CASE OF MISTREANU v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,

efectuată de către organizația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA MISTREANU c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 27261/04)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

15 noiembrie 2011

Această hotărâre este definitivă. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza

Mistreanu

c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECȚIA a Treia), în Camera compusă din:

Egbert Myjer,

Președinte,

Luis López Guerra,

Mihai Poalelungi,

j

udecători

,

și dna

Marialena Tsirli

, G

refier adjunct al SECȚIei,

Deliberând la 18 octombrie 2011 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

27261/04

) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl

Veaceslav Mistreanu

(„reclamant”), la 17 iunie 2004.

2.

Reclamantul a fost reprezentat de către dl I. Manole, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

3.

La 4 martie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenției, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea ei.

4.

Atât reclamantul, cât și Guvernul, au prezentat observațiile lor cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei.

5.

La 15 septembrie 2011, Curtea a informat Guvernul că această cauză face parte din jurisprudența bine consolidată a Curții și cererea a fost repartizată unui complet de trei judecători.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6.

Reclamantul s-a născut în anul 1968 și locuiește în Cahul.

7.

La o dată necunoscută, reclamantul a fost acuzat de tentativă de contrabandă a unui automobil. În special, reclamantul a fost condamnat, în septembrie 2002, pentru introducerea pe teritoriul național al unui automobil produs în anul 1985, în timp ce reglementările naționale din acea perioadă nu permiteau importarea automobilelor cu vârsta de peste 10 ani. Autoritățile vamale au confiscat automobilul.

8.

Prin decizia sa din 17 aprilie 2003, Curtea de Apel Chișinău l-a achitat pe reclamant pe motiv că fapta lui nu întrunește elementele infracțiunii de contrabandă. Instanța a obligat restituirea automobilului către reclamant fără dreptul de a-l înmatricula și a-l exploata și cu condiția ca acesta să plătească toate taxele vamale.

La 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia Curții de Apel, care a devenit definitivă.

9.

La 7 august 2003, executorul judecătoresc a propus autorităților vamale să restituie reclamantului în mod benevol automobilul confiscat.

La 11 august 2003, șeful biroului vamal Cahul a răspuns că decizia din 17 aprilie 2003 nu putea fi executată pe motivul lipsei unui temei legal care ar permite perceperea taxelor vamale pentru importul automobilului reclamantului.

10.

La 13 august 2003, executorul judecătoresc a cerut Curții de Apel Chișinău să explice sau să modifice modul de executare a deciziei din 17 aprilie 2003. La 12 februarie 2004, Curtea de Apel Chișinău a respins această cerere.

11.

La 3 martie 2004, executorul judecătoresc a propus din nou autorităților vamale să execute în mod benevol decizia din 17 aprilie 2003. Dintr-o scrisoare a Departamentului de executare a deciziilor judecătorești din 26

mai 2004 reiese că șeful biroului vamal Cahul a refuzat să restituie automobilul, susținând că decizia în cauză era ilegală.

12.

La 17 martie 2004, executorul judecătoresc a pornit o acțiune împotriva șefului biroului vamal Cahul în vederea sancționării acestuia pentru neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003.

13.

La o dată nespecificată, șeful biroului vamal Cahul a solicitat Procurorului General să depună la Curtea Supremă de Justiție un recurs în anulare a deciziei din 17 aprilie 2003. La acel moment, recursul în anulare, care era o cale extraordinară de atac, permitea Procurorului General să conteste orice decizie definitivă.

14.

În așteptarea răspunsului Procurorului General, la 27 aprilie 2004, Judecătoria Cahul a amânat examinarea acțiunii pornite de executorul judecătoresc.

15.

La o dată nespecificată, Procurorul General a informat că a depus la Curtea Supremă de Justiție un recurs în anulare împotriva deciziei din 17 aprilie 2003.

16.

La 10 septembrie 2004, Judecătoria Cahul a respins cererea executorului judecătoresc privind sancționarea șefului biroului vamal Cahul.

17.

La 25 octombrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare al Procurorului General, a casat deciziile din 17 aprilie și 8 iulie 2003, și a dispus reexaminarea cauzei.

18.

Printr-o hotărâre din 15 decembrie 2005, Judecătoria Cahul l-a condamnat pe reclamant pentru comiterea infracțiunii de contrabandă, dar a clasat cauza în temeiul Legii cu privire la amnistie din 16 iulie 2004. În ceea ce privește automobilul reclamantului, instanța a hotărât confiscarea acestuia.

Hotărârea în cauză nu a fost contestată de către reclamant și a devenit definitivă.

II.

DREPTUL INTERN RELEVANT

19.

Dreptul intern relevant privind executarea deciziilor judecătorești, aplicabil la momentul evenimentelor, a fost expus în hotărârea în cauza

Oferta Plus SRL c. Moldova

(nr. 14385/04, § 60, 19 decembrie 2006).

20.

