ȘAHİN v. TURKEY

HOTĂRÂREA DE DECIZIE nr. 40210/09 İbrahim ȘAHİN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 17 aprilie 2012 în calitate de comitet compus din: Dragoljub Popović, președinte, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători și Françoise Elens-Pasos, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 15 iulie 2009, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 31 martie 2011 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl İbrahim Șahin, este un cetățen turc născut în 1933 și locuiește în Ankara. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 1 martie 1998, reclamantul s-a retras din poziția sa de guvernator al Giresun după ce a ajuns la vârsta obligatorie de pensionare. El a fost ulterior informat de Fondul de pensie (Emekli Sandığı, „fondul”) că va începe să primească pensia sa începând cu 15 martie 1998, care va fi calculată pe baza perioadei sale de serviciu pensionabil și a gradului său de funcționar. La 16 martie 1998, reclamantul a trimis o scrisoare ca răspuns la fond, cerând recalculul pensiei sale, pe care a considerat-o greșit. El a afirmat, în special, că Fondul a omis să țină seama de creșterea specială acordată persoanelor care au servit ca guvernatori pentru o perioadă minimă de șase ani, în conformitate cu prevederile suplimentare art. 66 din Legea nr. 5434 privind Fondul de pensie. Fondul a respins cererea reclamantului. Reclamantul a introdus ulterior un caz în fața Curții Administrative din Ankara împotriva Fondului și a Ministerului Finanțelor, cerând anularea deciziei Fondului și plata sumei crescute de pensie. La 28 octombrie 1998, declarând că reclamantul a slujit în funcție publică timp de patruzeci de ani în total, din care peste șase ani în poziția de guvernator, instanța administrativă a susținut că are dreptul la creșterea specială în conformitate cu prevederile relevante ale Legii nr. 5434. ulterior, instanța a acordat reclamantului cererea retrospectivă și a ordonat ca diferența debită în pensia sa să fie plătită reclamantului cu dobânzi. La 24 octombrie 2003, Curtea Supremă Administrativă a susținut această hotărâre. Între timp, Legea nr. 4839 a intrat în vigoare la 17 aprilie. 2003 de modificare a anumitor dispoziții din Legea nr. 5434 și de abrogare a articolului 66 din aceeași lege. Reclamantul a fost, prin urmare, informat de Fond că această modificare legislativă îi va fi aplicată începând cu 1 mai 2003. Pensiunea lunară a reclamantului a fost de 2.031.270.000 lire turce (TRL) în aprilie. 2003, care a fost redus la 1,886.940.000 TRL după modificarea legislației, indicând o reducere lunară a TRL 144.330.000 TRL (aproximativ 85 euro) în pensia sa. Reclamantul a inițiat o procedură în fața Curții Administrative din Ankara împotriva Fondului și a Ministerului Finanțelor, contestand decizia administrativă de a înceta plata creșterii speciale, care, în opinia sa, constituie o usurpare a drepturilor sale achiziționate. El a solicitat, de asemenea, acestei instanțe să se aplice Curții Constituționale împotriva dispozițiilor relevante ale Legii nr. 4839, care, susține el, a fost neconstituțional. Prin o hotărâre din 26 aprilie 2004, instanța administrativă a respins cazul reclamantului, precum și argumentele sale cu privire la neconstituționalitatea dispoziției relevante ale Legii nr. 4839. 5434 pentru toate efectele și scopurile, fără a prevedea o excepție pentru persoanele care au beneficiat anterior de această dispoziție. În acest sens, instanța administrativă a respins argumentul reclamantului de a avea un drept dobândit, susținând că baza juridică a creșterii speciale a încetat prin adoptarea noului drept aplicat, respectiv, fără a obliga reclamantul să ramburseze plățile primite în timp ce fosta lege era în vigoare. La 27 martie 2007, Curtea Administrativă Supremă a susținut hotărârea instanței de primă instanță și la 27 mai 2009 a respins cererea de rectificare a reclamantului. Avizele scrise ale principalelor procurori publice prezentate la această instanță înainte de eliberarea deciziilor nu au fost comunicate reclamantului. