CASE OF AL-KHAWAJA AND TAHERY v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- No violation of Art. 6-1+6-3-d;Violation of Art. 6-1+6-3-d;Non-pecuniary damage - award
CASE OF AL-KHAWAJA AND TAHERY v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2011)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Marea Cameră
CAUZA AL-KHAWAJA ȘI TAHERY ÎMPOTRIVA REGATULUI UNIT
(Cererile nr. 26766/05 și 22228/06)
Hotărâre
Strasbourg
15 decembrie 2011
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din: Françoise
Tulkens,
președinte,
Nicolas Bratza, Jean-Paul Costa, Christos Rozakis, Peer
Lorenzen, Elisabet Fura, Alvina Gyulumyan, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Ineta
Ziemele, Mark Villiger, Giorgio Malinverni, András Sajó, Mirjana Lazarova Trajkovska, Ișıl Karakaș, Nebojša Vučinić, Kristina Pardalos,
judecători
, și Michael O’Boyle,
grefier adjunct
,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 19 mai 2010 și 9 noiembrie 2011,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
Procedura
La originea cauzei se află două cereri, nr. 26766/05 și 22228/06, îndreptate împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”), prin care un resortisant britanic, domnul Imad Al-Khawaja („primul reclamant”), a sesizat Curtea la 18 iulie 2005, iar un alt resortisant iranian, domnul Ali Tahery („al doilea reclamant”), a sesizat Curtea la 23 mai 2006
.
Primul reclamant a fost reprezentat înaintea Curții de A. Burcombe și D. Wells, avocați care profesează în Londra, în cadrul cabinetului Wells Burcombe LLP Solicitors, asistați de J. Bennathan Q.C., consilier. Cel de-al doilea reclamant a fost reprezentat de M. Fisher, avocat care profesează în Londra, în cadrul cabinetului Peter Kandler & Co. Solicitors, asistat de R. Trowler, consilier. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul J. Grainger, din cadrul
Foreign and Commonwealth Office
(Ministerul Afacerilor Externe și al Commonwealth).
Primul reclamant, domnul Al-Khawaja, a motivat că procesul în care a fost implicat pentru agresiune sexuală fusese inechitabil în măsura în care juriului i-a fost citită declarația (
statement
) dată poliției de către una dintre cele două reclamante, decedată înaintea începerii procesului. Cel de-al doilea reclamant, domnul Tahery, a motivat că procesul în care a fost implicat pentru vătămare corporală cu intenție avusese un caracter inechitabil în măsura în care juriului i-a fost citită declarația unui martor în acuzare care, de teamă, a refuzat să se înfățișeze.
Cererile au fost repartizate Secției a patra a Curții (art. 52 § 1 din regulament). La 20 ianuarie 2009, în urma unei ședințe având ca obiect probleme de admisibilitate, precum și probleme de fond (art. 54 § 3 din regulament), o cameră din cadrul secției menționate, compusă din judecătorii Casadevall, Bratza, Bonello, Traja, Mijović, Šikuta și Hirvelä, precum și T.L.
Early, grefier de secție, a decis, în unanimitate, conexarea cererilor, declararea admisibilității amândurora și constatarea încălcării art.
6
§
3 din convenție în cazul fiecărui reclamant.
La 1
martie 2010, după ce a admis o cerere formulată de Guvern la 16 aprilie 2009, colegiul Marii Camere a decis trimiterea cauzei în fața Marii Camere, în temeiul art. 43 din convenție.
Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 27 § 2 și § 3 din convenție și cu art. 24 din regulament. În cadrul ultimelor deliberări, Alvina Gyulumyan, Ișıl Karakaș și Nebojša Vučinić, judecători supleanți, i-au înlocuit pe Corneliu Bîrsan, Ireneu Cabral Barreto și Sverre Erik Jebens, aflați în imposibilitate de participare (art. 24 § 3 din regulament). Jean Paul Costa, Christos Rozakis și Giorgio Malinverni, ale căror mandate încetaseră în cursul procedurii, continuă să participe la judecarea cauzei (art. 23 § 7 din convenție și art. 24 § 4 din regulament).
Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei. De asemenea, au fost primite observații de la JUSTICE, o organizație neguvernamentală cu sediul în Londra, pe care președintele o autorizase să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenție și art. 44 § 2 din regulament). Părțile au răspuns la aceste observații (art. 44 § 5 din regulament).
La 19 mai 2010, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).
S-au înfățișat:
–
pentru Guvern
domnii
J. Grainger
,
agent
,
D. Perry QC
,
L. Mably
,
doamna
V. Ailes
,
consilieri
,
domnii
C. Munro
,
N. Gibbs
,
consilieri
;
–
pentru reclamanți
J
. Bennathan QC
,
consilier
,
D. Wells
,
consilier.
Curtea a ascultat pledoariile lui J. Bennathan și D. Perry, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Curte.
În fapt
I. Circumstanțele cauzelor
A. Domnul Al-Khawaja
Primul reclamant s-a născut în 1956 și are domiciliul în Brighton. Faptele aflate la originea cererii formulate de acesta se pot rezuma după cum urmează.
10.
Medic primar în specialitatea medicină recuperatorie
, domnul Al-Khawaja, primul reclamant, a fost învinuit că a agresat sexual două paciente, în timp ce acestea s-ar fi aflat sub hipnoză. Prima învinuire i-a fost adusă pentru că ar fi agresat-o sexual pe S.T. în timpul consultației din 3 iunie 2003. A doua învinuire i-a fost adusă pentru că ar fi agresat-o sexual pe V.U. în timpul consultației din 12 iunie 2003.
Din motive fără legătură cu presupusa agresiune de care era învinuit reclamantul, S.T. s-a sinucis anterior începerii procesului. Cu toate acestea, la câteva luni de la producerea presupusei agresiuni, S.T. dăduse o declarație poliției. De asemenea, povestite unor prieteni – B.F. și S.H. – că fusese victima unei agresiuni sexuale comise de primul reclamant.
La 22 martie 2004, s-a desfășurat o ședință preliminară pentru a se stabili dacă era necesar ca declarația lui S.T. să fie citită juriului. În ședință, apărarea a arătat că mijloacele pe care intenționa să le folosească pentru a combate fiecare învinuire erau identice în esență și constau în a demonstra că declarațiile date de S.T. și V.U. erau în întregime mincinoase. Judecătorul care a prezidat ședința a decis că era necesar ca declarația lui S.T. să fie citită juraților din proces. Acesta a observat că primul reclamant considera probabil că nu avea la dispoziție o altă variantă realistă decât aceea de a depune mărturie pentru a se apăra împotriva celei de-a doua învinuiri referitoare la V.U. Prin urmare, a concluzionat că citirea declarației lui S.T. nu ar fi putut avea ca efect punerea în dificultate a respectivului în eventuala absență a depunerii mărturiei din partea sa. Remarcând că ipoteza unei coluziuni între S.T. și V.U. nu fusese avansată, a considerat că nu se impunea verificarea acestui aspect prin examinarea încrucișată a celor două femei.
Judecătorul respectiv a subliniat de asemenea că declarația lui S.T. era vitală pentru urmărirea penală în cazul primei învinuiri, deoarece nu exista nicio altă probă directă a ceea ce se petrecuse în timpul consultației din 3 iunie 2003. Acesta s-a exprimat astfel: „ca să spunem lucrurilor pe nume, nicio declarație înseamnă nicio primă învinuire”. Considerând că problema reală care lua naștere era aceea de a stabili dacă acuzatul putea contesta declarația respectivă în condiții echitabile pentru acesta, judecătorul a constatat că primul reclamant putea depune mărturie, explicând ceea ce se petrecuse în timpul consultației. De asemenea, acuzarea intenționa să îi citeze, pentru a se prezenta înaintea instanței, pe prietenii lui S.T., pentru a depune mărturie asupra informațiilor comunicate de aceasta. Inconsecvențele dintre declarațiile lor și cea a lui S.T. i-ar oferi reclamantului un mijloc de a contesta declarația lui S.T. În plus, acuzarea urma să numească un expert judiciar pentru a depune mărturie despre modificările percepției provocate de hipnoză, iar apărarea l
‑
ar putea supune unei examinări încrucișate (
cross-examination
) pentru a respinge îndoiala privind credibilitatea declarațiilor lui S.T.
În cadrul procesului, declarația lui S.T. a fost citită juraților, care au ascultat și mărturiile depuse de prietenii lui S.T. – B.F. și S.H. – și de medicul curant al lui S.T. Acesta din urmă a depus mărturie în privința unei scrisori, adresate autorităților spitalicești în numele pacientei sale, în care indica acuzațiile formulate de aceasta împotriva primului reclamant. V.U. și polițiștii care au efectuat cercetarea penală în cauză au fost audiați cu privire la a doua învinuire, cea referitoare la persoana lui V.U. Alte două femei au fost citate pentru a depune mărturie. Acestea au declarat că reclamantul le făcuse niște propuneri nepotrivite în cursul consultațiilor prin hipnoză. Acuzarea a calificat declarațiile acestora ca „probe ale faptelor similare” (
similar fact evidence
), coroborând declarațiile făcute de S.T. și V.U. Acuzarea a numit un expert judiciar specializat în efectele hipnozei. Apărarea a avut posibilitatea de a supune unei examinări încrucișate (
cross-examination
) toți martorii care au depus mărturie în instanță. Reclamantul a depus mărturie în apărarea sa. De asemenea, a citat mai mulți martori care au depus mărturie în susținerea moralității sale.
În cadrul instrucțiunilor pentru jurați (
summing up to the jury
), judecătorul cauzei (
trial judge
) le-a oferit acestora, în două rânduri, îndrumări în privința modului de apreciere a declarației lui S.T. Mai întâi, acesta a declarat:
„Atunci când examinați declarația [lui S.T.], trebuie să țineți cont [dumneavoastră, jurații] în mod absolut de faptul că nu ați văzut-o pe aceasta depunând mărturie și că nu ați ascultat mărturia ei; nici nu ați auzit mărturia acesteia, verificată prin examinarea încrucișată (
cross-examination
) [de către avocatul domnului Al-Khawaja], care cu siguranță i-ar fi adresat acesteia întrebări.”
În continuare, a declarat:
„[...] nu uitați [...] că această declarație v-a fost citită. Acuzatul neagă întru totul faptele de care este învinuit [...], aspect de care trebuie să țineți seama în aprecierea acestei mărturii.”
Făcând trimitere la declarațiile date de prietenii lui S.T., judecătorul cauzei (
trial judge
) le-a reamintit juraților că existau neconcordanțe între declarația lui S.T. și cea a lui S.H. (în declarația sa, S.T. a indicat că reclamantul îi atinsese fața și gura; S.H. a depus mărturie că S.T. își atinsese singură fața și gura și că nu fusese primul reclamant cel care îi atinsese fața și gura). Judecătorul cauzei (
trial judge
) a continuat astfel:
„Vă revine sarcina de a stabili în ce măsură declarațiile lui [B.F.] și [S.H.] vă pot ajuta să decideți dacă [S.T.] a declarat adevărul. Însă trebuie să aveți în vedere că declarațiile lui [B.F.] și [S.H.] care se referă la afirmațiile făcute de [S.T.] nu constituie probe independente ale veracității susținerilor acesteia din urmă.”
De asemenea, judecătorul cauzei (
trial judge
) a dat instrucțiuni juraților că, pentru a aprecia veracitatea susținerilor lui S.T., ar putea ține seama de declarația lui V.U. și de declarațiile celorlalte două femei privind propunerile nepotrivite imputate reclamantului. Cu toate acestea, i-a invitat mai întâi să excludă ipoteza unei coluziuni între cele patru femei, apoi să se întrebe dacă era rezonabilă supoziția că patru persoane care au formulat, separat, acuzații similare au putut minți sau greși toate patru, ori au fost victime ale unor halucinații sau amintiri false. Acesta le-a indicat că, în cazul în care ipoteza respectivă le-ar părea neverosimilă, s-ar putea declara convinși că S.T. și V.U. au spus adevărul. Acesta a adăugat că, cu cât declarațiile persoanelor implicate păreau să se asemene, cu atât veracitatea lor era mai probabilă. Acesta i-a invitat să se întrebe dacă fiecare dintre femeile respective ar fi putut fi influențată, în mod conștient sau nu, de afirmațiile celorlalte.
În cursul deliberărilor, jurații au solicitat în două ocazii clarificări privind declarația lui S.T. La 30 noiembrie 2004, aceștia l-au declarat, în unanimitate, pe domnul Al-Khawaja vinovat de cele două învinuiri de agresiune sexuală formulate împotriva lui. Reclamantul a fost condamnat la două pedepse cu închisoarea, de 15 și, respectiv, 12 luni, pentru prima și a doua învinuire, care să fie executate consecutiv.
