Jomiru și Cretu împotriva Republicii Moldova

La originea cauzei se află o cerere (nr. 28430/06 ) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către patru cetățeni ai Republicii Moldova, dna Ana Jomiru , dl Corneliu Crețu, dl Iulian Crețu și dna Liliana Jomiru („reclamanții”), la 28 iunie 2006.

Reclamanții au fost reprezentați de către dl V. Zama , avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

Reclamanții au pretins că drepturile lor garantate de articolul 6 § 1 al Convenției și articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție au fost încălcate ca urmare a casării deciziilor judecătorești definitive pronunțate în favoarea lor.

La 26 aprilie 2010, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea și l-a informat despre faptul că această cauză face parte dintr-o jurisprudență bine stabilită a Curții. În conformitate cu dispozițiile fostului articol 29 § 3 al Convenției, Curtea a informat Guvernul că fondul cererii urma să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia .

La 8 decembrie 2011, Curtea a informat Guvernul că cererea a fost distribuită unui complet din trei judecători. ÎN FAPT I.

La 3 martie 1992, cooperativa A., care a dobândit dreptul de folosință asupra două locuințe care aparțineau statului, a decis transmiterea în folosința familiei primului reclamant a unuia dintre ele (apartament).

Prin decizia din 27 decembrie 1994, Pretura sectorului Centru din municipiul de Chișinău a eliberat un bon de repartiție lui G.M. pentru instalarea sa și a familiei sale în apartamentul nominalizat. La 18 mai 1995, Primăria Chișinău a anulat decizia în cauză și, la 3 iulie 1995, a înaintat o acțiune privind anularea bonului de repartiție eliberat lui G.M.

Între timp, la 9 iunie 1995, Ministerul privatizării și administrării proprietății de stat, de pe o parte, și G.M., pe de altă parte, au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a apartamentului litigios. Potrivit condițiilor contractului, statul a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză lui G.M. contra unei sume de bani de 2,107,06 lei moldovenești (aproximativ 400 euro (EUR) la acea dată). 10 . Printr-o decizie definitivă a Curții Supreme de Justiție din 2 februarie 1996, acțiunea înaintată de Primăria Chișinău privind anularea bonului de repartiție eliberat lui G.M. a fost declarată inadmisibilă. 11 . La 22 octombrie 1997, Curtea Supremă a admis recursul în anulare înaintat de Procurorul General, a casat decizia menționată mai sus și a dispus reexaminarea cauzei. B. Prima decizie definitivă pronunțată în favoarea reclamanților 12 . La o dată necunoscută, primul reclamant a intervenit în procedurile respective în numele familiei sale. El a înaintat o acțiune suplimentară împotriva anulării contractului încheiat între stat și G.M. și evacuării celui din urmă și a familiei sale din apartamentul litigios și a cerut recunoașterea dreptului familiei sale la spațiu locativ.

La 4 mai 1999, Judecătoria Centru a admis acțiunea Primăriei privind anularea bonului de repartiție eliberat lui G. M. și acțiunea primului reclamant. Aceasta a dispus evacuarea lui G.M. și a familiei sale fără acordarea unui alt spațiu locativ și instalarea reclamanților în locuința în litigiu.

La 11 mai 2000, Tribunalul Chișinău a declarat apelul depus de G. M. nefondat.

Printr-o decizie definitivă din 12 septembrie 2000, Curtea de Apel a Republicii Moldova a menținut deciziile instanțelor inferioare. C. A doua decizie definitivă pronunțată în favoarea reclamanților

La 3 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis parțial recursul în anulare depus de Procurorul General și a dispus reexaminarea cauzei în partea ce ține de evacuarea lui G.M. și a familiei sale fără acordarea unui alt spațiu locativ. 17 . Prin hotărârea sa din 18 decembrie 2003, Judecătoriei Centru a dispus evacuarea lui G.M. și a familiei sale din apartament, și a obligat compania imobiliară să le acorde un alt spațiu locativ. Hotărârea respectivă a fost menținută la 12 mai 2004 de către Curtea de Apel Chișinău, și la 22 decembrie 2004 de către Curtea Supremă de Justiție, și astfel a devenit definitivă. D. Revizuirea deciziilor definitive