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că avizele scrise prezentate de principalii procurori publici la Curtea Supremă de Administrație în timpul procedurii de recurs și rectificare nu i-au fost comunicate, care i-au refuzat posibilitatea de a răspunde și că procedura administrativă nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. În temeiul articolului 13 din Convenție, el a susținut că nu a fost furnizat niciun remediu eficace pentru presupusele încălcări ale drepturilor sale în temeiul articolului 6 din Convenție. El susține, în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că instanța administrativă nu și-a exprimat obiecția cu privire la inconstituționalitatea dispozițiilor relevante ale Legii nr. 4839 și să urmeze precedentele juridice privind principiul protecției drepturilor dobândite. Reclamantul a susținut că revocarea articolului 66 suplimentar din Legea nr. 5434 fără respectarea în mod corespunzător a drepturilor achiziționate în temeiul acestei dispoziții și-a încălcat dreptul la proprietate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. În scrisorile suplimentare prezentate la 20 ianuarie și 13 septembrie 2010, reclamantul s-a plângut, de asemenea, că diminuarea pensiei sale din cauza modificării legislative și-a încălcat drepturile în temeiul articolelor 3 și 17 din convenție. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că avizele scrise prezentate de principalele procurori publice la Curtea Supremă de Administrație în timpul recursului și că etapele de rectificare nu i-au fost comunicate și că procedura administrativă nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. În plus, în temeiul articolului 13 a susținut că nu au existat remedii eficace în legislația internă pentru a se plânge de durata procedurii. Martie 2011 Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunilor formulate de cererea privind durata excesivă a procedurilor administrative, lipsa unor căi de recurs interne eficace pentru a contesta lungimea acestor proceduri și necomunicarea reclamantului avizului scris al principalului procuror public. Acestea au solicitat, de asemenea, Curtea să elimine această parte a cererii în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Je Déclare que le Gouvernement de République de Turquie offre de verser au réquérant M. İbrahim Șahin la somme de 3 000 EUR (trois mille euros) couvrant tout préjudice matériel et moral, plus tout montant pouvant être d’impôt par le réquérant, sous forme qu’il considére comme apropriée à la lumière de la jurisprudență de la Cour. Cette somme sera convertie en livres turques au taux applicable à la date du paiement, et exonere de toute taxa éventuale aplicabile. Elle sera payée dans les trois moi suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformement à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme. Apartament de reglement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à comter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement Effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce verse vaudra règlement définitif de l’affaire. Le Gouvernement considère que la procédure interne engagée par le réquérant a connu une durée excesive au sens de la jurisprudență bien établie de la Cour ( Daneshpayeh c. Turquie , n 21086/04, 16 juillet 2009). Le Gouvernement estime en outre que l’absence de communication au requérant des observations du procureur général Prés le Conseil d’État a enfreint son droit à un procès équitable, à la lumière de la jurisprudență bien établi de la Cour ( Meral c. Turquie , n 33446/02, 27 novembre În scrisoarea din 20 mai 2011, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului era inacceptabil de scăzută și a solicitat Curtea să continue examinarea cazului. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03). Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele introduse în temeiul articolelor 6 și 13 din Convenția împotriva Turciei, practica sa privind plângerile cu privire la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil, lipsa de căi de recurs interne eficace pentru a contesta lungimea procedurii și neîntregirea Comunicarea către solicitant a avizului scris al principalului procuror public (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, §§ 132-160, CEDH 2000 XI; Meral c. Turcia , nr. 33446/02, §§ 32-39, 27 noiembrie 2007; și Daneshpayeh c. Turcia , nr. 21086/04, §§ 26-38, 16 iulie 2009). Având în vedere natura admiterilor care figurează în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în concordanță cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării acestei părți a cererii în temeiul articolelor 6 și 13 din convenție (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu necesită să continue examinarea acestei părți a cererii în temeiul articolelor 6 și 13 din Convenție (art. 37 § 1 în amendă) Prin urmare, aceasta ar trebui eliminată din listă în conformitate cu art. 1 litera (c) din Convenție. Reclamantul s-a plâns că întreruperea plății cu o majorare specială a pensiilor pe baza unei modificări legislative care a intrat în vigoare la cinci ani de la pensionarea sa nu a avut în vedere drepturile sale achiziționate și a încălcat dreptul său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea reamintește de la început că, deși nu există dreptul la o pensie ca atare garantat de Convenție, plățile contribuțiilor la un fond de securitate socială pot crea un drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Docevski c. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (dec.), nr. 66907/01, 10 noiembrie 2005). În plus, având în vedere caracterul pecuniar al dreptului la o anumită prestație de securitate socială, art. 1 din Protocolul nr. 1 poate fi aplicabil fără a fi necesar să se bazeze numai pe legăturile dintre dreptul și obligația de a plăti taxe sau alte contribuții (a se vedea Hotărârea din 16 septembrie 1996, Gaygusuz v. Austria) Raportul hotărârilor și hotărârilor 1996-IV, p. 1142, § 41, și Walden v. Liechtenstein (dec.), nr. 33916/96, 16 martie 2000). Cu toate acestea, chiar dacă se presupune că art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează anumite prestații de asigurare socială ale unei persoane, inclusiv dreptul la o pensie, nu poate fi interpretat ca fiind implicarea acestei persoane într-o pensie anumitor sume (a se vedea Müller v. Austria 5849/ 72, Raportul Comisiei din 1 octombrie 1975, DR 43, pp. 25, 31). În cazul în cauză, Curtea observă că dreptul reclamantului la o creștere specială a pensiilor în temeiul articolului 66 din Legea nr. 5434 a fost înființată prin decizia instanței administrative din 28 octombrie 1998. Curtea constată că atunci când suma unei prestații este redusă sau întreruptă de către autoritățile naționale, acest lucru poate constitui o interferență cu bunurile care necesită justificare (a se vedea Kjartan Ásmundsson c. Islanda , nr. 60669/00, § 40, CEDO 2004 IX și Rasmussen c. Polonia , nr. 38886/05, § 71, 28 aprilie 2009). Curtea observă, în caz instant, că legislația care a conferit o creștere specială a pensiilor la funcționarii de înalt nivel în cadrul schemei de securitate socială a fost revocată prin Legea nr. 4839, care a intrat în vigoare la 17 aprilie 2003 după publicarea sa în ziarul oficial. Ulterior, reducerea de 85 EUR din pensia lunară a reclamantului a intrat în vigoare la mai 2003. În acest sens, Curtea constată că măsura contestată, care a constituit o interferență cu posesia reclamantului, a fost prescrisă de legislația internă într-un mod suficient de clar. În continuare, Curtea este solicitată să asigure dacă interferența realizează un „echilibru echitabil” între cererile interesului general al comunității și cerința de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei. Pentru a fi compatibile cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o interferență nu ar trebui să impună reclamantului o sarcină individuală disproporționată sau excesivă (a se vedea, printre multe altele, Hutten-Czapska