Primul reclamant a atacat hotărârea de condamnare în fața Court of Appeal. Apelul s-a axat pe hotărârea premergătoare procesului (
pre-trial ruling
) prin care declarația lui S.T. fusese admisă ca mijloc de probă. Primul reclamant susținea, de asemenea, că, în instrucțiunile pentru jurați (
summing up to the jury
), judecătorul cauzei (
trial judge
) nu le oferise acestora îndrumări adecvate în privința dezavantajului corelativ al acestui mijloc de probă în raport cu interesele sale.
Apelul a fost judecat și respins la 6 septembrie 2005. În hotărârea întocmită în formă scrisă, pronunțată la 3 noiembrie 2005, Court of Appeal a concluzionat că dreptul primului reclamant la un proces echitabil nu fusese încălcat. În ceea ce privește admiterea ca mijloc de probă a declarației lui S.T., instanța a reținut că aceasta nu era obligatoriu incompatibilă cu art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din convenție. Având la bază hotărârea pronunțată în cauza
Doorson împotriva Țărilor de Jos
(26 martie 1996,
Culegere de hotărâri și decizii
1996-II), instanța a reținut că admisibilitatea mijloacelor de probă este o chestiune reglementată, în primul rând, de dreptul intern. În continuare a constatat:
„25. Elementele importante din prezenta cauză se pot rezuma după cum urmează. Întrucât S.T. a decedat, [reclamantul] nu a putut solicita ca acesteia să îi fie adresate întrebări. Aceasta era singura martoră a cărei declarație se referea direct la pretinsa agresiune sexuală. Dacă declarația acesteia nu ar fi fost admisă, acuzarea ar fi trebuit să renunțe la prima învinuire. [Reclamantul] a avut posibilitatea de a contesta exactitatea declarației lui [S.T.] exploatând divergențele prezentate de aceasta față de declarațiile martorilor [B.F.] și [S.H.] și declarația expertului privind «modificările de percepție» provocate de hipnoză. Articolele relevante din legea din 1988 [
infra
, pct. 41] conțin dispoziții privind protejarea acuzaților pe care judecătorul le-a luat în mod corespunzător în considerație înainte de a declara admisibilă declarația respectivă. În cele din urmă, instanța de facto (
tribunal of fact
) – în acest caz, juriul – poate și trebuie să țină seama de dificultățile pe care admiterea unei declarații le poate produce acuzatului, dificultăți care trebuie menționate în mod pertinent în instrucțiunile pentru jurați (
summing up to the jury
).
Atunci când singurul martor al unei infracțiuni decedează după ce a dat o declarație pe care acuzarea intenționează să o folosească, este posibil ca un interes public puternic să impună autorizarea admiterii acestui mijloc de probă în vederea continuării cercetării. Aceasta este situația în prezenta cauză. Totuși, acest interes general nu poate prevala asupra dreptului acuzatului la un proces echitabil. Așa cum am arătat în hotărârea pronunțată în cauza
Sellick
[a se vedea
infra
, pct. 48], nu considerăm că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului impune să se concluzioneze că procesul este inechitabil în asemenea împrejurări. Dispoziția de la art.
6
§
3 lit.
d), care recunoaște acuzatului dreptul de a adresa întrebări [dreptul de a solicita să fie adresate întrebări] martorilor în acuzare, constituie un aspect special al procesului echitabil. Însă, atunci când acuzatul nu-și poate exercita acest drept, se impune întrebarea dacă «procedura, în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil» (
Doorson
, pct.
19). În prezenta cauză, martorul nu refuzase să se înfățișeze de teamă ori din alte motive, nu solicitase anonimatul și nu își exercitase dreptul la tăcere. Absența sa era justificată de moartea sa, împrejurare al cărei caracter ireversibil face trimitere la considerente speciale, așa cum am precizat la începutul paragrafului”.
În ceea ce privește instrucțiunile judecătorului pentru jurați (
summing up to the jury
), Curtea de Apel s-a pronunțat astfel:
„Opinăm că ar fi fost preferabil ca judecătorul să precizeze explicit juraților că neprezentarea lui [S.T.] era potențial defavorabilă [primului reclamant] și că, având în vedere imposibilitatea de a o supune unei examinări încrucișate ori de a fi observată de către jurați, îi invită să acorde o pondere redusă declarației acesteia. Acestea fiind zise, în circumstanțele prezentei cauze, instrucțiunile judecătorului pentru jurați (
summing up to the jury
) nu puteau primi din partea lor o altă interpretare. Din acest motiv, considerăm că juraților le-au fost oferite instrucțiunile corespunzătoare despre consecințele admiterii declarației lui [S.T.] în situația neprezentării acesteia în instanță și că acest element nu este de natură să confere procesului [primului reclamant] un caracter inechitabil și incompatibil cu art. 6. De asemenea, ținem să subliniem că probele în acuzare reținute împotriva [reclamantului] sunt, în ansamblu, foarte solide. Nu avem nicio îndoială privind temeinicia verdictului.”
Curtea de Apel nu i-a încuviințat reclamantului solicitarea de a sesiza House of Lords (Camera Lorzilor), însă a admis că hotărârea respectivă implica o problemă de drept de interes general.
La 30 noiembrie 2005, primul reclamant a solicitat Camerei Lorzilor încuviințarea ca respectiva problemă de drept a cărei existență fusese recunoscută de Curtea de Apel să îi fie înaintată. La 7 februarie 2005, Camera Lorzilor a respins solicitarea respectivă.
B. Domnul Tahery
Al doilea reclamant s-a născut în 1975. Cererea sa are ca obiect condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală cu intenție pe care a primit-o pentru faptele descrise mai jos.
La 19 mai 2004, S., un membru al comunității iraniene din Londra, a fost implicat într-o altercație cu mai mulți kurzi. Pentru a-l apăra pe S., reclamantul s-a interpus între acesta și ceilalți. La 20 mai 2004, dis-de-dimineață, S. și cel de-al doilea reclamant s-au întâlnit din nou cu respectivii în apropierea unui restaurant iranian din cartierul Hammersmith (Londra). Reclamantul l-a invitat pe S. la o discuție și l-a condus pe o străduță învecinată. Cei doi au început să discute despre altercația din ziua precedentă. Cu toate că S. a negat că a aplicat prima lovitură, atunci când a depus mărturie la procesul celui de-al doilea reclamant a recunoscut că l-a lovit pe acesta. În timpul bătăii, cel de-al doilea reclamant l-a împins pe S., iar în acel moment, S. a realizat că simte o senzație de arsură pe spate, senzație care s-a dovedit a fi cauzată de trei lovituri de cuțit aplicate în acea zonă. Acesta a declarat că nu l-a văzut pe domnul Tahery înjunghiindu-l atunci când erau față în față și că nu își amintea ca respectivul să se fi amplasat în spatele său ori să îl fi ocolit pentru a-l înjunghia cu cuțitul.
Mai multe persoane au asistat la evenimente, inclusiv kurzii implicați în altercația din ziua precedentă, precum și un prieten al lui S., un alt membru al comunității iraniene pe nume T., doi prieteni ai acestuia din urmă și unchiul reclamantului. S. nu a putut preciza care dintre aceștia se afla în spatele lui în momentul respectiv.
S. a văzut un cuțit pe jos după ce a înțeles că fusese înjunghiat. În cursul procesului domnului Tahery (
infra
, pct. 32), acesta a declarat că a încercat să ia arma, dar reclamantul sau T. i-a luat-o înainte și a aruncat cuțitul înspre restaurant. Acesta a precizat că presupune că loviturile i-au fost aplicate de reclamant. S. a precizat că cel de-al doilea reclamant s-a apărat imediat de acuzație negând-o, i-a cerut să se așeze și să se sprijine de el, a încercat să oprească hemoragia în așteptarea unei ambulanțe, iar după venirea acesteia l-a însoțit la spital. Acolo, reclamantul a declarat poliției că văzuse doi bărbați de culoare aplicându-i lovituri de cuțit lui S.
Niciunul dintre martorii cărora le-au fost puse întrebări la fața locului nu a declarat că l-ar fi văzut pe reclamant înjunghiindu-l pe S. Totuși, două zile mai târziu T. a declarat poliției că l-a văzut pe reclamant aplicându-i lui S. lovituri de cuțit. În declarația sa, a precizat că încercase să îl despartă pe reclamant de S. în momentul în care aceștia începuseră să se bată pe străduță, apoi că l-a văzut pe reclamant apucându-l pe S. de gât, luând un cuțit și înjunghiindu-l de două ori pe acesta în spate. Acesta a adăugat că atunci când s-a apropiat de reclamant, acesta din urmă a încercat să îl înjunghie în gât, apoi a lăsat arma și a strigat „să nu spui nimic poliției!”.
La 3 noiembrie 2004, reclamantul a fost arestat și dus la Secția de Poliție Hammersmith. În timpul interogatoriului, acesta a negat că l-a înjunghiat pe S., acuzând din nou doi bărbați de culoare. Acesta a fost pus sub învinuire pentru vătămare corporală cu intenție, precum și pentru tentativă la infracțiunea de împiedicare a înfăptuirii justiției pentru declarația dată poliției, la spital și la secția de poliție, că văzuse doi bărbați de culoare înjunghiindu-l pe S.
La 25 aprilie 2005, a început procesul reclamantului în fața Crown Court Blackfriars. Inculpatul s
‑
a declarat vinovat de săvârșirea tentativei la infracțiunea de împiedicare a înfăptuirii justiției și nevinovat de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală cu intenție.
S. a depus mărturie pentru acuzare. Acesta a explicat cum s-a bătut cu cel de al doilea reclamant pe străduță, precizând că i
‑
au trebuit câteva momente să înțeleagă că fusese rănit în spate, dar că nu a văzut cine l
‑
a înjunghiat. A mai precizat că domnul Tahery l
‑
a ajutat să se așeze și i
‑
a acoperit rana cu mâna. S. a declarat că l
‑
a întrebat cine l-a înjunghiat și că respectivul l
‑
a asigurat că nu fusese el. În cursul examinării încrucișate, a recunoscut că nu l
‑
a văzut pe reclamant plasându
‑
se în spatele lui și că erau față în față. De asemenea, a declarat că a auzit pe cineva strigând în direcția lui „[S]pune
‑
i că au fost negrii!” și că vocea acestei persoane nu era a reclamantului.
După ce S. a depus mărturie, acuzarea a formulat o cerere de încuviințare a citirii declarației lui T. juriului în temeiul art.
116
§
2 lit.
e) și §
4 din
Criminal Justice Act 2003
(„
2003 Act
”: a se vedea
infra
, pct.
43-45; Legea privind justiția penală din 2003). Acuzarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile
2003 Act
, argumentând că T. se temea prea tare pentru a se înfățișa la proces înaintea juriului și că se impuneau măsuri speciale în privința sa. Judecătorul cauzei (
trial judge
) l-a ascultat depunând mărturie pe un ofițer de poliție care conducea cercetarea, care a declarat că temerile lui T. erau reale, comunitatea iraniană fiind extrem de unită. T. a depus mărturie în fața judecătorului cauzei (
trial judge
) (însă nu și în fața juriului) din spatele unui ecran. Acesta a explicat că temerile sale pentru familia lui, ca și pentru sine, erau rezultatul anumitor vizite și apeluri telefonice pe care le
‑
ar fi primit, acestea nefiind imputate celui de-al doilea reclamant. T. nu a precizat identitatea autorului vizitelor și apelurilor telefonice.
Pronunțându-se asupra cererii de încuviințare a solicitării ca declarația lui T. să fie citită juriului, judecătorul cauzei (
trial judge
) a motivat:
„Având în vedere circumstanțele cauzei și ținând seama de standardele probei în materie penală, sunt convins că frica resimțită de acest martor este reală; îmi întemeiez convingerea nu numai pe declarația sa orală, ci și pe observațiile mele asupra comportamentului adoptat de acesta în banca martorilor.
Prin urmare, îmi revine sarcina de a studia problemele pe care le ridică [art. 116 § 4 din
2003 Act
]. În temeiul alin. (4) lit. a) am obligația de a ține seama de conținutul declarației. Ceea ce am și făcut. Apărarea pune la îndoială fiabilitatea acestei probe; se motivează că există inconsecvențe în raport cu declarația dată de [S.].
Vor exista mereu situații în care, fie că este vorba despre declarații orale, fie că este vorba despre declarații care sunt citite, există inconsecvențe. În orice caz, este sarcina juriului să aprecieze fiabilitatea probelor având în vedere concluziile puse de avocați și declarațiile pe care le-a ascultat. La momentul cuvenit, le voi da instrucțiunile necesare privind modul în care trebuie să se achite de această sarcină.
