WILLCOX AND HURFORD v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian translation] legal summary by the IER (Institutului European din România)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Willcox și Hurford împotriva Regatului Unit (dec.) – 43759/10 și 43771/12

Decizie din 08.01.2013

Art.

5

§

1: Lipsire de libertate

Art. 5 § 1 lit. a)

: După condamnare

Pedepse cu închisoare de lungă durată pronunțate de instanțele thailandeze care continuă să fie executate în Regatul Unit în temeiul unui acord de transfer:

inadmisibilă

În fapt

– Cei doi reclamanți execută în Regatul Unit pedepse cu închisoarea care au fost pronunțate de instanțe thailandeze pentru posesie de stupefiante, acuzație la care au pledat vinovați. Ei au fost transferați în Regatul Unit pentru a executa restul de pedeapsă, în temeiul unui acord de transfer între Regatul Unit și Thailanda. Aceștia au fost informați că după transfer, nu vor putea contesta durata pedepselor lor.

În cererile înaintate la Curtea europeană, reclamanții pretind printre altele că pedepsele lor sunt exagerat de disproporționate, fiind de patru sau cinci ori mai lungi decât pedepsele pe care probabil le-ar fi primit dacă ar fi fost condamnați pentru aceleași infracțiuni în Regatul Unit. Invocând art. 5, ei se plâng și de faptul că lipsirea lor de libertate este arbitrară în sensul că, ținând seama de modul de funcționare al acordului de transfer, dacă ar fi pledat nevinovați, în cele din urmă ar fi petrecut mai puțin timp în închisoare. De altfel, primul reclamant susține că a fost aplicată în cazul său „o prezumție irefragabilă”, în așa fel încât procesul său a fost în mod vădit inechitabil și că detențiea sa în Regatul Unit este arbitrară.

În drept

– Art.

5

§

1: a)

Efectul recunoașterii vinovăției

– Reclamanții consideră că recunoașterea vinovăției ar fi trebuit să ducă la o reducere importantă a pedepselor. Or, deși în Thailanda, pedepsele lor au fost comutate de la închisoare pe viață la închisoare pe durată determinată, de fapt impactul acestei reduceri ar fi fost inversat de transferul lor în Regatul Unit. Într-adevăr, dacă ar fi pledat nevinovați și ar fi fost condamnați la închisoare pe viață în Thailanda, ar fi fost de competența Înaltei Curți englezești (

High Court

) să stabilească durata minimă pe care ar fi trebuit să o excute în închisoare pentru a putea cere eliberarea condiționată. În acest caz, Înalta Curte ar fi luat în considerare regulile locale în materie de stabilire a pedepselor, iar perioada punitivă a pedepselor aplicate în fiecare caz ar fi fost considerabil inferioară pedepselor pe durată determinată pronunțate de instanțele thailandeze. În acest sens, dacă nu ar fi pledat vinovați, aceștia ar fi putut beneficia de perspectiva unei eliberări imediate.

Cu toate acestea, Curtea observă că în cazul primului reclamant, închisoarea pe viață nu ar fi fost singura pedeapsă pe care instanța thailandeză ar fi putut să o pronunțe, dacă l-ar fi condamnat pe acesta în urma nerecunoașterii vinovăției; într-adevăr, ar fi putut fi condamnat la moarte. Primul reclamant a obținut un beneficiu important pledând vinovat, în măsura în care acest lucru a făcut posibilă comutarea pedepsei cu moartea într-o pedeapsă cu închisoare pe durată determinată. În plus, amnistiile regale sunt frecvente în Thailanda și permit comutarea unei pedepse cu închisoarea pe viață într-o pedeapsă cu închisoarea pe durată determinată. De altfel, cei doi reclamanți au beneficiat de o reducere a pedepselor, datorită unei amnistii regale. Prin urmare, nu s-a stabilit dacă în cazul în care ar fi pledat nevinovați, ar fi primit tot o pedeapsă cu închisoare pe viață în momentul transferului și că în consecință, Înalta Curte (