c. Polonia [GC], nr. 35014/97, § 167, CEDO 2006 VIII). În examinarea cazurilor care implică alegerea politicii legislative, Curtea este conștientă de faptul că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a aprecia ceea ce este în interesul public pe motive sociale sau economice. În special, decizia de a adopta legi privind prestațiile de asigurare socială va implica în mod obișnuit examinarea problemelor economice și sociale, iar Curtea consideră natural că marja de apreciere disponibilă pentru legislatură în punerea în aplicare a acestor politici ar trebui să fie largă (a se vedea, mutatis mutandis, fostul rege al Greciei și alții v. Grecia [GC], nr. 25701/94, § 87, CEDO 2000 XII, și Wieczorek c. Polonia , nr. 18176/05 , § 59, 8 decembrie 2009). Curtea constată, de asemenea, că beneficiile de securitate socială nu sunt absolute și sunt supuse evaluării periodice a nevoilor publice a autorităților naționale. Autoritățile sunt sub responsabilitatea constantă de a concilia diverse interese, în special între grupuri care contribuie la aceste fonduri publice și grupurile de beneficiari. În ceea ce privește faptele prezentului caz, Curtea remarcă că prin încetarea acordării unei majorări speciale a pensiilor pentru un anumit grup de funcționari de înalt nivel, autoritățile naționale par să fi urmărit obiectivul legitim de alocare a fondurilor publice într-un mod mai eficace, în funcție de nevoile evolutive ale societății și de gestionarea stabilității financiare a schemei de pensii în general. În temeiul acestor considerații, Curtea observă, de asemenea, că noua legislație nu a fost aplicată retroactiv în mod să oblige reclamantul să returneze plățile suplimentare pe care le-a primit legitim în trecut. Nici noua lege nu a fost aplicată reclamantului într-un mod care l-a pus într-o poziție defavorizată sau discriminatorie. În mod similar, Curtea constată că principalele drepturi de securitate socială ale reclamantului au rămas intactate. În acest sens, Curtea consideră că reducerea lunară a creșterii pensiilor speciale a reclamantului de 85 EUR nu a afectat dreptul său de proprietate, rezultând din sistemul de asigurare socială, într-un mod disproporționat sau arbitrar, contrar articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Skorkiewicz v. Polonia (dec.) nr. 39860/98, 1 iunie 1999, și Iwaszkiewicz v. Polonia , nr. 30614/06, § 57, 26 iulie 2011). Având în vedere aceste considerații, Curtea consideră că reclamantul nu a fost lăsat cu o sarcină individuală excesivă din cauza întreruperii creșterii pensiilor speciale. Prin urmare, această plângere ar trebui să fie declarată inadmisibilă, în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că instanțele administrative au pronunțat decizii eronate care nu au luat în considerare normele constituționale și jurisprudența stabilită privind principiul drepturilor dobândite. Având în vedere toate materialele în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea nu constată că aceste plângeri dezvăluie orice apariție a unei încălcări a drepturilor și a libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale (în ceea ce privește plângerea privind interpretarea și evaluarea eronată de către instanțe interne a faptelor și a dreptului intern relevant, a se vedea García Ruiz v. Spania [GC], nr. 30544/96, §§ 28-29, CEDO 1999-I). Prin urmare, aceste plângeri trebuie declarate inadmisibile ca fiind întemeiate în mod evident, în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate a termenilor declarației guvernului contestat și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; în ceea ce privește plângerile referitoare la necomunicarea către solicitant avizelor scrise ale procurorilor publici principali, a lungii procedurii și a lipsei de căi de recurs interne eficace pentru a contesta durata procedurii în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (c) din convenție; restul cererii este inadmisibil. Françoise Elens-Pasos Dragoljub Popović Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 40210/09