Se susține, de asemenea, că declarația în litigiu prezintă o importanță considerabilă prin aceea că provine de la o persoană care pretinde că a fost martor la incidente și că privește așadar esența subiectului.
În opinia mea, exact acest tip de martor aparține categoriei persoanelor susceptibile să primească amenințări și, fără îndoială, asta a avut în vedere legiuitorul atunci când a adoptat dispoziția menționată anterior.
Este așadar de datoria mea să cercetez, după ce am luat cunoștință de conținutul declarației, dacă admiterea sau excluderea acestei probe riscă să dea naștere unei nedreptăți pentru una dintre părțile la procedură. Sunt convins că excluderea ei ar fi injustă și la fel de convins că admiterea sa nu prezintă niciun aspect inechitabil. Procedând astfel, am luat în considerare prevederile [2003 Act]; în special dificultatea contestării unei declarații al cărei autor nu depune mărturie.
Contestarea unei declarații nu se realizează totdeauna prin examinare încrucișată (
cross-examination
). Contestarea unei declarații poate fi realizată printr-o declarație contrară; fie făcută de acuzat, dacă acesta acceptă să depună mărturie, fie făcută de orice terț - iar noi știm că au existat mai mulți - prezent la locul faptei.
În aceste condiții, consider că declarațiile acuzatului, în cazul în care acceptă să depună mărturie, pot fi suficiente pentru răsturnarea și contestarea probelor care se regăsesc în declarația lui T.
De asemenea, am avut în vedere și alte elemente relevante și i
‑
am oferit lui T. posibilitatea, atunci când se afla în banca martorilor, în spatele ecranului, de a depune mărturie în aceleași condiții speciale. Acesta mi
‑
a răspuns că nu își va schimba punctul de vedere și că teama pe care o resimțea îl împiedica să depună mărturie în fața juriului.
Având în vedere toate circumstanțele cauzei, consider că prezenta cauză este una dintre cele pentru care legiuitorul a prevăzut că se putea impune citirea unei declarații.”
Declarația lui T., în calitate de martor, a fost citită juraților. Medicul care i-a oferit îngrijiri medicale lui S. în spital a depus mărturie privind natura rănilor suferite de acesta. Un expert medico-legal care a analizat sângele găsit pe hainele celui de-al doilea reclamant a confirmat în instanță că se potrivea cu sângele lui S., însă (cu toate acestea, nu s-au putut stabili concluzii clare privind modalitatea în care sângele a ajuns pe hainele lui T.). De asemenea, acuzarea a prezentat procesul-verbal al interogatoriului celui de-al doilea reclamant de către poliție (
supra
, pct. 30).
Cel de-al doilea reclamant a depus și el mărturie în apărarea sa. Acesta a declarat că a asistat la prima altercație în care fuseseră implicați kurzii. Atunci când, mai târziu, s-a întâlnit cu S. în fața restaurantului, l
‑
a luat pe acesta de braț și i
‑
a propus să facă o plimbare pentru a discuta, însă S. a început să îl lovească. Acesta s-a apărat apucându-l pe S. de guler și îmbrâncindu
‑
l. T. a încercat apoi să intervină, iar alți membri ai comunității iraniene l
‑
au temperat pe S. T. se afla între S. și cel de-al doilea reclamant și, la momentul respectiv, acesta din urmă a remarcat un cuțitul aflat pe jos, pe care l
‑
a ridicat și l
‑
a aruncat fără să știe în acel moment că S. fusese înjunghiat. Atunci când S. l
‑
a acuzat că l
‑
a înjunghiat, cel de-al doilea reclamant i
‑
a zis să se așeze, a reușit să îl calmeze și și
‑
a pus mâna pe rana din spatele acestuia. S. a părut apoi să înțeleagă că nu cel de-al doilea reclamant fusese cel care îl înjunghiase. Cel de-al doilea reclamant a recunoscut că a declarat polițiștilor că S. fusese înjunghiat de doi bărbați de culoare, adăugând că procedase așa în urma sfatului unchiului său. În ultimul rând, cel de-al doilea reclamant a declarat că anterior interogării sale de către poliție, T. i
‑
a spus că știa că nu acesta îl înjunghiase pe S.
În instrucțiunile pentru jurați, judecătorul i
‑
a avertizat pe aceștia asupra pericolelor pe care le implica încrederea în mărturia depusă de T. Acesta a subliniat:
„După cum știți, această mărturie v
‑
a fost citită în temeiul dispozițiilor care dau posibilitatea unui martor care se teme – nefiind vorba despre nervozitate, ci teroare, frică – ca declarația sa să fie citită juriului, însă trebuie să o examinați cu precauție. Apărarea a subliniat în mod corect că a fost privată de posibilitatea de a supune această probă unei examinări încrucișate (
cross-examination
). Este, de asemenea, adevărat că nu ați putut observa martorul și reacțiile acestuia în banca martorilor. Nu ați avut ocazia să îl faceți să se mai gândească asupra declarației sale și să spună, ceea ce ar fi dorit avocatul apărării, «este posibil să fi interpretat greșit ceea ce am văzut». Cu alte cuvinte, nu trebuie să pierdeți din vedere niciodată faptul că acesta a putut asocia fapte al căror martor a fost într-adevăr, ajungând însă la concluzii greșite în privința acestora. Iată cum ar trebui să apreciați declarația sa. Trebuie să vă întrebați dacă vi se pare fiabilă, concludentă. Nu vă puteți raporta la aceasta decât dacă sunteți siguri că, în mod fidel, conținutul acesteia reflectă ceea ce s
‑
a întâmplat în noaptea respectivă și ceea ce a văzut martorul. Această regulă se aplică oricărui martor. Nu trebuie să vă bazați pe această probă decât dacă o considerați concludentă. Din acest motiv, trebuie să vă întrebați constant asupra fiabilității ei.
De asemenea, este necesar să țineți seama că a fost recunoscut și stabilit faptul că acuzatul nu este responsabil de teama resimțită de martor.”
La 29 aprilie 2005, în urma votului majorității, cel de-al doilea reclamant a fost declarat vinovat de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală cu intenție, pentru care a fost ulterior condamnat la pedeapsa cu închisoare de 9 ani de, cumulată cu pedeapsa cu închisoare de15 luni pentru tentativa la infracțiunea de împiedicare a înfăptuirii justiției, învinuire pentru care pledase vinovat.
Cel de-al doilea reclamant a atacat hotărârea în fața Court of Appeal, motivând că dreptul său la un proces echitabil nu fusese respectat în măsura în care nu a avut posibilitatea de a-l supune pe T. unei examinări încrucișate. Court of Appeal a recunoscut că acuzarea admisese că declarația în litigiu era „importantă și avea valoare probatorie în raport cu un aspect crucial al cauzei [...] și că, în cazul în care nu ar fi fost admisă, perspectiva condamnării ar fi dispărut, iar cea a achitării ar fi primit un avans.” Court of Appeal a menținut raționamentul primei instanțe, declarând că posibilitatea oferită apărării de a supune unei examinări încrucișate ceilalți martori ai acuzării și de a-l asculta pe cel de-al doilea reclamant depunând mărturie, precum și pe terții care au asistat la evenimente, era suficientă pentru a exclude riscul unei inechități. Instanța a mai subliniat că judecătorul cauzei dăduse juraților instrucțiuni explicite și precise asupra manierei în care mărturia depusă trebuia apreciată și că îi informase corespunzător asupra modului în care era necesar să țină seama de aceasta pentru a ajunge la verdictul lor. Cu toate că al doilea reclamant a susținut că și în eventualitatea unor instrucțiuni corespunzătoare ale judecătorului, inechitatea nu puteau fi reparată, Court of Appeal a reținut că jurații dispuseseră de toate informațiile necesare pentru pronunțarea verdictului. La 24 ianuarie 2006, reclamantului nu i s-a încuviințat solicitarea de a formula apel împotriva condamnării sale. În schimb, Court of Appeal a admis solicitarea celui de-al doilea reclamant de a formula apel împotriva sentinței pronunțate, reducându-i pedeapsa de la 9 la 7 ani de închisoare.
II. Dreptul și practica interne relevante
A. Principiile specifice
common law
aplicabile în fiecare dintre cele două cauze
Proba testimonială mijlocită reprezintă orice declarație factuală, alta decât cea făcută, pe baza informațiilor cunoscute de acesta, de un martor în timp ce depune mărturie (a se vedea Lord Phillips, pct. 20 din hotărârea
R. împotriva Horncastle și a altora
, prezentată pe scurt supra, pct. 57–62). Ca regulă generală, proba testimonială mijlocită nu este admisibilă în cauzele penale decât dacă legea sau common law prevede admiterea sa. În cele ce urmează, sunt expuse dispozițiile legislative relevante aplicabile în cazul fiecăruia dintre cei doi reclamanți. Aceste dispoziții legislative sunt completate de trei principii specifice common law. Potrivit celui dintâi, în common law judecătorul are competența de a exclude orice probă al cărei caracter prejudiciabil cântărește mai greu decât valoarea probatorie. Acest principiu este completat, la rândul lui, de art.
78 din
Police and Criminal Evidence Act 1984
(Legea din 1984 privind activitatea de poliție și probele în materie penală), care conferă instanțelor competența de a exclude mijloacele de probă a căror admitere ar avea un efect negativ asupra caracterului echitabil al procesului într-o așa măsură încât nu trebuie să fie admise. Potrivit celui de-al doilea principiu, în condițiile în care proba testimonială mijlocită este admisă, iar jurații au luat cunoștință de ea, judecătorul, în instrucțiunile sale pentru aceștia, trebuie să îi îndrume asupra pericolelor pe care le implică încrederea în proba testimonială mijlocită. Potrivit celui de-al treilea principiu, într-un proces cu jurați, aceștia din urmă trebuie să beneficieze de îndrumarea consacrată în ceea ce privește sarcina probei, adică trebuie să aibă convingerea vinovăției acuzatului dincolo de orice îndoială rezonabilă.
B. Legislația primară
Legislația primară aplicabilă în cauza Al-Khawaja
La momentul procesului primului reclamant, domnul Al-Khawaja, dispozițiile legislative relevante aplicabile se regăseau la art.
23–28 din
Criminal Justice Act 1988
(Legea din 1988 privind justiția penală). Art.
23 din
1988 Act
reglementează admisibilitatea, în materie penală, a mărturiei mijlocite, obținute de la autorul său, consemnate după cum urmează:
„
23
.– [...] o declarație dată de o persoană, declarație care a fost consemnată într-un document, este admisibilă în procedura penală ca probă a oricărui fapt care poate fi dovedit prin proba testimonială nemijlocită dacă
a) persoana care a dat declarația a decedat sau se află în incapacitate de a se înfățișa în calitate de martor din cauza stării sale de sănătate fizică ori mintală
[...]
25
.– 1) Dacă, având în vedere aceste circumstanțe,
a) Crown Court
i. sesizată cu un proces ca urmare a trimiterii în judecată;
ii. sesizată în apel cu privire la o hotărâre pronunțată de magistrates’ court; sau
iii. sesizată cu o cerere formulată în temeiul art. 6 din
Criminal Justice Act 1987
(Legea din 1987 privind justiția penală) (cereri de respingere a învinuirii de înșelăciune transferate de la magistrates’ court la Crown Court)
; sau
b) secția penală a Court of Appeal; sau
c) o magistrates’ court sesizată cu un proces declanșat ca urmare a unei sesizări directe
consideră că, în interesul justiției, o declarație care este admisibilă în temeiul art. 23 sau 24 de mai sus cu toate acestea poate să nu fie admisă, existând posibilitatea ca instanța să dispună ca aceasta să nu fie admisă.
Fără a aduce atingere alin. (1) de mai sus, în ansamblu, trebuie să țină seama de
a) natura și originea documentului care include declarația, de probabilitatea autenticității ei în raport cu aceste elemente, precum și de orice altă împrejurare pe care o consideră relevantă;
b) măsura în care declarația face dovada unor aspecte dificil de obținut pe alte căi;
c) relevanța dovezii pe care declarația pare să o furnizeze față de orice chestiune care se poate ridica în instanță; și
d) orice risc, luând în considerare circumstanța că este posibilă contestarea declarației dacă persoana care a dat-o nu se înfățișează pentru a depune mărturie în cadrul procesului, ca admiterea sau excluderea declarației să fie generatoare de nedreptate în cazul acuzatului, ori dacă sunt mai mulți, a acuzaților.
26
.– Atunci când o declarație care este admisibilă în procesul penal în temeiul art.
