2006 a fost depusă în termenul limită de șase luni, prevăzut de articolul 35 § 1 al Convenției.

De asemenea, Curtea notează că această pretenție nu este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Prin urmare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, această pretenție urmează a fi declarată admisibilă.

În ceea ce privește restul detenției reclamantului, Curtea notează că a existat o întrerupere de peste trei săptămâni dintre a doua și a treia detenție a reclamantului. Este adevărat că reclamantul a fost deținut în cadrul aceluiași proces penal. Cu toate acestea, având în vedere întreruperea semnificativă dintre ultimele două perioade de detenție, Curtea nu le poate trata ca parte a unei situații continue la care s-a făcut referință mai sus, chiar dacă sunt întrunite alte condiții.

Prin urmare, Curtea notează că detenția reclamantului în condițiile contestate în cea de-a treia perioadă de detenție a fost relativ scurtă. Chiar dacă presupunem că descrierea făcută de către reclamant a condițiilor sale de detenție a fost corectă și că acestea ar putea eventual ridica o chestiune în temeiul articolului 3 al Convenției, trebuie de notat că reclamantul a fost ținut în detenție doar pentru o perioadă de douăsprezece zile. Prin urmare, Curtea consideră că în circumstanțele specifice ale acestei cauze, suferința pretinsă a reclamantului nu a atins pragul de severitate cerut de articolul 3 al Convenției. În atingerea acestei concluzii, Curtea acordă atenție, inter alia , vârstei, sexului și stării de sănătate a reclamantului (a se vedea, printre altele, Gorea v. Moldova , nr. 21984/05, § 49, 17 iulie 2007). Prin urmare, această parte a pretenției este vădit nefondată și urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției. B. Fondul

Reclamantul a declarat că condițiile sale de detenție au reprezentat tratament inuman și degradant.

Guvernul a declarat că descrierea făcută de către reclamant a condițiilor sale de detenție nu au fost suficient de detaliată. În mod alternativ, acesta a susținut că în lumina circumstanțelor specifice ale acestei cauze și duratei detenției reclamantului, tratamentul la care el a fost supus nu a atins pragul de severitate cerut de articolul 3 al Convenției.

Curtea reiterează că principiile generale cu privire la condițiile de detenție au fost stabilite în cauza Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03, §§ 76 ‑ 79, 13 septembrie 2005).

În ceea ce privește detenția reclamantului în perioada 24 mai 2006 – 17 ianuarie 2007, Curtea notează că în cauza Țurcan (citată mai sus, §§ 35-39), aceasta a constatat violarea articolului 3 al Convenției în ceea ce privește condițiile proaste de detenție ale reclamantului în Penitenciarul nr. 13 în perioada februarie – septembrie 2006. În cauza Popovici (citată mai sus, § 57), a fost constatată o violare similară în privința condițiilor de detenție în locul de detenție al DGCCCO.

Având în vedere că aceste cauze de mai sus se referă la aceleași locuri de detenție în aproximativ aceeași perioadă de timp (a se vedea paragraful 12 de mai sus), Curtea consideră că nu există motive pentru a ajunge la alte concluzii decât în aceste cauze. Curtea consideră că greutățile îndurate de către reclamant în perioada detenției sale între 24 mai 2006 și 17 ianuarie 2007 au depășit nivelul inevitabil al detenției și au atins un prag de severitate contrar articolului 3 al Convenției. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției. II.

De asemenea, reclamantul s-a plâns că detenția lui nu a fost bazată pe motive „relevante și suficiente”. Partea relevantă a articolului 5 § 3 prevede următoarele: „Orice persoană arestată sau deținută in condițiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol trebuie ... are dreptul de a fi judecată intr-un termen rezonabil sau eliberată in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonată unei garanții a prezentării persoanei in cauză la audiere.”

În final, reclamantul a afirmat că din cauza duratei de examinare a ultimei sale cereri habeas corpus , statul pârât a violat articolul 5 § 4 al Convenției, care prevede: „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs in fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze intr-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.” A. Pretenția formulată în temeiul articolului 5 § 1 al Convenției

Reclamantul a declarat că el și-a păstrat statutul de victimă în privința violării articolului 5 § 1 al Convenției, în pofida constatării făcute în decizia Curții de Apel din 17 ianuarie 2007 (a se vedea paragraful 8 de mai sus), deoarece lui nu i-a fost acordată compensația pentru prejudiciul moral cauzat de această violare.

Guvernul a admis că detenția reclamantului în perioada 7 – 9 ianuarie 2007 a fost ilegală, în sensul articolului 5 § 1 al Convenției, dar a susținut că reclamantul a pierdut statutul de victimă, ca urmare a deciziei Curții de Apel din 17 ianuarie 2007.