La 27 mai 2005, membrii de familie ai lui G.M. au depus o cerere de revizuire a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate împotriva lor. În special, ei au cerut casarea deciziilor Curții Supreme de Justiție din 22 octombrie 1997 și 3 decembrie 2001 și a deciziei Curții de Apel a Republicii Moldova din 12 septembrie 2000. 19 . La 12 decembrie 2005, Curtea Supremă a admis cererea de revizuire, a casat deciziile pronunțate în această cauză și a menținut decizia definitivă din 2 februarie 1996 pronunțată de Curtea Supremă, prin care a fost recunoscut dreptul lui G.M. de a se instala împreună cu familia sa în apartamentul litigios (paragraful 10 de mai-sus). Pe de o parte, ea și-a motivat decizia prin faptul că după pronunțarea deciziilor judecătorești în cauză au apărut circumstanțe noi și au fost făcute publice investițiile făcute de către familia lui G.M. în apartament. Pe de altă parte, ea a observat că familia lui G.M. a fost extinsă prin faptul instalării în apartament a fiului lui G.M. și a soției acestuia și că, prin deciziile adoptate, au fost lezate drepturile noilor membri ai familiei, deoarece ei nu au participat în proces. Curtea Supremă și-a întemeiat decizia pe prevederile articolului 449 c) și g) ale Codului cu privire la procedura civilă (paragraful 26 de mai jos). În final, ea notează că prin menținerea în vigoare a deciziei definitive a Curții Supreme din 2 februarie 1996 și casarea deciziilor ulterioare a fost respectat principiul securității raporturilor juridice.

La 4 octombrie 2006, membrii familiei lui G.M. au depus o cerere de revizuire a deciziei definitive a Curții Supreme de Justiție din 22 decembrie 2004 pentru a preveni evacuarea lor din apartament (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Ei și-au întemeiat cererea pe decizia din 12 decembrie 2005 (paragraful 19 de mai sus). Astfel această cerere a fost depusă peste trei luni după pronunțarea deciziei în cauză. În răspunsul său, primul reclamant a susținut, între altele, că cererea de revizuire a fost depusă cu depășirea termenului limită. El a invocat prevederile articolului 450 al Codului cu privire la procedura civilă (paragraful 26 de mai jos). 21 . La 24 ianuarie 2007, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire și a casat decizia din 22 decembrie 2004. Ea a făcut referință la decizia din 12 decembrie 2005. Curtea Supremă nu s-a pronunțat asupra observației privind dispozițiile articolului 450 al Codului cu privire la procedura civilă. Hotărând asupra fondului cererii din 3 mai 2007, Curtea Supremă de Justiție a casat deciziile Judecătoriei Centru din 18 decembrie 2003 și a Curții de Apel Chișinău din 12 mai 2004 și a respins acțiunea reclamanților privind evacuarea din apartament a familiei lui G.M. (a se vedea paragraful 12 de mai jos). E. Procedura internă după comunicarea cererii

La 26 aprilie 2010, această cerere a fost comunicată Guvernului.

La 23 noiembrie 2010, referindu-se la prevederile articolului 449 g) (în redacția nouă) al Codului cu privire la procedura civilă care permite reexaminarea la nivel național a unei cauze care se află la examinarea Curții (a se vedea paragraful 26 de mai jos), Procurorul General a depus o cerere de revizuire a ultimelor decizii pronunțate împotriva reclamanților (a se vedea mai cu seamă paragrafele 19 și 21 de mai jos). Procurorul General a susținut că principiul securității raporturilor juridice a fost respectat în privința reclamanților.