23 și 24 de mai sus este prezentată instanței [...] pentru buna desfășurare
a) a unui proces penal pendinte ori preconizat a fi declanșat; sau
b) a unei cercetări penale,
declarația în cauză nu trebuie să fie admisă ca probă într-un proces penal fără încuviințarea instanței, iar instanța nu trebuie să acorde încuviințarea decât dacă este convinsă că admiterea respectivei probe este în interesul justiției. Pentru a se pronunța asupra acestui ultim aspect, instanța trebuie să țină seama de:
i. conținutul declarației;
ii. orice risc, luând în considerare circumstanța că este posibilă contestarea declarației dacă persoana care a dat-o nu se înfățișează pentru a depune mărturie în cadrul procesului, ca admiterea sau excluderea declarației să fie generatoare de nedreptate în cazul acuzatului, ori dacă sunt mai mulți, a acuzaților; și
iii. orice altă împrejurare pe care o consideră relevantă [...]”
Anexa
2 la
Act
autorizează admiterea unor probe referitoare la credibilitatea și consecvența persoanei care a dat declarația, atunci când astfel de probe ar fi fost admisibile dacă persoana respectivă ar fi depus mărturie în instanță unde ar fi putut fi supusă unei examinări încrucișate. Anexa mai prevede că, pentru a stabili ponderea care trebuie acordată eventual unei astfel de declarații, este necesar să se țină seama de împrejurările pe care se poate baza în mod rezonabil pentru a desprinde concluzii privind corectitudinea declarației în cauză.
Legislația primară aplicabilă în cauza Tahery
a) Raportul Law Commission (Comisia juridică)
Într-un raport publicat în aprilie 1997 cu titlul
Evidence in Criminal Proceedings: Hearsay and Related Topics (Probațiunea în procesul penal: proba testimonială mijlocită și aspecte conexe)
, Law Commission a recomandat o serie de reforme ale legislației cu privire la proba testimonială mijlocită în Anglia și Țara Galilor, în special ale dispozițiilor
1988
Act
. În plus, a recomandat formularea unor clarificări privind condițiile în care, în cadrul procesului, declarația martorului poate fi admisă (în special în circumstanțele, avute deja în vedere, de deces sau temere a persoanelor care le-au dat). În continuare, a propus ca, în sensul legii, să fie conferită judecătorilor o competență de apreciere limitată pentru admiterea unei probe testimoniale mijlocite care nu intră în sfera de aplicare a niciuneia dintre excepțiile prevăzute de lege sau de common law (recomandarea nr. 28).
În precedentul document de consultare, publicat în ianuarie 1995, Law Commission a analizat jurisprudența Curții privind art. 6 § 3 lit. d) și a concluzionat că exista un risc de încălcare a convenției atunci când o persoană urma să fie condamnată exclusiv pe baza probei testimoniale mijlocite. Law Commission a considerat că riscul respectiv era atât de important încât să justifice solicitarea ca instanța de prim grad de jurisdicție (
trial court
) să pună capăt procesului în care singura probă a unuia dintre elementele constitutive ale infracțiunii se baza pe o probă testimonială mijlocită (pct. 9.5 din documentul de consultare). Întrucât recomandarea a generat critici (referitoare în special la caracterul ei nejustificat de precaut și la numeroasele dificultăți practice care ar fi rezultat), Law Commission s-a abținut de la reiterarea acesteia în raportul publicat în 1997 (pct. 5.33-5.41 din raport). În schimb, aceasta a concluzionat că garanțiile pe care le-a propus ofereau o protecție suficientă, în special cele potrivit cărora era conferită judecătorului cauzei competența de a pune capăt unui proces în cazul în care proba testimonială mijlocită era considerată neconcludentă (recomandarea nr. 47, a se vedea
infra
pct. 45).
b) The Criminal Justice Act 2003 (Legea din 2003 privind justiția penală)
Partea 11 din capitolul 2 din Criminal Justice Act 2003 (Legea din 2003 privind justiția penală) a intrat în vigoare în aprilie 2005. Obiectivul său era de a modifica substanțial dispozițiile legislative privind admisibilitatea probelor testimoniale mijlocite în cadrul procedurii penale pe baza proiectului de lege propus de Law Commission.
În temeiul art. 114 din 2003 Act, proba testimonială mijlocită este admisibilă numai în cadrul procedurii penale dacă una dintre „derogările” prevăzute de lege se aplică. Cu toate că nu a fost invocată în timpul procesului celui de-al doilea reclamant, o astfel de „derogare” o reprezintă art. 114 alin.(1) lit. d), dispoziție care autorizează admiterea unei mărturii mijlocite dacă instanța sesizată consideră că interesul justiției o impune. Art. 114 alin. (2) prevede următoarele:
„Pentru a stabili dacă o declarație care nu a fost dată ca urmare a depunerii mărturiei trebuie declarată admisibilă, în temeiul alin. (1) lit.
d) [prezentul articol], instanța trebuie să ia în considerare, pe lângă celelalte elemente pe care le consideră relevante,
a) valoarea probatorie a declarației – în măsura în care este veridică – în raport cu o chestiune în discuție în cadrul procedurii sau utilitatea acesteia pentru înțelegerea altor probe furnizate în respectiva cauză;
b) celelalte mijloace de probă furnizate – sau care pot fi furnizate – referitoare la chestiunea sau probele menționate la lit. a)
supra
;
c) importanța chestiunii sau a probelor menționate la lit. a)
supra
în raport cu ansamblul cauzei;
d) circumstanțele în care declarația a fost dată;
e) credibilitatea pe care persoana care a dat declarația o prezintă;
f) fiabilitatea aparentă a probelor în raport cu circumstanțele în care declarația a fost dată;
g) posibilitatea depunerii mărturiei cu privire la afirmațiile care se regăsesc în declarație și, în caz negativ, motivele care justifică imposibilitatea;
h) gradul de dificultate pe care îl implică contestarea declarației;
i) măsura în care această dificultate ar putea aduce atingere părții care se confruntă cu aceasta.”
„Derogarea” invocată în procesul celui de-al doilea reclamant este cea prevăzută la art. 116, care autorizează admiterea declarațiilor martorilor care nu se înfățișează (
absent witnesses
). Dispozițiile relevante ale acestei dispoziții prevăd următoarele:
„1. În cadrul procedurii penale, o declarație care nu a fost dată ca urmare a depunerii mărturiei în cadrul procedurii este admisă ca probă a oricărei afirmații care se regăsește în cuprinsul acesteia dacă:
a) mărturia depusă în cadrul procedurii de persoana care a dat declarația ar fi fost admisă ca probă a respectivei afirmații;
b) instanța sesizată consideră că identitatea persoanei care a dat declarația („declarantul”) este stabilită corespunzător; și
c) una dintre cele cinci condiții enumerate la alin. (2) de mai jos este îndeplinită.
Condiții:
a) declarantul a decedat;
b) declarantul este inapt să depună mărturie din cauza unei incapacități fizice sau mintale;
c) declarantul nu se află în Regatul Unit și nu este posibil să se asigure înfățișarea acestuia;
d) declarantul nu a fost găsit, în pofida demersurilor rezonabile făcute pentru localizarea sa;
e) declarantul, de teamă, refuză să depună mărturie – sau să continue mărturia – în cadrul procedurii, asupra tuturor sau anumitor aspecte vizate în declarația sa, iar instanța sesizată încuviințează admiterea declarației lui ca probă.
3) În sensul alin.(2) lit.
e) de mai sus, termenul „temere” are o interpretare largă. Acesta include, de exemplu, teama de o atingere adusă vieții sau integrității fizice a altei persoane, ori chiar teama de o pierdere financiară.
4) Instanța sesizată nu poate încuviința admiterea unei declarații în temeiul alin.(2) lit.
e) a prezentului articol decât în cazul în care consideră că interesul justiției o impune, după ce a luat în considerare:
a) conținutul declarației;
b) nedreptatea pe care admiterea sau excluderea ei o poate cauza oricăreia dintre părțile la procedură (ținând seama în special de dificultatea contestării declarației dacă declarantul nu se înfățișează pentru a depune mărturie);
c) după caz, faptul că o măsură ar putea fi luată în privința declarantului în temeiul art.
19 din
Youth Justice and Criminal Evidence Act 1999
(Legea din 1999 privind justiția pentru minori și dovezile în materie penală), c. 23 (măsuri speciale pentru depunerea mărturiei de către martorii care au fost intimidați, etc.); și
d) orice altă împrejurare relevantă.
5) În cazul în care este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute la unul dintre paragrafele alin. (2), aceasta trebuie considerată neîndeplinită dacă reiese că faptele descrise în acest paragraf au fost cauzate de:
a) persoana în beneficiul căreia se solicită admiterea declarației ca probă, sau
b) o persoană care acționează în numele acesteia;
pentru a-l împiedica pe declarant să se înfățișeze pentru a depune mărturie în persoană la proces (privind toate sau o parte din afirmațiile din declarația sa).”
Art. 121 din lege prevede că art. 116 alin. (2) nu poate fi invocat decât în ceea ce privește mărturia mijlocită obținută de la autorul său; acesta nu poate fi invocat exclusiv pentru a permite admiterea mărturiei multiple mijlocite (
multiple hearsay
).
În plus, art. 124 permite admiterea unor probe în măsură să pună la îndoială credibilitatea martorului care nu se înfățișează (
absent witness
), de exemplu probe menite să demonstreze lipsa de probitate a acestuia (antecedente judiciare, predilecție spre minciună etc.). De asemenea, permite admiterea declarațiilor contradictorii pe care martorul le-a dat. Art.
124 alin. (2) permite admiterea unor probe pentru contestarea credibilității unui martor care nu se înfățișează (
absent witness
) în circumstanțele în care respectivele probe nu ar fi admisibile dacă s-ar referi la un martor care se înfățișează (
live witness
) , de exemplu atunci când probele în litigiu se referă la chestiuni fără legătură directă cu cauza.
În situația în care învinuirea se bazează integral sau parțial pe o probă testimonială mijlocită, art. 125 obligă judecătorul cauzei să pună capăt procesului – prin achitarea acuzatului sau eliberând din funcție juriul – în cazul în care, având în vedere importanța acesteia în raport cu învinuirile aduse acuzatului, proba testimonială mijlocită este neconcludentă astfel încât o condamnare nu ar fi prudentă. Dispoziția pune în aplicare Recomandarea nr. 47 a Law Commission (
supra
, pct. 42).
Art. 126 păstrează nemodificată competența discreționară pe care atât common law, cât și art. 78 din
Police and Criminal Evidence Act 1984 (
Legea din 1984 privind activitatea de poliție și probele în materie penală) o recunosc judecătorului cauzei (
trial judge
) de a exclude probele testimoniale mijlocite (
supra
, pct.
40). În plus, îi este conferită competența de a exclude o probă testimonială mijlocită
(hearsay evidence
) în cazul în care consideră că „motivele excluderii acesteia, în special riscul pierderii de timp nejustificate pe care admiterea acesteia ar putea să o cauzeze, prevalează în general asupra motivelor admiterii ei, având în vedere valoarea probatorie a acesteia.”
The Coroners and Justice Act 2009 (Legea din 2009 privind coronerii și justiția)
Condițiile în care martorii pot depune mărturie în mod anonim în cadrul procedurii penale sunt în prezent reglementate prin
Coroners and Justice Act 2009
(Legea din 2009 privind coronerii și justiția). Anterior, acestea erau reglementate prin
Criminal Evidence (Witness Anonymity) Act 2008
[Legea din 2008 privind probațiunea în materie penală (Anonimitatea martorului)], care a fost adoptată ca urmare a hotărârii House of Lords în cauza
R
împotriva lui
Davis
(
supra
, pct.
49 și 50). Conform
2009 Act
, martorii pot depune mărturie în mod anonim atunci când, la cererea acuzării sau a unui acuzat, judecătorul pronunță o „ordonanță privind anonimitatea martorului” (
“
witness anonymity order
”
). Conform art.
87, judecătorul trebuie informat asupra identității martorului. Art.
88 alin.(2)–(6) și art. 89 prevăd condițiile în care o ordonanță privind anonimitatea martorului poate fi pronunțată. Pentru a stabili dacă respectivele condiții sunt întrunite, instanța trebuie să cerceteze,
inter alia
, dacă mărturia depusă de către martor ar putea constitui mijlocul de probă exclusiv sau determinant (
sole or decisive evidence
) care îl incriminează pe acuzat [art. 89 alin. (2) lit. c)].
The Human Rights Act 1998 (Legea din 1998 privind drepturile omului)
Potrivit art. 2 din
Human Rights Act 1998
(Legea din 1998 privind drepturile omului), pentru a se pronunța asupra unei chestiuni legate de un drept garantat de convenție, instanțele sesizate trebuie să țină seama de jurisprudența Curții în măsura în care consideră că aceasta este relevantă în procedura în cadrul căreia chestiunea respectivă a fost invocată. Art. 6 alin. (1) din
1998
Act
prevede că este lipsit de legalitate ca o autoritate publică să acționeze într-un mod care este incompatibil cu un drept garantat de convenție.