İbrahim ȘAHİN

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 17

April 2012 as a Committee composed of:

Dragoljub Popović,

President,

András Sajó,

Paulo Pinto de Albuquerque,

judges,

and Françoise Elens-Passos,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 15 July 2009,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 31 March 2011 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr İbrahim Șahin, is a Turkish national who was born in 1933 and lives in Ankara. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 1 March 1998 the applicant retired from his position as the governor of Giresun upon having reached the mandatory retirement age. He was subsequently informed by the Retirement Fund (

Emekli Sandığı

, “the Fund”) that he would start receiving his pension as of 15 March 1998, which would be calculated on the basis of his period of pensionable service and his grade as a civil servant.

On 16 March 1998 the applicant sent a letter in reply to the Fund, requesting the recalculation of his pension, which he deemed had been miscalculated. He claimed in particular that the Fund had omitted to take into account the special increment granted to persons who had served as governors for a minimum period of six years, as envisaged under Additional

Article 66 of the Law no. 5434 on Retirement Fund.

The Fund rejected the applicant’s request.

The applicant subsequently brought a case before the Ankara Administrative Court against the Fund and the Ministry of Finance, requesting the annulment of the Fund’s decision and the payment of the increased amount of pension.

On 28 October 1998 establishing that the applicant had served in civil service for forty one years in total, more than six years of which in a position of a governor, the administrative court held that he was entitled to the special increment in accordance with the relevant provision of Law no.

October

2003 the Supreme Administrative Court upheld that judgment.

In the meantime, Law no. 4839 came into effect on 17

April

2003 amending certain provisions of Law no. 5434 and revoking Additional Article 66 of the same law.

The applicant was consequently informed by the Fund that this legislative amendment would be applied to him with effect from 1 May 2003.

The applicant’s monthly pension was 2,031,270,000 Turkish liras (TRL) in April

2003, which was reduced to TRL 1,886,940,000 after the change of legislation, indicating a monthly reduction of TRL

144,330,000 (approximately 85 euros) in his pension.

The applicant instituted proceedings before the Ankara Administrative Court against the Fund and the Ministry of Finance, challenging the administrative decision to discontinue the payment of the special increment, which, in his opinion, amounted to usurpation of his acquired rights. He also requested this court to apply to the Constitutional Court against the relevant provision of Law no. 4839, which, he argued, was unconstitutional.

By a judgment dated 26 April 2004 the administrative court dismissed the applicant’s case, as well as his arguments regarding the unconstitutionality of the relevant provision of Law no. 4839. It held that Law no. 4839 had revoked Additional Article 66 of Law no. 5434 for all effects and purposes, without providing an exception for persons who had formerly benefited from that provision. In that regard, the administrative court rejected the applicant’s argument of having possessed an acquired right, asserting that the legal basis of the special increment had ceased by the adoption of the new law which was applied respectively without obliging the applicant to reimburse the payments he had received while the former law was in force.

On 27 March 2007 the Supreme Administrative Court upheld the judgment of the first-instance court and on 27 May 2009 it rejected the applicant’s rectification request. The written opinions of the principal public prosecutors submitted to this court prior to the delivery of the decisions, were not communicated to the applicant.

COMPLAINTS

The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the written opinions submitted by the principal public prosecutors to the Supreme Administrative Court during the appeal and rectification stages had not been communicated to him, which had denied him the opportunity to reply, and that the administrative proceedings had not been concluded within a reasonable time.

He maintained under Article 13 of the Convention that he had not been provided with any effective remedies for the alleged violations of his rights under Article 6 of the Convention.

He further argued under Article 6 § 1 of the Convention that the administrative court had failed to entertain his objection on the unconstitutionality of the relevant provision of Law no. 4839 and to follow the legal precedents on the principle of protection of acquired rights.

The applicant claimed that the revocation of Additional Article 66 of Law no. 5434 without due respect for his acquired rights under that provision had breached his right to property under Article 1 of Protocol

No.

1.

In additional letters submitted on 20 January and 13 September 2010, the applicant also complained that the diminution of his pension on account of legislative change had violated his rights under Articles 3 and 17 of the Convention.

THE LAW

A.

Complaints under Articles 6 § 1 and 13 of the Convention

The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the written opinions submitted by the principal public prosecutors to the Supreme Administrative Court during the appeal and the rectification stages had not been communicated to him and that the administrative proceedings had not been concluded within a reasonable time. He further claimed under Article 13 that there had been no effective remedies in domestic law to complain of the length of the proceedings.

After unsuccessful friendly-settlement negotiations, by letter dated 31

March 2011 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issues raised by the application concerning the excessive length of administrative proceedings, the lack of effective domestic remedies to challenge the length of these proceedings and the non-communication to the applicant of the written opinion of the principal public prosecutor. They further requested the Court to strike out this part of the application in accordance with Article

37 of the Convention.

The declaration provided as follows:

“Je déclare que le Gouvernement de République de Turquie offre de verser au requérant M. İbrahim Șahin la somme de 3 000 EUR (trois mille euros) couvrant tout préjudice matériel et moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, somme qu’il considère comme appropriée à la lumière de la jurisprudence de la Cour.