Dreptul intern relevant privind importul de autovehicule conține următoarele prevederi

. Potrivit articolului 10 § 10 al Legii nr. 1569-XV din 20 decembrie 2002 cu privire la modul de introducere și scoatere a bunurilor de pe teritoriul Republicii Moldova de către persoane fizice, «

se interzice organelor vamale vămuirea mijloacelor de transport auto, motoarelor și caroseriilor cu termen de exploatare de peste 10 ani, ...

».

Prin Legile nr. 50, 193 și 284 adoptate la 20 februarie, 8 mai și, respectiv, 10

iulie 2003, Parlamentul a permis prin derogare introducerea pe teritoriul țării mai multor

autovehicule cu termen de exploatare de peste zece ani. Aceste legi conțin un singur articol și

se referă la persoane fizice și instituții publice

.

ÎN DREPT

I.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6

§

1 ȘI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE

21.

Reclamantul pretinde că neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003 a încălcat dreptul său de acces la justiție, garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, și dreptul său la

protecția

proprietății, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Prevederile relevante ale acestor articole sunt următoarele:

Articolul 6 § 1

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanță ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil...”

Articolul 1 al Protocolului nr. 1

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale...”

22.

Reclamantul a mai pretins că prin casarea la 25 octombrie 2004 de către Curtea Supremă de Justiție a deciziei definitive din 17 aprilie 2004 a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice.

A.

Cu privire la admisibilitate

1.

Cu privire la neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003

23.

Guvernul a invocat pierderea statutului de victimă a reclamantului. El a notat că executarea deciziei din 17 aprilie 2003 nu a fost posibilă din momentul prezentării cererii și până la comunicarea acesteia, deoarece obiectul litigiului, automobilul reclamantului, a fost confiscat în baza hotărârii Judecătoriei Cahul din 15 decembrie 2005 (paragraful 18 de mai sus). Reclamantul nu a răspuns la acest argument.

24.

Curtea reiterează că redresarea unei violări pretinse a Convenției este în primul rând în competența autorităților naționale. În acest sens, faptul dacă reclamantul mai poate pretinde statutul de victimă al unei pretinse încălcări apare la toate etapele procedurii bazate pe Convenție (

Bourdov c. Russie

, nr. 59498/00, § 30, CEDH 2002-III).

25.

Curtea reiterează că adoptarea de către autoritățile naționale a unei decizii sau unei măsuri favorabile reclamantului nu duce în mod automat la pierderea statutului de victimă, dacă aceasta este însoțită de o recunoaștere explicită sau, cel puțin, în substanță a violării, urmată de o reparare a acesteia (

Scordino c.

Italie (nr. 1)

[GC], nr. 36813/97, §§ 178 și ss. și §

193, CEDH 2006

‑

V).

26.

Dacă ne întoarcem la faptele acestei cauze, Curtea observă că autoritățile Republicii Moldova nu au adoptat nicio măsură sau decizie în favoarea reclamantului. Din contra, Curtea constată că decizia definitivă din 17 aprilie 2003 pronunțată în favoarea reclamantului a fost casată prin decizia Curții Supreme de Justiție din 25 octombrie 2004, și că automobilul care trebuia să-i fie restituit în temeiul deciziei sus-menționate a fost confiscat. Curtea

observă că în această cauză este vorba de o decizie judecătorească care era în mod clar nefavorabilă reclamantului

. În plus, această decizie nu a fost însoțită de o recunoaștere a violării pretinse și reclamantul nu a primit nicio compensație echitabilă.

Prin urmare, Curtea a respins obiecția Guvernului.

27.

În plus, Curtea constată că aceste pretenții nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și observă, de asemenea, că nu există niciun alt temei de inadmisibilitate. Prin urmare,

aceste pretenții trebuie declarate admisibile.

2.

Cu privire la principiul securități raporturilor juridice

28.

Curtea observă că această pretenție a fost formulată pentru prima dată într-o scrisoare din 27 august 2007. Ea notează că la nivel național, decizia definitivă cu privire la această pretenție este decizia Curții Supreme de Justiție din 25 octombrie 2004.

Este clar că această pretenție a fost formulată după expirarea termenului de șase luni de la pronunțarea deciziei definitive la nivel național.

Prin urmare, rezultă că această pretenție este înaintată tardiv și urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenției.

B.

Cu privire la fond

29.

Reclamantul s-a plâns de neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003 pronunțate în favoarea sa, prin care organele vamale au fost obligate să-i restituie automobilul confiscat.

30.

Guvernul a susținut că executorul judecătoresc a luat toate măsurile care îi erau disponibile. El a adăugat că organele vamale nu puteau să execute decizia în cauză din motive obiective, și anume din cauza lipsei unui temei legal care ar permite calcularea taxelor vamale aplicabile în cazul importării automobilelor cu termen de exploatare de peste zece ani (paragrafele

9 și 11 de mai sus). Guvernul a subliniat că legile care erau în vigoare la acea dată interziceau importul de automobile care aveau un termen de exploatare de peste zece ani, cum este automobilul reclamantului, și că executarea deciziei din 17 aprilie 2003 ar reprezenta o violare a acestor legi.