La 18 aprilie 2011, Curtea Supremă de Justiție a declarat cererea Procurorului General inadmisibilă. Ea a notat că articolul pe care acesta și-a întemeiat cererea era aplicabil în cazul în care în fața Curții era inițiată o procedură de reglementare amiabilă a cauzei. Curtea Supremă a declarat însă că în această cauză nu au fost prezentate dovezi că o asemenea procedură a fost inițiată.

În opinia lor disidentă la hotărârea din 18 aprilie 2011, trei judecători ai Curții Supreme au declarat că cererea de revizuire depusă de Procurorul General a fost admisă pentru a evita condamnarea statului de către Curte. Cu toate acestea, și având în vedere circumstanțele schimbătoare ale acestei cauze, ei consideră că evacuarea familiei lui G.M. din apartament nu mai era posibilă și că era mai potrivit ca statul să plătească reclamanților valoarea unui apartament. II.

În condițiile articolului 450 al Codului cu privire la procedura civilă, termenul pentru depunerea cererii de revizuire este de trei luni din ziua când persoana interesată a luat cunoștință de circumstanțele sau faptele esențiale ale pricinii. ÎN DREPT I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI ȘI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamanții s-au plâns că în urma casării deciziilor definitive pronunțate în favoarea lor de către Curtea de Apel a Republicii Moldova la 12 septembrie 2000 și de către Curtea Supremă de Justiție la 22 decembrie 2004 a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice, precum și dreptul lor la protecția proprietății. Prin urmare, ei au pretins că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Prevederile relevante ale acestor articole sunt următoarele: Articolul 6 § 1 „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale, de către o instanță ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil… Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale… „ A. Cu privire la admisibilitate

Curtea observă că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Curtea constată de asemenea că nu există nici un alt temei pentru a declara această cerere inadmisibilă. Prin urmare, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond

În primul rând, reclamanții afirmă că motivele reținute de Curtea Supremă de Justiție în decizia sa din 12 decembrie 2005 nu justifică revizuirea deciziei definitive din 12 septembrie 2000 pronunțate în favoarea lor. De asemenea, ei regretă faptul că Curtea Supremă de Justiție nu s-a pronunțat asupra observației celeilalte părți în proces în privința termenului de prescripție pentru depunerea cererii de revizuire. În al doilea rând, reclamanții pretind că, la 24 ianuarie 2007, Curtea Supremă a admis fără temei cererea depusă cu întârziere de către cealaltă parte în proces privind revizuirea deciziei definitive din 22 decembrie 2004. În final, ei susțin că prin cele două decizii casate a fost recunoscut dreptul lor la proprietate în conformitate cu articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, și anume dreptul de a se instala în apartamentul litigios. Ei afirmă că ingerința în drepturile lor garantate de acest articol nu a fost justificată.

Guvernul a contestat aceste argumente.

Curtea reiterează că respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile și obligatorii doar cu scopul de a obține o reexaminare și o nouă determinare a cauzei. În special, revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existență a două opinii diferite cu privire la aceeași chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanțe esențiale și convingătoare ( Ryabykh v. Russia , nr. 52854/99, § 52, ECHR 2003-IX; Roșca v. Moldova , nr. 6267/02, § 25, 22 martie 2005).

Curtea observă de asemenea că deciziile de a revizui hotărâri judecătorești irevocabile trebuie să fie în conformitate cu criteriile legale relevante, iar folosirea necorespunzătoare a unei astfel de proceduri poate fi contrară prevederilor Convenției. Principiile securității raporturilor juridice și preeminenței dreptului cer Curții să fie vigilentă în acest domeniu ( Eugenia and Doina Duca v. Moldova , nr. 75/07, § 33, 3 martie 2009). Sarcina Curții este de a determina dacă procedura de revizuire a fost aplicată într-o manieră compatibilă cu articolul 6 al Convenției, pentru a asigura de asemenea respectarea principiului securității raporturilor juridice. Prin urmare, Curtea t rebuie să țină cont de faptul că interpretarea legislației interne ține în primul rând de competența autorităților naționale, și anume a instanțelor de judecată ( Waite and Kennedy v. Germany [GC], nr. 26083/94, § 54, ECHR 1999 ‑ I).