Curtea se referă la jurisprudența sa bine-stabilită, potrivit căreia o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l priva de statutul de victimă, decât dacă autoritățile naționale au recunoscut violarea Convenției, fie expres fie în fond, și apoi au acordat o compensație (a se vedea, spre exemplu, Ilașcu and Others v. Moldova and Russia (dec.) [GC], nr. 48787/99, 4 iulie 2001). În timp ce articolul 5 § 5 al Convenției cere ca să existe un drept executoriu la reparație pentru o detenție care contravine prevederilor articolului 5 al Convenției, aceasta nu garantează un drept absolut la reparație în toate circumstanțele ( Kustila and Oksio v. Finland , nr. 10443/02, Dec. 13 ianuarie 2004).

În această cauză, Curtea de Apel a recunoscut în mod expres violarea articolului 5 § 1 al Convenției în privința detenției ilegale a reclamantului în perioada 7 – 9 ianuarie 2007 și a dispus elibererea imediată a acestuia (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Prin urmare, eliberarea reclamantului a fost dispusă ca o formă de reparație, în ciuda faptului că Curtea de Apel consideră motivele în favoarea detenției acestuia drept relevante și suficiente.

În lumina celor de mai sus, Curtea este satisfăcută că eliberarea promptă a reclamantului, în circumstanțele în care el ar fi trebuit în caz contrar să fie ținut în detenție, împreună cu recunoașterea expresă de către Curtea de Apel a ilegalității detenției acestuia, a acordat reclamantului o satisfacție, care îl privează de statutul de victimă. În consecință, această pretenție urmează a fi declarată inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 § § 3 și 4 al Convenției. B. Pretenția formulată în temeiul articolului 5 § 3 al Convenției

Reclamantul a susținut că instanțele de judecată naționale au repetat din nou și din nou aceleași argumente și că unele din deciziile lor erau identice. El a susținut că după a doua eliberare a sa la 21 februarie 2007, el a plecat din Republica Moldova cu scopul de a evita un proces arbitrar, ca urmare a unei scrisori oficiale expediate de consulul ucrainean la Chișinău. Intenția lui a fost să fie judecat de către o instanță de judeată ucraineană într-un proces echitabil.

Guvernul a susținut că această cauză era distinctă de celelalte cauze în privința Republicii Moldova, unde Curtea a constatat violarea articolului 5 § 3 al Convenției. Acesta a subliniat faptul că reclamantul în cele din urmă s-a eschivat de la justiția moldovenească, fapt care dovedește că motivele pe care s-au bazat instanțele de judecată din Moldova pentru a-l ține în detenție erau relevante și suficiente.

Curtea se referă la principii generale stabilite în jurisprudența sa în temeiul articolului 5 § 3 al Convenției privind, în special, necesitatea de a dispune de motive relevante și suficiente pentru a priva o persoană de libertate (a se vedea, printre altele, Castravet v. Moldova , nr. 23393/05, §§ 29-33, 13 martie 2007, și Sarban , citată mai sus, §§ 95-99).

Atunci când au dispus detenția reclamantului în această cauză, instanțele de judecată naționale au argumentat, inter alia , că reclamantul s-ar putea ascunde. Curtea este de acord cu reclamantul că, similar cauzelor Sarban și Castravet , motivele pe care s-au bazat instanțele de judecată naționale pentru arestarea acestuia par a fi foarte scurte. Totuși, Curtea consideră că, spre deosebire de cauzele de mai sus, motivele erau suficiente pentru a dispune detenția reclamantului. Într-adevăr, spre deosebire de reclamanții în cauzele de mai sus, reclamantul în această cauză nu avea reședință permanentă, familie sau orice alte lucruri care l-ar lega de Moldova. Mai mult, frica instanțelor de judecată de faptul că reclamantul s-ar putea ascunde nu a fost nerezonabilă, deoarece după eliberarea reclamantului la 21 februarie 2007, el a plecat din Moldova și nu s-a întors până în prezent. Prin aceasta, cauza respectivă se deosebește de toate celelalte cauze, în care Curtea a constatat o violare a articolului 5 § 3 al Convenției. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate să constate că motivele pe care s-au bazat instanțele de judecată naționale nu erau relevante și suficiente. Prin urmare, pretenția este vădit nefondată și urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției. C. Pretenția formulată în temeiul articolului 5 § 4 al Convenției

Potrivit reclamantului, Curtea de Apel nu a acționat cu diligență, atunci când a examinat apelul acestuia cu o întârziere de doisprezece zile, perioada în care el a fost în detenție ilegală. Reclamantul a făcut referință la cauza Sarban (citată mai sus), care, în viziunea lui, era similară cauzei sale în privința chestiunii abordate în articolul 5 § 4 al Convenției.