High Court

) ar fi stabilit o durată minimă. În plus, dacă primul reclamant ar fi fost condamnat la închisoare pe viață, acesta ar fi trebuit să execute cel puțin opt ani din pedeapsă în Thailanda, în loc de patru ani efectuați efectiv, înainte de a putea îndeplini condițiile unui transfer. Deși nu a fost furnizată nicio informație cu privire la acest subiect pentru al doilea reclamant, este probabil să se fi aplicat și în cazul său restricții similare. În plus, este greșit să comparăm perioada punitivă în cadrul închisorii pe viață cu perioada acoperită de o pedeapsă cu durată determinată. În special, închisoarea pe viață implică obligații și restricții care trec dincolo de simpla perioadă petrecută în închisoare, însemnând condițiile eliberării condiționate și riscul de a fi retrimis în detenție în caz de neîndeplinire a condițiilor Din cauza acestor restricții, închisoarea pe viață este în principiu, o pedeapsă mai strictă. În fine, orice diferență observată cu privire la soluționare nu se datorează unei aplicări arbitrare a diferitelor reguli, diferitelor persoane lipsite de libertate. Sunt aplicate reguli clare în cazul transferurilor de persoane lipsite de libertate, fiind aplicate și în cazul reclamanților. Diferențele în soluționare sunt rezultatul interacțiunii între statul care operează transferul în materie de stabilire a pedepselor și practica statului destinație în materie de transfer.

În aceste condiții, nu se poate afirma că lipsirea de libertate a reclamanților în Regatul Unit a fost arbitrară, în sensul art. 5 § 1 lit. a), pentru că aceștia au pledat vinovați.

b)

„Prezumția irefragabilă”

– Primul reclamant s-a plâns de faptul că o prezumție irefragabilă aplicată în dreptul thailandez – conform căreia stupefiantele, de la o anumită cantitate, sunt destinate distribuției – l-ar fi împiedicat să susțină că drogurile erau pentru uz personal. În consecință, considera că procesul său fusese de o inechitate flagrantă, iar detenția sa ulterioară, arbitrară.

Curtea observă că acel criteriu care permite stabilirea existenței unei „denegări de dreptate flagrante” este un criteriu strict care trece dincolo de neregulile simple, presupunând distrugerea esenței dreptului la un proces echitabil.

Orice sistem juridic posedă prezumții de fapt sau de drept. Asemenea prezumții trebuie să rămână în limite rezonabile, ținând seama de importanța mizei și respectând drepturile la apărare. Nu se poate exclude faptul că o prevedere de natura celei despre care este vorba în cazul primului reclamant poate să dea naștere, în anumite circumstanțe, la o încălcare. Totuși, obiectivul acestei prezumții era de a agrava pedeapsa care poate fi aplicată persoanelor care sunt în posesia unei anumite cantități de stupefiante și aceasta într-un scop disuasiv. Infracțiunea decurgea în special din deținerea de stupefiante, element care trebuia demonstrat de parchet. Primul reclamant a beneficiat de un anumit număr de garanții procedurale în cadrul procesului care s-a desfășurat în Thailanda: el a fost judecat în public de doi judecători independenți; a asistat la întreaga procedură și a fost reprezentat de un avocat; a fost achitat de anumite acuzații în temeiul prezumției de nevinovăție și, deși posesia de heroină și de ecstasy nu era contestată, proba a arătat că stupefiantele au fost găsite în posesia lui; a fost condamnat în conformitate cu dreptul aplicabil și a beneficiat de o reducere importantă a pedepsei după ce s-a declarat vinovat. În orice caz, în evaluarea impactului prezumției irefragabile cu privire la echitatea generală a procesului, un element de luat în considerare este faptul că primul reclamant nu a alertat autoritățile britanice – nici în timpul procesului, nici la momentul depunerii cererii sale de transfer - cu privire la o denegare de dreptate flagrantă împotriva sa.

Concluzie

: inadmisibilă (vădit nefondată).