C. Jurisprudența relevantă a instanțelor din Anglia și Țara Galilor
Cauza R. împotriva lui Sellick & Sellick
Hotărârea Curții pronunțată în cauza
Lucà împotriva Italiei
(nr. 33354/96, pct. 40, CEDO 2001-II) a fost luată în considerare de Court of Appeal în cauza
R. împotriva lui Sellick & Sellick
[(2005) EWCA Crim 651] care privea doi acuzați despre care se pretindea că intimidaseră martorii. Judecătorul cauzei (
trial judge
) a încuviințat ca declarațiile martorilor să fie citite juriului. Acuzații au formulat apel împotriva hotărârii de încuviințare, argumentând că admiterea declarațiilor în litigiu reprezenta o încălcare a art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din convenție. Court of Appeal a respins apelul. Făcând trimitere la jurisprudența CEDO la pct. 50 din hotărârea sa, judecătorul cauzei (
trial judge
) a considerat că principiile care decurgeau din aceasta se puteau exprima astfel:
„i. Admisibilitatea probelor este, în primul rând, reglementată prin norme de drept intern;
ii. Mijloacele de probă trebuie prezentate
în mod obișnuit
în ședință publică și,
ca regulă generală
, art. 6 alin. § 1 și § 3 lit. d) impune ca reclamantului să i se acorde posibilitatea corespunzătoare și suficientă pentru a contesta declarațiile martorilor și de a-i supune examinării încrucișate;
iii. Citirea unei declarații nu este obligatoriu incompatibilă cu art. 6 alin. § 1 și § 3 lit. d), chiar și în cazul în care martorul nu a putut fi interogat în niciun stadiu al procedurii. Art. 6 § 3 lit. d) se limitează la a prezenta exemple de elemente ce trebuie luate în considerare la aprecierea caracterului echitabil al procesului. În cazul în care o declarație a fost citită, motivele pentru care instanța sesizată a considerat necesar să autorizeze această măsură și procedurile menite să contrabalanseze inconvenientele care ar putea rezulta de aici pentru apărare trebuie luate în considerare în vederea aprecierii caracterului echitabil al procesului.
iv. Calitatea și fiabilitatea intrinsecă a probelor, ca și precauțiile luate în legătură cu invocarea acestora, constituie de asemenea elemente relevante în ceea ce privește caracterul echitabil al procesului.”
Court of Appeal a continuat astfel:
„Se ridică întrebarea dacă există un al cincilea principiu în temeiul căruia, în cazul în care circumstanțele ar justifica citirea declarației, este interzisă o asemenea procedură dacă acuzația este în mod exclusiv sau determinant bazată pe aceasta și în cazul în care acuzatul nu a avut posibilitatea de a interoga martorul în niciun stadiu al procedurii. Este adevărat că, la prima vedere, pct. 40 din hotărârea
Lucà
pare să implice că citirea unei declarații care constituie proba exclusivă sau determinantă implică obligatoriu încălcarea art.
6, indiferent de circumstanțele cauzei și de elementele de contrabalansare oferite apărării, și că această interpretare își găsește sprijinul în anumite hotărâri pronunțate anterior. Astfel, teama de a se înfățișa resimțită de un martor cunoscut de acuzat nu a fost contestată nici în cauza
Lucà
, nici în cauzele precedente, chiar dacă trebuie recunoscut faptul că aluziile la organizații mafiote și la investigațiile împotriva acestora făcute de Curte la pct. 40 din hotărâre denotă că avea în vedere cazurile extreme.”
Cauza R. împotriva lui Davis
În cauza
R. împotriva lui Davis
([2008] UKHL 36), House of Lords a fost sesizată cu un apel împotriva unei hotărâri de condamnare, formulat de o persoană condamnată pentru comiterea a două omoruri prin împușcare. În cursul procesului, trei martori au depus mărturie, identificându-l pe acuzat ca fiind autorul împușcăturilor. Martorii au depus mărturie în mod anonim din spatele unui ecran, astfel încât puteau fi văzuți de către judecător și jurați, însă nu și de către acuzat. House of Lords a admis în unanimitate calea de atac formulată de acuzat.
House of Lords a considerat că declarațiile martorilor intrau în contradicție cu principiul consacrat în common law
englez, conform căruia, cu anumite excepții și încadrări legale, acuzatul într-un proces penal trebuie confruntat cu acuzatorii săi pentru a putea să realizeze o examinare încrucișată (
cross-examination
) și să conteste mărturiile acestora, principiu ce își are originea în Roma antică (Lord Bingham, pct. 5).
În plus, potrivit House of Lords, Curtea nu interzisese în orice împrejurare și în mod absolut admiterea mărturiilor depuse în mod anonim. Cu toate acestea, a arătat că o condamnare nu se poate baza în mod exclusiv sau determinant pe mărturiile depuse în mod anonim. Oricum, pe baza elementelor cauzei Davis, Curtea a constatat încălcarea art. 6 deoarece, nu numai că mărturiile depuse în mod anonim de către martori reprezentau proba exclusivă sau determinantă pe baza căreia Davis fusese condamnat, ci și posibilitatea examinării încrucișate (
cross-examination
) efective a martorilor fusese împiedicată.
În opinia separată concordantă, anexată la hotărârea House of Lords, Lord Mance a făcut o analiză a jurisprudenței Curții cu privire la art. 6. În cuprinsul acesteia și-a exprimat îndoiala în privința existenței unei cerințe potrivit căreia mărturia depusă în mod anonim nu ar trebui să reprezinte proba exclusivă sau determinantă (
sole or decisive evidence
) împotriva unui acuzat. În schimb, măsura în care o mărturie de acest fel este determinantă nu ar putea fi decât un element – evident, unul foarte important – de pus în balanță. Acesta a adăugat că hotărârea pronunțată în cauza
R. împotriva lui Sellick & Sellick
(alături de alte hotărâri) demonstraseră că era necesar să se țină seama de faptul că atât convenția, cât și formulările aparent generale folosite de Curte exprimau norme absolut inflexibile.
Cauza R. împotriva Horncastle și a altora
Hotărârea Camerei din 20 ianuarie 2009 pronunțată în cauzele prezente a fost analizată de Court of Appeal și Supreme Court of United Kingdom în cauza
R. împotriva Horncastle și a altora.
Cauza
R. împotriva Horncastle și a altora
privea recursurile formulate de patru justițiabili, condamnați pe baza declarațiilor victimelor care nu se prezentaseră în instanță, declarații care au fost citite în ședință în temeiul art. 116 din
2003 Act
. Doi dintre aceștia fuseseră condamnați pe baza declarației unui martor care decedase anterior desfășurării procesului. Ceilalți doi au fost condamnați pe baza declarațiilor făcute de un martor pe care teama îl împiedicase să se prezinte. Recursurile formulate de aceștia au fost conexate cu cel formulat de al cincilea acuzat, pe nume Carter, a cărui condamnare s-a bazat pe registrele contabile prezentate în cadrul dezbaterilor.
a) Hotărârea Court of Appeal
La 22 mai 2009, Court of Appeal a respins în unanimitate recursurile formulate de primii patru acuzați [(2009) EWCA Crim 964]. Aceasta a recunoscut că art. 6 § 3 lit. d) constituie o normă de sine stătătoare, cu toate că nu dă naștere unui drept absolut de a examina toți martorii, în consecință,
2003 Act
menține un echilibru just, pe deplin conform convenției. Admiterea unei probe testimoniale mijlocite (
hearsay evidence
) implica riscuri concrete, iar acest mijloc de probă trebuia utilizat cu precauție sporită. Totuși, având în vedere garanțiile prevăzute de
2003 Act
, care se aplicau în mod riguros, nu putea avea loc o încălcare a art. 6 dacă o condamnare se realiza în mod exclusiv sau determinant pe baza unei probe testimoniale mijlocite (
hearsay evidence
). Atunci când fiabilitatea unei probe testimoniale mijlocite putea fi confirmată sau putea fi controlată și verificată corespunzător, respectarea drepturilor apărării era asigurată, măsurile de contrabalansare erau suficiente, iar caracterul echitabil al procesului era garantat. Court of Appeal a considerat că nu era justificată adoptarea unei norme conform căreia o măsură de contrabalansare nu putea fi suficientă atunci când proba testimonială mijlocită avea caracter exclusiv sau determinant. Această propunere a fost discutată de Law Commission și Parlament și a fost respinsă la momentul elaborării
2003 Act
.
Instanța a subliniat că adoptarea „regulii «exclusiv sau determinant»” (
sole or decisive rule
) ridica de asemenea dificultăți de principiu și de ordin practic. Una dintre dificultățile de principiu pornea de la premisa că nicio probă testimonială mijlocită (
hearsay evidence
) nu putea fi considerată fiabilă în absența verificării acesteia în ședință publică și, în plus, se deducea de aici că nu putea fi acordată încredere instanței de facto (
fact finder
) (de exemplu, juriului) la aprecierea valorii mijloacelor de probă. Aceasta a considerat că niciuna dintre cele două premise nu se justifica. Referitor la prima, Court of Appeal a citat exemple de probe testimoniale mijlocite fiabile, ca de exemplu cea furnizată de o victimă care, înainte de a muri, a indicat numele criminalului ei. Referitor la a doua, Court of Appeal a considerat că jurații erau perfect capabili să aprecieze limitele unei declarații date de un martor despre care aflaseră informații conform art. 124 din
2003 Act
(
supra
, pct. 45). Simpla circumstanță că proba respectivă reprezenta o legătură esențială din seria probelor în acuzare nu schimba cu nimic această stare de lucruri. În această privință, a remarcat că descoperirea unei probe medico-legale putea fi rezultatul lucrărilor efectuate de asistenți de laborator neidentificați (motiv pentru care o asemenea probă era, în opinia sa, considerată probă testimonială mijlocită). Cu toate acestea, nu era necesar ca fiecare membru al laboratorului care lucrase cu proba respectivă să fie solicitat pentru aprecierea valorii probatorii a acesteia.
Pe de altă parte, instanța a constatat existența unor dificultăți de ordin practic în ceea ce privește „regula «exclusiv sau determinant»” (
sole or decisive rule
) sub raportul admisibilității probei din următoarele motive:
„Reiese clar din hotărârea
Al-Khawaja împotriva Regatului Unit
că CEDO a considerat că eroarea consta în
admiterea
probei testimoniale mijlocite în litigiu (a se vedea, în special, pct. 37, 40, 42 și 46). Orice criteriu de admisibilitate a probelor trebuie să fie aplicabil înainte de furnizarea acestora, și
a
fortiori
înainte de încheierea procesului. Procesul nu ar fi decât un proces abstract dacă un criteriu de admisibilitate nu s-ar aplica decât în mod retrospectiv, ulterior deznodământului acestuia. Judecătorul, jurații și părțile s-ar afla atunci implicați într-o confruntare cu umbrele, întrucât ar fi în incapacitate de a prevedea dacă rezultatul formal al procesului nu ar putea fi declarat nul și neavenit pe motiv că, având în vedere deznodământul, criteriile de admisibilitate nu au fost îndeplinite. În același mod, dacă un acuzat nu este în măsură să determine care este maniera optimă de instrumentare a cauzei sale, acesta nu poate opta pentru o anumită linie de apărare, nici măcar să știe dacă trebuie sau nu să pledeze vinovat.
Desigur, adesea este posibil să stabilească în prealabil dacă într-o cauză o probă testimonială mijlocită constituie proba exclusivă în acuzare. Cazul evident este cel în care există un singur martor ocular, ale cărui declarații nu se coroborează cu niciun alt element. Dar în multe cazuri, lucrurile nu sunt de la început la fel de clare. Este posibil ca acuzarea să prezinte probe care, în cursul procesului, se dovedesc inutile împotriva acuzatului ori sunt respinse. În schimb, este posibil ca o probă care la început ar putea fi considerată o probă testimonială mijlocită izolată să se coroboreze cu alte probe pe măsură ce probele sunt prezentate. Un martor poate face o precizare de mare importanță, nemenționată anterior. Semnificația unui element cunoscut încă de la începutul procedurii poate fi descoperită abia după prezentarea unei probe în aparență fără legătură cu acesta. În orice caz, experiența arată în general că, în cauzele îndreptate împotriva mai multor acuzați, declarațiile unuia dintre ei pot ajuta instanța sesizată să descopere mai multe lucruri despre vinovăția sau nevinovăția altuia. Rezultă astfel că însăși conceptul probă „exclusivă” este un criteriu de admisibilitate ineficient.