31.

Reclamantul susține că chiar dacă au existat careva obstacole legale pentru executarea deciziei din 17 aprilie 2003, doar autoritățile de stat aveau posibilitatea și obligația de a le elimina pentru a rezolva această problemă.

32.

Curtea reiterează că executarea unei hotărâri pronunțate de orice instanță trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 al Convenției (

Hornsby c. Grèce

, 19

martie 1997, § 40,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, și

Immobiliare Saffi c. Italie

[GC], nr. 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

33.

Curtea reamintește, în acest sens, că este responsabilitatea fiecărui stat contractant să dispună de o bază legală adecvată și suficientă pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Prin urmare, sarcina Curții este de a examina dacă măsurile adoptate de către autoritățile moldovenești într-o anumită cauză au fost adecvate și suficiente

(

Ruianu c.

Roumanie

, nr.

34647/97, § 66, 17 iunie 2003).

34.

În această cauză, Curtea observă că decizia din 17

aprilie 2003 pronunțată în favoarea reclamantului a devenit definitivă la 8 iulie 2003 (paragraful 8 de mai sus) și a fost casată la 25 octombrie 2004 (paragraful

17 de mai sus). Având în vedere constatarea făcută în paragraful 28 de mai sus, Curtea nu este chemată să se pronunțe asupra validității casări deciziei judecătorești în această cauză. Decizia din 17 aprilie 2003 nu a fost executată nici până în prezent.

35.

Curtea observă că executarea unei decizii judecătorești depinde exclusiv de legislația Republicii Moldova. Într-adevăr, legile în vigoare la acel moment nu permiteau importul automobilului reclamantului și nicio dispoziție legală nu prevedea modalitatea de calculare a taxelor vamale pentru automobilele care aveau termen de utilizare de peste zece ani.

36.

Astfel, Curtea notează că în anul 2003 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat trei legi care conțineau un singur articol, prin care Parlamentul a permis prin derogare

persoanelor fizice și instituțiilor publice

introducerea pe teritoriul țării mai multor

autovehicule cu termen de utilizare de peste zece ani

(a se vedea dreptul intern relevant). Aceste legi au fost adoptate în aceeași perioadă în care au avut loc evenimentele din această cauză. Prin urmare, adoptarea legilor derogatorii pentru a permite importul autovehiculelor

cu termen de utilizare

de peste zece ani în anumite cazuri specifice era o practică obișnuită la momentul respectiv.

37.

Cu toate acestea, Curtea observă că în această cauză Guvernul nu a făcut referință la nicio inițiativă din partea autorităților de a executa decizia, fapt care l-a determinat pe reclamant să-și formuleze pretențiile sale. Din contra, Procurorul General a preferat să facă uz de dreptul său de a depune un recurs în anulare pentru a contesta decizia definitivă pronunțată în favoarea reclamantului (paragraful

15 de mai sus).

38.

În aceste circumstanțe și având în vedere jurisprudența sa în această chestiune, Curtea consideră că în această cauză statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea deciziei din 17 aprilie 2003 prin intermediul organelor sale specializate.

39.

Curtea consideră că decizia din 17 aprilie 2003 a dat naștere la un

„bun” în favoarea reclamantului în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție

. Ea reiterează poziția sa, exprimată în mod repetat în cauzele sale cu privire la neexecutarea deciziilor judecătorești, potrivit căreia imposibilitatea pentru un

creditor de a executa integral și într-un termen rezonabil o decizie pronunțată în favoarea sa reprezintă o încălcare de către acesta a dreptului de a dispune liber de bunurile sale garantat de articolul 1 al Pr

otocolului nr. 1 (

Prodan c. Moldova

, nr. 49806/99, §§ 56 și 62, CEDH

2004

‑

III (extraits);

Sîrbu et autres c. Moldova

, nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 și 73973/01, § 40, 15 iunie 2004;

Bourdov c.

Russie

, nr. 59498/00, § 34, CEDH 2002-III;

Lupacescu et autres c.

Moldova

, nr.

3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, și 32759/03, §

24, 21 martie 2006; etc.). Curtea nu

vede nici un motiv pentru a s

e îndepărta de

jurisprudența sa

în această cauză.

40.

Argumentele sus-menționate sunt suficiente pentru ca Curtea să conchidă că prin neexecutarea hotărârii definitive pronunțate în favoarea reclamantului a fost încălcat dreptul său de acces la justiție, garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, și dreptul la protecția proprietății, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă”.

42.

Reclamantul nu a formulat nicio pretenție cu privire la satisfacția echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu există nici un motiv pentru a acorda vreo sumă cu acest titlu.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

cererea admisibilă în privința pretențiilor formulate în temeiul articolului 6 al Convenției și articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție referitoare la neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003 și inadmisibilă în privința celorlalte pretenții;

2.

Hotărăște

că a existat o violare a articolului 6 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 15 noiembrie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții .

Marialena Tsirli

Egbert Myjer

Grefier adjunct

Președinte