Guvernul a susținut că întârzierea cu care a fost examinat apelul reclamantului era de nouă zile și nu doisprezece, așa cum a susținut reclamantul. De asemenea, acesta a declarat că întârzierea a avut loc ca urmare a retragerii completului inițial de judecată și necesității de a desemna un alt complet de judecată. În viziunea acestuia, întârzierea nu era excesivă și nu a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenției în această cauză.

Curtea reiterează că articolul 5 § 4 al Convenției, care garantează persoanelor deținute dreptul de a introduce recurs împotriva legalității privării lor de libertate, de asemenea, proclamă dreptul lor la o decizie judiciară neîntârziată privind legalitatea detenției și la terminarea detenției, în cazul în care se demonstrează ilegalitatea acesteia (a se vedea Musiał v. Poland [GC], nr. 24557/94, § 43, ECHR 1999-II). Chestiunea cu privire la faptul dacă a fost respectat un drept al persoanei în temeiul articolului 5 § 4 al Convenției trebuie să fie determinată în lumina circumstanțelor fiecărei cauze (a se vedea, mutatis mutandis , R.M.D. v. Switzerland , 26 septembrie 1997, § 42, Reports 1997-VI).

Întorcându-ne la faptele acestei cauze, Curtea notează că, potrivit ștampilei de pe cererea de apel a reclamantului împotriva deciziei din 9 februarie 2007, data depunerii acesteia era 12 februarie și nu 9 februarie 2007, fapt pretins de reclamant. Prin urmare, în absența altor probe contrare, Curtea va considera 12 februarie 2007 drept data apelului depus de către reclamant. Astfel, apelul a fost examinat de către Curtea de Apel nouă zile mai târziu și au fost necesare două ședințe de judecată. De asemenea, Curtea notează că prima ședință a avut loc trei zile lucrătoare după depunerea apelului și a doua ședință a avut loc două zile lucrătoare după retragerea completului inițial de judecată de la examinarea acestei cauze.

Curtea notează că în cauza Sarban (citată mai sus, §§ 118-124), unde Curtea a examinat o problemă similară, a fost constatată o violare a articolului 5 § 4 al Convenției în privința unei întârzieri de douăzeci și una de zile. În această cauză, Curtea a acordat o atenție deosebită stării proaste de sănătate a reclamantului și lipsa unei îngrijri medicale în locul de detenție. Deoarece în această cauză nu au fost prezente circumstanțe similare și deoarece întârzierea a fost considerată mai scurtă, Curtea consideră că este posibil de a deosebi această cauză de Sarban . Deși era de dorit ca Curtea de Apel să acționeze mai rapid, Curtea este pregătită să accepte că, în circumstanțele specifice ale acestei cauze, prevederile articolului 5 § 4 al Convenției nu au fost violate. Prin urmare, această pretenție trebuie să fie de asemenea declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Reclamantul a pretins 25,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciul moral.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, susținând că aceasta era nefondată și excesivă.

Având în vedere violarea articolului 3 al Convenției constatată mai sus, Curtea consideră că acordarea unei sume în calitate de compensație pentru prejudiciul moral este justificată în această cauză. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 4,000. B. Costuri și cheltuieli

Reclamantul a mai pretins EUR 5,038 cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața Curții.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, susținând că aceasta era excesivă și nefondată.

Curtea reamintește că, pentru ca costurile și cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare și rezonabile ca mărime (a se vedea, sper exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).

În această cauză, luând în considerație lista detaliată prezentată de către reclamanți, criteriile de mai sus, complexitatea cauzei și faptul că majoritatea pretențiilor formulate au fost declarate inadmisibile, Curtea acordă reclamantului EUR 1,200 cu titlu de costuri și cheltuieli. C. Dobânda de întârziere

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcție de rata dobânzii la creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară , în unanimitate, admisibilă pretenția reclamantului formulată în temeiul articolului 3 al Convenției, în ceea ce privește condițiile proaste de detenție ale reclamantului în perioada 24 mai 2006 – 17 ianuarie 2007; 2. Declară, cu majoritate, restul cererii inadmisibil; 3. Hotărăște că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției ; 4. Hotărăște , în unanimitate, (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral și EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri și cheltuieli, care să fie convertite în lei moldovenești conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută; (c) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente; 5. Respinge, în unanimitate, restul pretențiilor reclamantului cu privire la satisfacția echitabilă. Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 5 iulie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenției și articolul 74 § 2 al Regulamentului Curții, opinia separată a Judecătorului Ziemele, la care s-a alăturat Judecătorul Gyulumyan, este anexată la această hotărâre. J.C.M. M.T.