Cu toate acestea, principalele dificultăți riscă să fie generate de cel de-al doilea aspect al criteriului propus. Nimeni nu poate ști care mijloc de probă va fi determinant înainte de încheierea procesului decizional. Sub nicio formă nu este posibilă pronunțarea prealabilă, adică în stadiul evaluării admisibilității, care probă va fi determinantă [...]. Criteriul în cauză ar fi și mai greu de aplicat dacă semnificația termenului «determinant» ar trebui extinsă într-atât încât să includă orice element în lipsa căruia «s-ar fi îndepărtat perspectiva condamnării și s-ar fi apropiat cea a achitării» (a se vedea pct. 21 din hotărârea
Al-Khawaja
). Într-adevăr, în cazul în care caracterul determinant al probelor ar trebui apreciat după acest criteriu, aproape toate ar merita această încadrare. Probele care, deși sunt acceptate de juriu, nu fac posibilă apropierea perspectivei unei condamnări, trebuie excluse în principiu ca fiind lipsite de relevanță.”
Court of Appeal a observat, de asemenea, că respectivul criteriu ar fi imposibil de aplicat în cadrul unui proces împotriva a doi sau mai mulți acuzați, atunci când unul dintre aceștia ar solicita admiterea unei probe testimoniale mijlocite în apărarea sa. Într-o astfel de situație judecătorul cauzei ar fi atunci obligat să încuviințeze admiterea probei respective, chiar dacă acest element ar putea incrimina unul sau mai mulți dintre ceilalți acuzați și într-adevăr să constituie o probă determinantă împotriva acestuia ori acestora.
Potrivit Court of Appeal, competența conferită judecătorului cauzei prin art. 125 din
2003 Act
de a pune capăt procesului dacă proba testimonială mijlocită este neconcludentă (
supra
, pct. 45) reprezenta o garanție menită să asigure o „apreciere echilibrată a fiabilității” acestui mijloc de probă și că justiția nu ar avea nimic de câștigat dacă respectiva competență ar fi limitată de o normă pentru folosirea acesteia de fiecare dată când proba testimonială mijlocită constituie proba exclusivă sau determinantă a vinovăției unui acuzat. Instanța a explicat că o proba testimonială mijlocită exclusivă sau determinantă putea fi pe deplin concludentă, în același mod în care o probă care nu avea aceste caracteristici putea influența juriul astfel încât să determine judecătorul să considere că o condamnare ar fi riscantă. Aceasta a adăugat că în prezența unor motive legitime de îndoială față de valoarea probatorie a unei probe testimoniale mijlocite pentru soluționarea unei cauze, judecătorului îi revine sarcina să își formeze propria opinie privind soliditatea unei eventuale condamnări prin evaluarea fiabilității probei testimoniale mijlocite, locul acesteia în ansamblul probelor, chestiunile abordate în cauză și toate celelalte circumstanțe specifice acesteia. Aceasta a declarat că celelalte garanții prevăzute de
2003 Act
erau aplicate riguros și că instanțele cunoșteau pe deplin dificultățile cu care se confruntau acuzații, precizând că, în loc să echivaleze proba testimonială mijlocită cu proba directă, legea impunea prudență la folosirea acestora.
Court of Appeal a oferit, de asemenea, îndrumări în ceea ce privește aprecierea situațiilor în care era oportun să fie admisă o probă testimonială mijlocită atunci când un martor se temea să se înfățișeze. În jurisprudența sa relevantă nu se regăsea nicio cerință care să impună ca acuzatul să fie cauza temerii resimțite de martor: aspectele importante erau de a se asigura că neprezentarea martorului se baza pe un motiv legitim care putea fi dovedit și că proba testimonială mijlocită era fiabilă, aspect ce putea fi dovedit, sau că fiabilitatea acesteia putea fi verificată și evaluată în mod concret. Court of Appeal a adăugat:
„Cu toate acestea, este important să se depună toate eforturile posibile pentru aducerea martorilor în instanță. Dreptul la confruntare este un imperativ al common law cu o vechime îndelungată și este recunoscut prin art. 6 § 3 lit. d) din convenție. Se poate deroga de la acesta numai în cazurile limitate și în condițiile prevăzute de [2003 Act]. Deși este necesar ca toată susținerea posibilă să fie acordată martorilor, aceștia trebuie totuși făcuți să înțeleagă că datoria lor civică are o mare importanță și că violența și intimidarea vor avansa dacă se sustrag obligației, în vreme ce acestea ar regresa în fața hotărârii de a-și face datoria. Din acest motiv, este deosebit de important să nu li se promită niciodată martorilor potențiali că declarațiile lor vor fi citite. Cu excepția cazului în care acuzatul consimte, numai instanței, care aplică condițiile stricte ale [2003 Act] pe baza probelor, îi revine competența de a admite o astfel de declarație. Orice indicație – și
a fortiori
promisiune – conform căreia o asemenea declarație poate fi admisă nu face decât să genereze așteptări în acest sens, iar dacă declarația este admisă, valoarea probatorie a acesteia este astfel diminuată, iar dificultățile pe care le poate cauza acuzatului pot determina excluderea definitivă a acesteia.
În etapa inițială a cercetării penale în cazul unei infracțiuni de o gravitate deosebită, anchetatorii pot avea nevoie să obțină informații pe cale confidențială: este vorba, aici, despre un aspect al activității de poliție care nu intră în competența noastră. Este însă necesar ca niciodată să nu i se spună sau să i se dea de înțeles unei persoane care nu numai că furnizează simple informații, ci este martor, că declarația sa consemnată va fi citită. Acesteia i se poate comunica cel mult că martorii trebuie, în principiu, să se înfățișeze, că nu se poate face excepție de la acest principiu decât în cazuri deosebite și că numai instanța poate decide în acest sens, nu poliția. Așa cum am subliniat la pct. 127 și 132, în cauza Marquis și Graham [doi dintre apelanți] – cu care am fost sesizați – judecătorul a constatat că ofițerul de poliție care realizase cercetarea în cauză contribuise în mare măsură la intimidarea unui martor prin numeroasele sale aluzii la o situație notorie în regiune, în care martorii, deși schimbaseră domiciliul, au fost reperați și asasinați. Situația respectivă, deși notorie, avea un caracter atipic și excepțional. Deși obligația de vigilență a ofițerilor de poliție față de martorii potențiali le impune să ofere sfaturi avizate, aceștia nu trebuie totuși să îi înspăimânte cu informații care provoacă teamă. În timp ce [2003 Act] impune o interpretare amplă a noțiunii de teamă, nu trebuie să se deducă de aici că reținerile unui martor cauzate de niște declarații intempestive ale polițiștilor sunt suficiente pentru ca declarația lui să fie citită și ca procedura să se desfășoare pe baza acesteia în fața juraților. Dacă, așa cum se întâmplă frecvent, declarația nu poate fi apreciată corect de către jurați decât dacă aceștia pot vedea persoana care a dat-o, aceasta riscă să fie declarată inadmisibilă. Dacă este declarată admisibilă și are o importanță majoră pentru cauză, există o posibilitate însemnată ca judecătorul să concluzioneze, la încheierea procesului, în temeiul art. 125, că o condamnare care se bazează pe această probă nu ar fi sigură.”
b) Hotărârea Supreme Court
La 9 decembrie 2009, United Kingdom Supreme Court (Curtea Supremă de Justiție a Regatului Unit) a menținut, în unanimitate, hotărârea Court of Appeal [(2009) UKSC 14]. Lord Phillips, pronunțând hotărârea Supreme Court, a constatat că deși instanțele naționale erau obligate în temeiul Human Rights Act 1998 (Legea din 1998 privind drepturile omului) să țină seama de jurisprudența CEDO în aplicarea principiilor consacrate, în rare ocazii, atunci când o instanță manifesta o preocupare că o hotărâre pronunțată la Strasbourg nu înțelesese pe deplin sau nu luase în considerare suficient anumite aspecte de drept englez, acestea aveau posibilitatea de a nu se conforma hotărârii pronunțate de Curte. Hotărârea Chamber of Lords reprezenta un astfel de caz.
Potrivit Lord Phillips, nu trebuia să rămână necondamnat un acuzat împotriva căruia existau probe concludente și aparent fiabile cuprinse într-o declarație care consemna mărturia depusă de o persoană care între timp decedase sau se afla în incapacitatea de a se înfățișa la proces. Examinând jurisprudența CEDO relevantă referitoare la art. 6 § 3 lit. d), Lord Phillips a concluzionat că deși CEDO recunoscuse necesitatea excepțiilor de la aplicarea strictă a art. 6 § 3 lit. d), modalitatea în care a încuviințat excepțiile respective a dat naștere unei jurisprudențe lipsite de claritate. Regula probei exclusive sau determinante (
sole or decisive rule
) a fost introdusă în jurisprudența de la Strasbourg prin hotărârea
Doorson
(citată anterior) fără a analiza ratio legis sau justificarea impunerii generale a criteriului respectiv drept un principiu absolut aplicabil atât sistemelor de drept continentale, cât celor
common law. Într-adevăr, criteriul părea a fi fost creat deoarece, în contrast cu common law, sistemele procedurale penale continentale nu aveau un corpus comparabil de norme legislative și jurisprudențiale în materia admisibilității mijloacelor de probă.
În concordanță cu Court of Appeal, Lord Phillips a constatat că introducerea regulii probei exclusive sau determinante (
sole or decisive rule
) în procedura penală din Anglia ar da naștere unor dificultăți practice semnificative. În primul rând, criteriul respectiv ar fi dificil de aplicat din cauza lipsei de claritate a termenului „determinant(e)”: conform procedurii penale din Anglia, nu era permisă admiterea mijloacelor de probă care nu puteau asigura condamnarea și, teoretic, orice mijloc de probă putea face diferența între condamnare și achitare. În al doilea rând, aplicarea acestui criteriu ar fi dificilă pentru instanțele de prim grad, însă ar fi imposibilă pentru instanțele de apel naționale ori pentru Supreme Court să stabilească dacă o anumită declarație constituie fundamentul exclusiv sau determinant pentru o condamnare. În cadrul unui proces cu jurați singurul mod de aplicare a criteriului respectiv ar consta în excluderea tuturor probelor testimoniale mijlocite.
De asemenea, Lord Phillips a evidențiat următoarele:
„Regula „exclusiv sau determinant” (
sole or decisive test
) creează un paradox. Aceasta permite instanței să țină seama de mijloace de probă incriminatorii care sunt secundare instrumentării dosarului de către acuzare, însă nu și de cele care au un caracter determinant pentru aceasta. Altfel spus, cu cât proba este mai certă, cu atât mai puțin poate fi invocată. Se întâmplă adesea ca unele declarații ale martorilor care nu pot fi citați să se înfățișeze pentru a depune mărturie să fie insuficient de credibile sau de solide pentru a reprezenta un temei al condamnării. Cu toate acestea, vor fi cazuri în care fiabilitatea probelor de acest gen poate fi demonstrată. Court of Appeal a oferit o serie de exemple. Mă voi rezuma la un singur exemplu, inspirat din cele citate de Court of Appeal. Să presupunem că un turist aflat în trecere prin Londra este martorul unui accident de circulație, urmat de părăsirea locului producerii sale, accident care a cauzat moartea unui biciclist. În declarația dată poliției, martorul indică numărul de înmatriculare, marca și culoarea autovehiculului, și precizează că șoferul avea barbă. Reîntors în țara sa, martorul moare într-un accident rutier. Ulterior, poliția descoperă că marca și culoarea autovehiculului cu numărul de înmatriculare indicat de martor corespund celor indicate în declarația lui și că proprietarul este un bărbat cu barbă. Acesta din urmă refuză să răspundă la întrebări, declarând unde se afla în momentul producerii accidentului. În această ipoteză, o normă care împiedică condamnarea proprietarului autovehiculului pe baza declarației martorului decedat nu își poate găsi nicicum justificarea. Cu toate acestea, tocmai acesta este rezultatul la care ar conduce aplicarea regulii «exclusiv sau determinant» (
sole or decisive test
)”.
În încheiere, Lord Phillips a concluzionat că introducerea regulii „exclusiv sau determinant” (
sole or decisive rule
) în procedura penală din Anglia nu era necesară în condițiile în care dacă dispozițiile 2003 Act ar fi fost respectate, nu ar fi existat o încălcare a art. 6 § 3 lit. d) chiar dacă o condamnare ar fi avut la bază în mod exclusiv sau decisiv o probă testimonială mijlocită. Pentru a demonstra acest aspect, în anexa 4 la hotărârea Supreme Court se face o analiză a unei serii de cauze împotriva altor state contractante în cazul cărora Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 atunci când este coroborat cu art. 6 § 3 lit. d). În cazul fiecăreia dintre aceste cauze dacă procedura s-ar fi desfășurat în Anglia și Țara Galilor, mărturiile depuse de martori nu ar fi fost admisibile în temeiul 2003 Act fie din cauză că martorul era anonim și nu se înfățișase, fie din cauză că instanța nu depusese suficiente diligențe pentru a se asigura că neprezentarea martorilor era justificată. Ca alternativă, dacă probele în litigiu ar fi fost admise, orice hotărâre de condamnare ar fi fost infirmată în apel.