În această cauză, Curtea observă că au avut loc două revizuiri, ca urmare a cărora au fost casate decizii judecătorești definitive pronunțate în favoarea reclamanților. În primul rând, Curtea Supremă de Justiție a casat, prin decizia sa din 12 decembrie 2005, decizia Curții de Apel a Republicii Moldova din 12 septembrie 2000, prin care a fost recunoscut dreptul reclamanților de a se instala în apartamentul litigios. În al doilea rând, Curtea Supremă a casat, la 24 ianuarie 2007, decizia din 22 decembrie 2004 prin care a fost dispusă evacuarea familiei lui G.M. din apartament. Curtea observă că deciziile casate au dat naștere unui interes economic considerabil a reclamantului care a reprezentat un „bun”, în sensul primei propoziții a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Curtea observă că unul din motivele care au justificat prima revizuire a fost întocmirea unui raport de evaluare privind investițiile făcute de familia lui G.M. în apartament. Or, nimic nu indică asupra faptului că acest raport nu a fost prezentat la momentul examinării cauzei în fond. Astfel partea adversă în proces putea prezenta acest raport sau alte probe la momentul dezbaterilor în fond. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că procedura de revizuire în această cauză a reprezentat „un apel camuflat”, scopul căruia a fost mai degrabă să obțină o nouă examinare a cauzei, decât o procedură de revizuire, așa cum prevăd dispozițiile Codului cu privire la procedura civilă (a se vedea, mutatis mutandis , Popov v. Moldova (nr. 2) , nr. 19960/04, §§ 49-52, 6 decembrie 2005).

În privința primei revizuiri, Curtea declară de asemenea că Curtea Supremă de Justiție nu a oferit un răspuns explicit în privința faptului dacă noii membri ai familiei lui G.M. au observat faptul că a fost depășit termenul de trei luni pentru depunerea cererii de revizuire. Curtea subliniază faptul că cealaltă parte în proces a cerut revizuirea deciziei definitive din 12 septembrie 2000 aproape după cinci ani după adoptarea acesteia.

În privința celei de-a doua revizuiri, ca urmare a căreia a fost adoptată decizia din 24 ianuarie 2007, Curtea observă că aceasta era o continuare logică a primei revizuiri. Cu toate acestea, ea observă că Curtea Supremă de Justiție nu s-a pronunțat asupra depunerii cu întârziere de către reclamanți a cererii de revizuire, chiar dacă cealaltă parte în proces a solicitat respingerea acesteia și a reiterat că neprezentarea de către instanțele naționale a motivelor pentru repunerea pârâților în termenul de prescripție pentru depunerea unui act procedural nu este compatibilă cu cerințele articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea, printre altele, Popov v. Moldova (nr. 2) , citată mai sus, § 53; Melnic v. Moldova , nr. 6923/03, § 42, 14 noiembrie 2006; etc.).

Curtea susține că ea a examinat în mod repetat chestiuni similare celei din această cauză și a constatat violarea articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (a se vedea Popov v. Moldova (nr. 2) , citată mai sus, §§ 52-58; Oferta Plus SRL v. Moldova , nr. 14385/04, §§ 104-107 și 112 ‑ 115, 19 decembrie 2006; Eugenia and Doina Duca v. Moldova , citată mai sus, §§ 35-45; Melnic v. Moldova , citată mai sus, §§ 38-44; Istrate v. Moldova , nr. 53773/00, §§ 46-61, 13 iunie 2006).