Cette somme sera convertie en livres turques au taux applicable à la date du paiement, et exempte de toute taxe éventuellement applicable. Elle sera payée dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.

Le Gouvernement considère que la procédure interne engagée par le requérant a connu une durée excessive au sens de la jurisprudence bien établie de la Cour (

Daneshpayeh c. Turquie

, n

o

21086/04, 16 juillet 2009). Le Gouvernement estime en outre que l’absence de communication au requérant des observations du procureur général prés le Conseil d’Etat a enfreint son droit à un procès équitable, à la lumière de la jurisprudence bien établie de la Cour (

Meral c. Turquie

, n

o

33446/02, 27

novembre

2007). Il invite respectueusement la Cour à dire qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête et à la rayer du rôle conformément à l’article 37 de la Convention. ”

In a letter of 20 May 2011 the applicant expressed the view that the sum mentioned in the Government’s declaration was unacceptably low and asked the Court to continue its examination of the case.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v.

Turkey

, [GC], no.

26307/95, §§

75-77, ECHR

2003-VI;

WAZA Spółka z o.o. v. Poland

(dec.) no. 11602/02, 26

June

2007; and

Sulwińska v. Poland

(dec.) no. 28953/03).

The Court has established in a number of cases, including those brought under Articles 6 and 13 of the Convention against Turkey, its practice concerning complaints about the violation of one’s right to a hearing within a reasonable time, the lack of effective domestic remedies to challenge the length of proceedings and the non

‑

communication to the applicant of the written opinion of the principal public prosecutor (see, for example,

Kudła v. Poland

[GC], no. 30210/96, §§ 132-160, ECHR 2000

‑

XI;

Meral v.

Turkey

, no. 33446/02, §§ 32-39, 27 November 2007; and

Daneshpayeh v.

Turkey

, no. 21086/04, §§ 26-38, 16

July 2009).

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of this part of the application under Articles 6 and 13 of the Convention (Article 37

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this part of the application under Article 6 and 13 of the Convention (Article 37 § 1

in fine

).

It should therefore be struck out of the list in accordance with Article

37

B.

Remaining complaints

1.

Article 1 of Protocol No. 1

The applicant complained that the discontinuation of the payment of a special pension increment on the basis of a legislative amendment that came into force five years after his retirement had disregarded his acquired rights and violated his right under Article 1 of Protocol No. 1.

The Court recalls at the outset that although no right to a pension as such is guaranteed by the Convention, the payments of contributions to a social security fund may create a property right protected by Article 1 of Protocol No. 1 (see

Docevski v. the Former Yugoslav Republic of Macedonia

(dec.), no. 66907/01, 10 November 2005). Moreover, having regard to the pecuniary nature of the entitlement to a given social security benefit, Article

1 of Protocol No.

1 may be applicable without it being necessary to rely solely on the link between the entitlement and the obligation to “pay taxes or other contributions” (see the

Gaygusuz v.

Austria,

judgment of 16

September 1996,

Reports of Judgments and Decisions

1996-IV, p.

1142, §

41, and

Walden v.

Liechtenstein

(dec.), no. 33916/96, 16 March 2000). However, even if it is assumed that Article 1 of Protocol No.1 guarantees a person’s certain social insurance benefits, including the right to a pension, it cannot be interpreted as entitling that person to a pension of

a particular amount (see

Müller v. Austria

,

5849/

72, Commission Report of 1 October 1975, DR 43, pp. 25, 31).

In the present case, the Court observes that the applicant’s entitlement to a special pension increment under Additional Article 66 of Law no.

5434 was established by the administrative court’s decision of 28 October 1998. The Court notes that where the amount of a benefit is reduced or discontinued by national authorities, this may constitute an interference with possessions which requires to be justified (see

Kjartan Ásmundsson v.

Iceland

, no. 60669/00, § 40, ECHR 2004

‑

IX, and

Rasmussen v.

Poland

, no.

38886/05, §

71, 28 April 2009).