Pronunțându-se în concordanță, Lord Brown a declarat:
„Prezenta cauză are o importanță capitală. Dacă jurisprudența consacrată la Strasbourg stabilește într-adevăr un principiu inflexibil și nepotrivit, conform căruia orice condamnare bazată în mod exclusiv sau determinant pe proba furnizată de un martor care nu se înfățișează sau este anonim aceasta trebuie considerată obligatoriu ca fiind inechitabilă și trebuie respinsă ca fiind contrară art. 6 § 1 și art. 6 §
3 lit. d) din convenție, atunci întregul sistem național care garantează procese echitabile – sistem actualmente consacrat (referitor la probele testimoniale mijlocite) în Criminal Justice Act 2003 (Legea din 2003 privind justiția penală) și (referitor la probele anonime) în Criminal Evidence (Witness Anonymity) [Legea din 2008 privind probațiunea în materie penală] (Anonimitatea martorului)], [a se vedea
supra
, pct. 46] – nu ar rezista și numeroși acuzați vinovați ar trebui eliberați. Este greu de presupus că instanța de la Strasbourg a stabilit într-adevăr un principiu atât de absolut precum acesta și, într-adevăr, cel puțin o excepție de la acesta pare să fie recunoscută: caracterul echitabil al admiterii unei probe testimoniale mijlocite furnizate de un martor care nu se înfățișează ca urmare a intimidării lui de către acuzat.
(...)
De asemenea, nu putem presupune că instanța de la Strasbourg a avut în vedere tipul de probleme practice și anomaliile identificate de Court of Appeal [pct. 61-63 și 68-71 (din hotărârea sa)], care decurg inevitabil din orice principiu absolut precum este cel contestat în prezenta cauză.. În mod evident, cu cât un mijloc de probă prezintă o importanță mai mare pentru dovedirea vinovăției, cu atât mai scrupuloasă trebuie să fie Curtea pentru a se asigura că acesta este furnizat în mod corect și că, probabil, este fiabil. În această privință, conceptul «exclusiv(ă) sau determinant(ă)» nu prezintă niciun inconvenient cu condiția să fie utilizat în sens larg, cum este cazul 2008 Act în ceea ce privește anonimitatea martorilor, precum și în materia ordonanțelor de control, unde se aplică mai degrabă afirmațiilor formulate împotriva suspecților, decât probelor care sprijină afirmațiile respective. În schimb, deși această noțiune ar trebui înțeleasă și aplicată în sens strict, interpretarea ei exactă și aplicarea ei ar ridica dificultăți insurmontabile.
În aceste condiții, ar fi de preferat să se considere că instanța de la Strasbourg nu a formulat un principiu absolut în hotărârea pe care a pronunțat-o în cauza
Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit
[...]”.
III.
Elemente de drept comparat relevante
Scoția
Sub rezerva unor excepții stabilite prin lege, dreptul penal din Scoția interzice ca o persoană să fie condamnată pentru săvârșirea unei fapte penale grave ori pentru o altă încălcare a legii penale (
crime or statutory offence
) pe baza mărturiei necoroborate a unui martor, chiar dacă mărturia este credibilă (a se vedea
Morton împotriva
HM Advocate
1938 JC 52, citată în
Campbell împotriva HM Advocate
2004 S.L.T. 135).
Proba testimonială mijlocită este reglementată prin art. 259 din Criminal Procedure (Scotland) Act 1995 [Legea din 1995 privind procedura penală (Scoția)], care permite admiterea acestui mijloc de probă în anumite condiții, inclusiv atunci când persoana care a dat o declarație a decedat. Art. 259 § 4 permite admiterea unor mijloace de probă relevante pentru credibilitatea persoanei care are calitatea de martor. În cauza
N împotriva HM Advocate
(2003 S.L.T. 761), High Court of Justiciary, ca instanță de apel, a constatat cu reticență că art. 259 lipsea instanța sesizată de puterea de care se bucurase anterior în cadrul common law pentru a exclude o probă de acest tip dacă nu era fiabilă. Lordul Justice Clerk a observat că, în mod contrar art. 259, riscurile îndelung cunoscute conexe probei testimoniale mijlocite rămăseseră intacte. Acesta a adăugat:
„În situațiile în care trebuie aplicată o dispoziție generală precum art. 259, vor exista întotdeauna cauze care prezintă circumstanțe în care proba testimonială mijlocită ar aduce atingere caracterului echitabil al procesului astfel încât singura direcție de acțiune corectă și corespunzătoare ar fi de a o declara inadmisibilă. În opinia mea, ne aflăm într-o astfel de situație.
Nu apreciez ca fiind convingătoare cele trei garanții la care judecătorul cauzei a făcut trimitere (
HM Advocate împotriva N
, p.
437C–E). Cerința coroborării reprezintă un argument neutru. Este vorba despre o garanție care se aplică tuturor categoriilor de probe în acuzare. Nu îmi dau seama ce poate garanta eficient principiul coroborării dacă proba principală pe care intenționăm să o coroborăm este în sine inechitabilă pentru acuzat. În plus, posibilitatea de a propune probe de natură a pune la îndoială credibilitatea persoanei care a dat declarația relatată poate avea ca efect cel mult limitarea prejudiciului atunci când, în mod evident, o probă prejudiciabilă a fost deja propusă. În ceea ce privește garanția reprezentată de instrucțiunile judecătorului, consider că există cauze în care proba testimonială mijlocită are consecințe prejudiciabile atât de pronunțate încât nicio instrucțiune, oricât de strictă, nu este suficientă pentru a îndrepta lipsa de justețe generată de admiterea ei. (...)
Prin dispozițiile de drept englez privind admisibilitatea declarațiilor consemnate într-un document, Parlamentul a conferit în mod expres instanței competența de a nu le admite dacă aceasta consideră că interesul justiției impune excluderea lor. În această privință, instanța trebuie să verifice dacă admiterea declarațiilor respective riscă să cauzeze acuzatului o nedreptate [Criminal Justice Act 1988 (Legea din 1988 privind justiția penală), art. 25 § 1, 25 § 2 lit. d) și 26 ii); a se vedea
R împotriva Gokal
]. În opinia mea, este vorba despre dispoziții prudențiale. Dacă judecătorul cauzei ar fi beneficiat de dispoziții de acest tip în prezenta cauză, ar fi putut să le folosească pentru a exclude de la început proba testimonială mijlocită.”
High Court of Justiciary a examinat, de asemenea, compatibilitatea dintre art. 6 § 3 lit. d) și încuviințarea în cauza
McKenna împotriva HM Advocate
a declarației date de un martor care nu s-a înfățișat. În această cauză - este vorba despre un proces pentru săvârșirea unui omor - acuzarea a solicitat încuviințarea probei prin declarațiile date poliției de către un potențial coacuzat care a decedat ulterior. Printr-o hotărâre interlocutorie premergătoare procesului (2000 SLT 508), High Court of Justiciary, ca instanță de apel, constatase că numai în circumstanțe excepționale un acuzat putea susține, anterior începerii procesului, că încuviințarea unei probe testimoniale mijlocite era de natură a aduce atingere perspectivei unui proces echitabil astfel încât instanța sesizată putea să se pronunțe asupra chestiunii în avans. În consecință, a încuviințat desfășurarea procesului. Declarațiile au fost admise în cadrul procesului, iar acuzatul, găsit vinovat, a formulat ulterior apel împotriva hotărârii de condamnare. În hotărârea de respingere a apelului (2003 SLT 508), High Court of Justiciary
a constatat că, deși declarațiile constituiau probe importante, nu se putea concluziona, având în vedere celelalte mijloace de probă propuse în cadrul procesului (care au inclus mărturisiri ale acuzatului și probe medico-legale), că respectiva condamnare se bazase în mod decisiv pe acele declarații. Jurații primiseră de asemenea instrucțiuni adecvate și suficiente privind modalitatea de apreciere a declarațiilor martorului care nu se înfățișase. Aceasta a ajuns la o concluzie similară în cauza
HM Advocate împotriva M
(2003 SLT 1151).
Ulterior, High Court of Justiciary s-a pronunțat în cauza
Campbell împotriva HM Advocate
, citată anterior, asupra compatibilității dintre încuviințarea probei testimoniale mijlocite și art. 6 § 3 lit. d). Instanța a subliniat că multe dintre încălcările art. 6 § 3 lit. d) constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa relevantă aveau originea în jurisdicții care nu
aplicau regula coroborării [probelor] specifică dreptului scoțian:
„Majoritatea situațiilor în care Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 și a art. 6 § 3 lit. d) nu ar fi existat în Scoția. Cerința coroborării tuturor faptelor esențiale exclude posibilitatea ca o condamnare să se bazeze exclusiv pe declarația unui singur martor, indiferent dacă este vorba despre afirmații directe sau afirmații indirecte. Curtea a constatat încălcări ale convenției în cauze în care prezentarea martorului principal în acuzare nu putea fi asigurată în vederea realizării examinării încrucișate și în cauze în care niciunul dintre martorii principali nu a putut fi prezent în instanță. Nu a fost citată nicio cauză în care să se fi constatat o încălcare în condiții în care acuzatul avusese posibilitatea de a interoga sau de a obține interogarea reclamantului sau a altor martori direcți ori cruciali și în care să fi existat alte mijloace de probă sub formă de declarații. Așa cum este folosită în jurisprudența europeană, expresia «în mod determinant» pare conexată de ponderea pe care o poate avea o probă, nu de un principiu care exclude posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o singură sursă de probă. Faptul că mărturia mijlocită trebuie să îndeplinească cerința cu privire la coroborare nu îi conferă
per se
un caracter «determinant» în sensul jurisprudenței europene.
În consecință, considerăm că nu poate fi constatată o încălcare a art. 6 § 1 și a art. 6 § 3 lit. d) în toate cauzele în care proba testimonială mijlocită constituie o probă esențială în seria mijloacelor de probă coroborate de care dispune acuzarea. În schimb, judecătorului cauzei îi revine sarcina de a examina, în lumina tuturor probelor disponibile, semnificația fiecărei probe testimoniale mijlocite invocate de acuzare și de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru a garanta că astfel nu se încalcă dreptul acuzatului la un proces echitabil.”
High Court of Justiciary a adăugat că, atunci când juraților le erau oferite instrucțiuni, era necesar să se țină seama de liniile directoare trasate de Lord Justice Clerk
în hotărârea
N împotriva HM Advocate
, citată anterior. High Court a admis recursul primului recurent în cauza
Campbell,
motivând că instrucțiunile pentru jurați oferite de judecătorul cauzei nu erau corespunzătoare. În schimb, a respins recursul formulat de al doilea recurent întemeiat pe o pretinsă încălcare a art. 6 din convenție, considerând că proba testimonială mijlocită nu fusese determinantă și că proba principală în acuzare provenea de la un martor care depusese mărturie în instanță.
Principiile stabilite în hotărârea
Campbell
au fost aplicate în cauza
HM Advocate împotriva
Johnston
(2004 S.L.T. 1005) în care, printr-o hotărâre interlocutorie, Lord Ordinary a încuviințat admiterea probei prin declarația dată poliției de un martor care a decedat înainte de începerea procesului; declarația a fost admisă
inter alia
deoarece nu a fost considerată „determinantă”. În cauza
Humphrey împotriva HM Advocate
[(2008) HCJAC 30], High Court of Justiciary
a subliniat că avea „dificultăți mari” în a înțelege sensul termenului „determinant (ă)” în contextul unei cauze bazate pe probe circumstanțiale, dar că, în cauza respectivă, mijlocul de probă reprezentat de declarația dată poliției de un martor care ulterior a decedat nu era „determinantă, nici pe departe” și că existau suficiente alte probe care să justifice condamnarea și în absența acesteia. La concluzii similare s-a ajuns și în cauzele
Allison împotriva HM Advocate
(2008) HCJAC 63 și
Harkins împotriva. HM Advocate
(2008) HCJAC 69.