În lumina circumstanțelor acestei cauze și având în vedere argumentele prezentate de către părți, Curtea nu găsește nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în această cauză. Curtea nu contestă faptul că unul din obiectivele urmărite de către Curtea Supremă de Justiție a fost restabilirea drepturilor celeilalte părți în proces care au fost încălcate (a se vedea paragraful 19 in fine de mai sus). Cu toate acestea, acest lucru nu poate să justifice o utilizare abuzivă a procedurii de revizuire (a se vedea Eugenia and Doina Duca v. Moldova , citată mai sus, §§ 13, 33 și 34). Având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea susține că în această cauză procedura de revizuire a fost utilizată de către Curtea Supremă de Justiție într-un mod incompatibil cu principiul securității raporturilor juridice. În plus, omisiunea Curții Supreme de Justiție de a se pronunța în privința observației formulate de cealaltă parte în proces asupra duratei procedurilor referitoare la depunerea cererilor de revizuire a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis , Ruiz Torija v. Spain , 9 decembrie 1994, § 30, Series A nr. 303 ‑ A).

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ca urmare a casării deciziilor judecătorești definitive din 12 septembrie 2000 și 22 decembrie 2004. II.

Reclamanții au solicitat EUR 61,271 cu titlu de prejudiciu material cauzat. Această sumă reprezintă valoarea de piață a apartamentului în care ei s-au instalat în baza hotărârilor judecătorești casate de către Curtea Supremă de Justiție. Reclamanții au susținut că această cauză este diferită de cauza Panov v. Moldova (nr. 37811/04, §§ 26-28, 13 iulie 2010), în care Curtea a condamnat Republica Moldova pentru neexecutarea unei hotărâri irevocabile prin care autoritățile au fost obligate să ofere reclamantului o locuință socială. În această cauză, Curtea a respins pretențiile reclamantului privind plata valorii unui apartament pe care statul era obligat să-i ofere.

Guvernul susține că reclamanții nu pot beneficia de nici un drept cu acest titlu.

Curtea susține că, în mod similar cu situația reclamantului din cauza Panov, citată mai sus, potrivit hotărârii din 12 septembrie 2000, reclamanților în această cauză le-a fost repartizat un apartament în chirie. Or, Curtea a respins pretențiile dnei Panov din motiv că pretenția acesteia de a primi valoarea unui apartament nu avea un temei juridic în baza dreptului național ( Panov v. Moldova , citată mai sus, § 28). În această cauză, Curtea nu vede nici un motiv pentru a ajunge la o altă concluzie. Prin urmare, ea respinge pretențiile reclamantului formulate cu titlu de prejudiciu material.

Curtea lasă pe responsabilitatea Comitetului de Miniștri să asigure că Guvernul Republicii Moldovei, în conformitate cu obligațiile sale în baza Convenției, va adopta măsurile necesare în conformitate cu concluziile Curții în această hotărâre (a se vedea, mutatis mutandis , Panov v. Moldova , citată mai sus, § 29). B. Prejudiciul moral

R eclamanții au pretins EUR 4,000 cu titlu de prejudiciu moral cauzat.

Guvernul consideră că suma pretinsă este excesivă .

Curtea consideră că reclamanților le-a fost cauzat un prejudiciu moral ca urmare a casării deciziilor judecătorești definitive pronunțate în favoarea lor, și că simpla constatare a violării Convenției nu constituie o reparație suficientă în această privință. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamanților EUR 1,500 cu titlu de prejudiciu moral. C. Costuri și cheltuieli

Reclamanții au pretins în mod egal câte EUR 1,150 cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața Curții.

Guvernul a susținut că suma pretinsă era excesivă și că, în plus, reclamanții nu au prezentat nici o justificare pertinentă a acesteia.

Curtea nu poate decât să constate lipsa documentelor care ar justifica suma pretinsă cu acest titlu. Având în vedere jurisprudența sa, ea respinge pretențiile formulate cu privire la costurile și cheltuielile angajate în fața Curții. D. Dobânda de întârziere

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a avut loc o violare a articolului 6 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ca urmare a casării hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate în favoarea reclamanților; 3. Hotărăște (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni, suma de EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertite în lei moldovenești conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente; Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 17 aprilie 2012, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Marialena Tsirli Ján Šikuta Grefieri adjunct Preșdinte