The Court observes, in the instant case, that the legislation having conferred a special pension increment to high-level civil servants under the social security scheme was revoked by Law no. 4839, which came into force on 17 April 2003 following its publication in the official newspaper. Subsequently, the reduction of EUR 85 from the applicant’s monthly pension took effect as of May 2003. In this regard, the Court notes that the disputed measure, which amounted to an interference with the applicant’s possession, was prescribed by the domestic law in a sufficiently clear way.

Next, the Court is called upon to ascertain whether the interference achieve a “fair balance” between the demands of the general interest of the community and requirement of the protection of the individual’s fundamental rights. In order to be compatible with Article 1 of Protocol No.

1, an interference should not impose a disproportionate or excessive individual burden on the applicant (see, among many others,

Hutten-Czapska v. Poland

[GC], no. 35014/97, § 167, ECHR 2006

‑

VIII).

In the examination of cases involving the legislature’s policy choice, the Court is mindful of the fact that the national authorities are in principle better placed than the international judge to appreciate what is in the public interest on social or economic grounds. In particular, the decision to enact laws concerning social insurance benefits will commonly involve consideration of economic and social issues and the Court finds it natural that the margin of appreciation available to the legislature in implementing those policies should be a wide one (see,

mutatis mutandis

,

Former King of Greece and Others v. Greece

[GC], no. 25701/94, § 87, ECHR 2000

‑

XII, and

Wieczorek v. Poland

, no. 18176/05, § 59, 8 December 2009).

The Court further notes that the social security benefits are not absolute in nature and subject to the national authorities’ regular assessment of public needs. The authorities are under a constant responsibility for reconciling various interests, in particular, among the groups who contribute to those public funds and the groups of beneficiaries.

Turning to the facts of the present case, the Court observes that by ceasing the award of a special pension increment for a certain group of high-level civil servants, the national authorities appear to have pursued the legitimate aim of allocating the public funds in a more effective way according to the changing needs of the society and managing the financial stability of pension scheme in general.

Under these considerations, the Court further observes that the new legislation was not applied retroactively in a way as to oblige the applicant to return the additional payments he had legitimately received in the past. The Court also notes that this special increment was a benefit to which the applicant was entitled due to the position he held and for which he did not have to contribute. Nor had the new law been applied to the applicant in a way which put him in a disadvantaged position or which was discriminatory. Similarly, the Court notes that the applicant’s principal social security entitlements remained intact. In this regard, the Court considers that the monthly reduction of the applicant’s special pension increment of EUR 85 did not affect his property right, stemming from the social insurance system, in a disproportionate or arbitrary manner contrary to Article

1 of Protocol No.

1 to the Convention (see,

mutatis mutandis,

Skorkiewicz v. Poland

(dec.) no. 39860/98, 1 June 1999, and

Iwaszkiewicz v.

Poland

, no. 30614/06, § 57, 26

July 2011).

In view of these considerations, the Court is of the opinion that the applicant was not left with an excessive individual burden on account of the discontinuation of the special pension increment.

It follows that this complaint should, therefore, be declared inadmissible as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

2.

Articles 3, 6 § 1 and 17 of the Convention

The applicant alleged under Article 6 § 1 of the Convention that the administrative courts had delivered erroneous decisions which failed to take into account the constitutional rules and the settled jurisprudence on the principle of acquired rights. He further complained that the revocation of his special pension increment had violated his rights under Articles 3 and 17 of the Convention.

In the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court does not find that these complaints disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols (as regards the complaint concerning the erroneous interpretation and evaluation by domestic courts of the facts and the relevant domestic law, see

García Ruiz v.

Spain

[GC], no. 30544/96, §§ 28-29, ECHR 1999-I).

It follows that these complaints must be declared inadmissible as being manifestly ill

‑

founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the complaints concerning the non-communication to the applicant of the written opinions of the principal public prosecutors, the length of the proceedings and the lack of effective domestic remedies to challenge the length of the proceedings in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Françoise Elens-Passos

Dragoljub Popović

Deputy Registrar

President