Irlanda
Într-un document consultativ privind mărturia mijlocită în materie civilă și penală publicat în martie 2010, Law Reform Commission of Ireland (Comisia pentru reforma sistemului de drept din Irlanda) a recomandat, cu titlu provizoriu, menținerea principiului inadmisibilității probei testimoniale mijlocite în procedurile penale, cu excepțiile consacrate de common law și de diverse dispoziții legale. De asemenea, Comisia a recomandat, tot cu titlu provizoriu, ca nicio dispoziție legală care să confere o anumită libertate de a dispune admiterea probei testimoniale mijlocite să nu fie introdusă în lege, precizând că noțiunile de fiabilitate și necesitate nu puteau servi ca temei pentru o reformă a reglementării probei testimoniale mijlocite deoarece erau lipsite de claritate.
De asemenea, Comisia a formulat observațiile următoare:
„Art. 38 alin. 1 din Constituția Irlandei garantează dreptul la examinare încrucișată. Libera admisibilitate a probei testimoniale mijlocite în procedurile penale ar aduce atingere acestui drept ocrotit prin constituție. Admiterea declarațiilor martorilor care se află în incapacitatea de a se înfățișa reprezintă pericole în sensul în care s-ar compromite dreptul acuzatului la un proces echitabil și s-ar crea posibilitatea producerii unei erori judiciare dacă ar fi încuviințate mijloacele de probă oferite de:
un martor care a decedat (cu excepția declarațiilor făcute în pragul morții);
un martor pe care incapacitatea fizică sau mintală îl împiedică să compară;
un martor aflat în afara jurisdicției țării;
un martor imposibil de localizat.”
Comisia a refuzat să recomande adoptarea în Irlanda a dispozițiilor legislative aplicabile în Anglia și Țara Galilor, în special în ceea ce privește art. 114 din 2003 Act (Legea din 2003). Aceasta a subliniat următoarele:
„Acest model de reformă relaxează principiul inadmisibilității probei testimoniale mijlocite într-atât încât îl face parțial redundant. Categoriile de mărturii mijlocite admisibile sunt astfel extinse în mare măsură conform acestui model, iar în lumina protecției constituționale acordate dreptului la examinare încrucișată, Comisia consideră, cu titlu provizoriu, că admiterea mijloacelor de probă neverificate provenite de la martori intimidați sau indisponibili ar periclita acest drept. Comisia reamintește că a recomandat, cu titlu provizoriu, ca instanțele să aibă o oarecare libertate de apreciere a principiului inadmisibilității probei testimoniale mijlocite dacă este cazul.”
Comisia a adăugat că, sub rezerva modificărilor pe care le-ar putea aduce eventual hotărârea definitivă ulterioară în cauza Al
‑
Khawaja, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului părea în mare măsură comparabilă cu abordarea adoptată de instanțele irlandeze.
Australia
Instanțele australiene au avut întotdeauna o poziție strictă în ceea ce privește inadmisibilitatea declarațiilor extrajudiciare [a se vedea, de exemplu,
Bannon împotriva The Queen
(1995) 185 CLR 1].
Normele privind admisibilitatea mărturiei mijlocite în procedurile penale federale în Australia sunt în prezent incluse în Evidence Act 1995 (Legea din 1995 privind probațiunea). Art. 65 din lege permite admiterea unor probe testimoniale – în special declarații – extrajudiciare atunci când martorii nu sunt disponibili pentru a depune mărturie privind „fapte declarate”. Acest tip de probă este admisibil
inter alia
atunci când: (i) declarațiile au fost date concomitent cu sau imediat după producerea faptului declarat, în circumstanțe în care este puțin probabil ca acestea să fie false [art. 65 alin. 2 lit. b)]; sau (ii) declarațiile au fost date în circumstanțe în care este foarte probabil să fie fiabile [art. 65 alin. 2 lit. c)].
În hotărârea pe care a pronunțat-o în cauza
Williams împotriva The Queen
[(2000) 119 A Crim R 490], Federal Court of Australia (Curtea Federală a Australiei) a examinat chestiunea aplicării acestor dispoziții în vederea admiterii unei declarații date de un martor care a decedat înainte de începerea procesului. Instanța a concluzionat că, în circumstanțele cauzei respective, acea declarație dată poliției nu era suficient de fiabilă, în special deoarece era dată de un martor care avea motive să declare polițiștilor ceea ce aceștia doreau să audă. În cauza
Harris împotriva The Queen
[(2005) 158 A Crim R 454], Supreme Court of New South Wales (Curtea Supremă a Noii Galii de Sud), în temeiul unor dispoziții legale similare, a constatat că declarația dată de un petent înainte de a muri era suficient de fiabilă pentru a fi admisă ca probă, mai ales pentru că persoana în cauză știa că poliția urma să interogheze în cauză și alți martori.
Canada
Dispozițiile legale privind proba testimonială mijlocită în Canada au fost modificate în urma a trei hotărâri importante prin care Supreme Court of Canada (Curtea Supremă a Canadei) a impus o „abordare bazată pe principii” a chestiunii admisibilității acestui mijloc de probă.
Prima dintre hotărârile respective, pronunțată în cauza
R împotriva Khan
[(1990) 2 S.C.R. 531], a determinat Supreme Court să constate că judecătorul cauzei a greșit atunci când a refuzat să permită victimei, o fetiță de 3 ani și jumătate care pretindea că a fost victima unei agresiuni sexuale, să depună mărturie fără a presta jurământ, și când a respins solicitarea acuzării de încuviințare a declarațiilor pe care copilul le făcuse mamei sale la aproximativ un sfert de oră de la comiterea agresiunii. În cazul în care nu putea fi depusă mărturie fără prestarea jurământului exista pericolul ca infracțiuni săvârșite asupra copiilor cu vârste foarte mici să nu fie niciodată urmărite în justiție. Referitor la declarațiile făcute de către copil mamei, Supreme Court a considerat că se impunea o abordare mai flexibilă a probei testimoniale mijlocite, „bazate pe principii subiacente normei privind proba testimonială mijlocită”. Deși prudența era necesară, proba testimonială mijlocită putea fi admisă în cazul în care cele două cerințe generale, de necesitate și fiabilitate, erau respectate. Aceasta a adăugat că, pentru a se pronunța asupra admisibilității probei, judecătorul cauzei trebuia să țină seama de necesitatea protejării intereselor acuzatului. Preocupările acestuia față de veridicitatea probei trebuiau tratate prin intermediul argumentelor privind valoarea care trebuia acordată mărturiei și calitatea oricărei probe coroborante.
Cea de a doua hotărâre de principiu a fost pronunțată în cauza
R împotriva Smith
[(1992) 2 S.C.R. 915], în care Supreme Court a confirmat adoptarea „abordării bazate pe principii” consacrate în hotărârea
Khan,
stabilind că proba reprezentată de cele două apeluri telefonice pe care victima în cazul unei infracțiuni de omor le făcuse către mama sa cu puțin timp înainte de a muri era admisibilă. Cu toate acestea, a considerat că mărturia depusă de aceasta din urmă cu privire la conținutul unei a treia discuții telefonice nu putea fi admisă deoarece condițiile în care această declarație a fost făcută nu prezentau „garanția circumstanțială de veridicitate” care ar fi justificat admiterea ei, fără posibilitatea unei examinări încrucișate.
În hotărârea
R. împotriva Rockey
[(1996) 3 S.C.R. 829], Supreme Court și-a menținut poziția adoptată în cauzele
Khan
și
Smith
. Supreme Court a considerat că orice judecător rezonabil ar fi considerat necesară admiterea declarațiilor premergătoare procesului pe care le-a dat un copil în vârstă de 5 ani la momentul procesului, din care reieșea că fusese victima unei agresiuni sexuale. Judecătorul McLachlin, formulând o opinie concordantă, a subliniat că învinuirile aduse acuzatului erau solide: declarațiile date de copil erau coerente, erau susținute de probe medicale, de schimbările din comportamentul său survenite ulterior agresiunii invocate și de lipsa oricărei alte explicații plauzibile care să indice alt făptuitor decât acuzatul.
Cea de a treia și cea mai importantă hotărâre din această serie de hotărâri a fost pronunțată de Supreme Court în cauza
R. împotriva Khewalon
([2006] 2 S.C.R. 787), în care a adoptat o poziție mai strictă față de cerința fiabilității. Cauza avea ca obiect plângerea unei persoane în vârstă, dintr-un cămin pentru pensionari, îndreptată împotriva unuia dintre angajații căminului pe care îl învinuia de rele tratamente. Pacientul, pe nume S., a dat poliției o declarație înregistrată pe suport video; declarația fusese dată în absența prestării de jurământ. Ulterior, alți pensionari din cămin au dat declarații că au fost agresați de acuzat. La data începerii procesului, toate persoanele, inclusiv S., care depuseseră plângeri erau fie decedate, fie în incapacitatea de a mai depune mărturie. Judecătorul cauzei a admis unele dintre declarațiile respective în virtutea similitudinii lor frapante. În schimb, Court of Appeal for Ontario (Curtea de Apel din Ontario) s-a pronunțat în sensul inadmisibilității tuturor declarațiilor respective și l-a achitat pe acuzat. Sesizată cu recursul formulat de acuzare, Supreme Court (Curtea Supremă) a respins acțiunea și a confirmat hotărârea de achitare. Cu această ocazie, instanța a clarificat hotărârile sale anterioare privind cerința fiabilității, precizând că era posibil în general ca aceasta să fie îndeplinită dacă se demonstra: i) că, având în vedere condițiile în care declarația fusese dată, nu exista nicio preocupare concretă dacă această era adevărată sau nu; sau ii) nu exista nicio preocupare concretă deoarece veridicitatea și corectitudinea declarației puteau fi verificate suficient în alt mod decât prin intermediul examinării încrucișate. Îi revenea judecătorului cauzei sarcina de realiza aprecierea preliminară a „pragului” fiabilității declarației, iar acesta trebuia să lase instanței de facto/juraților sarcina de a stabili valoarea acesteia în ultimă instanță. Judecătorul cauzei trebuia să ia în considerare toți factorii relevanți, inclusiv, după caz, prezența mijloacelor de probă coroborante sau contradictorii. Pronunțând hotărârea – adoptată în unanimitate –judecătorul Charron s-a exprimat astfel (pct. 49 din hotărâre):
„În anumite cazuri, conținutul unei declarații relatate poate fi atât de fiabil, în baza circumstanțelor în care aceasta a fost luată, încât ar fi mai mult sau mai puțin inutilă examinarea încrucișată concomitentă a declarantului. În alte cazuri, este posibil ca proba să nu fie certă, dar ca circumstanțele cauzei să permită verificarea suficientă a probei prin alte mijloace decât examinarea încrucișată concomitentă cu faptele. În aceste împrejurări, admiterea probei va submina în rare cazuri caracterul echitabil al procesului. Cu toate acestea, întrucât caracterul echitabil al procesului poate include factori care depășesc examinarea strictă a necesității și fiabilității, chiar dacă cele două criterii sunt îndeplinite, judecătorul cauzei are competența discreționară de a exclude declarația relatată în cazul în care valoarea probatorie a acesteia este depășită de efectul ei prejudiciabil.”
Curtea a concluzionat că declarațiile lui S. nu erau admisibile. Aceasta a observat că învinuirile aduse lui Khelawon în raport cu S. „se bazau integral” pe veridicitatea alegațiilor făcute în declarațiile date acesta din urmă (pct. 101 din hotărâre). Imposibilitatea de a-l supune unei examinări încrucișate avea efect asupra chestiunii fiabilității, un alt mijloc adecvat pentru a verifica declarațiile în cauză nu exista. Precizând că excepțiile de principiu de la norma privind inadmisibilitatea declarației relatate nu puteau fi invocate pentru a justifica o condamnare exclusiv pe baza unei declarații, chiar înregistrată de poliție pe suport video ori altfel (pct. 106 din hotărâre), Curtea a considerat că fiabilitatea intrinsecă a declarației în litigiu nu putea fi suficientă pentru a îndeplini cerința fiabilității deoarece, contrar declarației contestate în cauza
Khan
, declarația în litigiu nu avea o valoare probatorie astfel încât ar fi fost excesiv de scrupulos să se insiste asupra necesității verificării corectitudinii declarației printr-o examinare încrucișată. Aceasta a indicat că S. era bătrân și slăbit la data la care și-a formulat acuzațiile, că facultățile sale mintale erau chestionabile, că observațiile medicale în privința sa indicau că rănile sale ar fi putut rezulta în urma unei căderi și că nu era cert că acesta ar fi înțeles consecințele declarației sale pentru acuzat. Astfel, Curtea a constatat că imposibilitatea examinării încrucișate a lui S. limitase considerabil capacitatea acuzatului de a verifica proba în litigiu și, în consecință, pe cea a judecătorului de a aprecia corect valoarea acesteia.
Hong Kong
Într-un raport publicat în noiembrie 2009, Law Reform Commission of Hong Kong (Comisia pentru revizuirea dreptului aplicabil în Hong Kong) a propus importante modificări ale normelor privind admisibilitatea probei