CASE OF CATANĂ v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 10473/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Constantin­Cristian Catană („reclamantul”), a sesizat Curtea la 14 februarie 2005 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”)

Reclamantul a fost reprezentat de Vasile Anton, avocat la Piatra Neamț. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Catrinel Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În urma abținerii lui Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România (art. 28 din regulament), președintele Marii Camere a desemnat-o pe Kristina Pardalos în calitate de judecător

Reclamantul s-a plâns de relele condiții de detenție suportate în arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău, de lipsa unei căi de atac efective pentru a contesta arestarea sa preventivă, de nerespectarea prezumției de nevinovăție și de atingerea adusă dreptului său la respectarea vieții private.

Reclamantul s-a născut în 1969 și are domiciliul în Piatra Neamț.

La momentul faptelor, acesta era judecător la Judecătoria Piatra Neamț. Într-o cauză penală înscrisă pe rolul acestei instanțe tribunal figura ca inculpat un anume B.C.V.

La 18 octombrie 2004, B.C.V l-a denunțat pe reclamant la sediul local al Parchetului Național Anticorupție Bacău (PNA), declarând că acesta îi ceruse bani pentru a pronunța o soluție favorabilă în cauza penală în care era inculpat. PNA a autorizat imediat interceptarea convorbirilor dintre B.C.V. și reclamant. Suma de bani pe care B.C.V trebuia să o predea reclamantului a fost tratată cu o substanță fluorescentă.

În aceeași zi, anchetatorii l-au surprins pe reclamant în flagrant în timp ce primea banii de la B.C.V. Reclamantul a fost condus apoi la sediul parchetului. A fost informat cu privire la acuzațiile îndreptate împotriva sa și, ulterior, a fost audiat, în prezența avocatului său. PNA a început urmărirea penală împotriva reclamantului sub aspectul infracțiunii de luare de mită.

Plasarea reclamantului în arest preventiv

La 18 octombrie 2004, la ora 23.50, PNA a dispus reținerea reclamantului. Acesta a fost transferat cu mașina de la sediul parchetului la arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău. Conform susținerilor reclamantului, la ieșirea din sediul parchetului, mai mulți reprezentanți ai presei l-au filmat și fotografiat înainte să urce în vehicul, în timp ce era încătușat și înconjurat de agenți de poliție cu cagule pe față.

La 19 octombrie 2004, la solicitarea PNA, Curtea de Apel Bacău a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru douăzeci și cinci de zile.

Prelungirea arestării preventive a reclamantului la 12 noiembrie 2004

La 12 noiembrie 2004, PNA a cerut Curții de Apel Bacău să prelungească măsura de arestare preventivă a reclamantului. Printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, la ora 12, în prezența reclamantului și a avocatului ales, curtea de apel a respins cererea PNA și a revocat măsura arestării preventive, pe motiv că nu existau probe potrivit cărora punerea în libertate a reclamantului reprezenta un pericol pentru ordinea publică. Curtea de apel a dispus punerea imediată în libertate a reclamantului.

În aceeași zi, la ora 14.30, împotriva acestei hotărâri, PNA a formulat recurs în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (Înalta Curte) din București, care se afla la 290 km distanță de locul detenției reclamantului. Având în vedere că termenul legal de menținere în arest al reclamantului expira exact în aceeași zi, Înalta Curte trebuia să pronunțe hotărârea tot la 12 noiembrie 2004.

Citația a fost transmisă de către Înalta Curte administrației locului de detenție al reclamantului la ora 19.47. Se indica faptul că reclamantul trebuia să se prezinte în fața Înaltei Curți în aceeași zi, la ora 19. La 19.57, administrația locului de detenție a informat prin fax Înalta Curte că, din cauza termenului foarte scurt, transferul celui în cauză nu era posibil. Citația i-a fost efectiv înmânată reclamantului la ora 20. Avocatul ales de către reclamant nu a fost citat să se înfățișeze în instanță.

Înalta Curte s-a reunit în ședință la ora 21 pentru a judeca recursul parchetului. Constatând absența reclamantului și a avocatului ales, Înalta Curte a numit un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant în cadrul procedurii. Prin hotărârea definitivă din 12 noiembrie 2004, a fost admis recursul PNA, a fost casată hotărârea pronunțată de curtea de apel și s-a dispus menținerea reclamantului în arest preventiv pentru șaizeci de zile.

Punerea în libertate a reclamantului

Prin hotărârea definitivă din 7 ianuarie 2005, Înalta Curte a dispus punerea în libertate a reclamantului. Reclamantul a fost pus în libertate în aceeași zi.

La 19 octombrie 2004, PNA a emis un comunicat de presă privind arestarea reclamantului. Acesta era redactat după cum urmează:

Într-un articol publicat la 20 octombrie 2004, în ziarul local

De la 19 octombrie 2004 până la 7 ianuarie 2005, reclamantul, care suferea de tuberculoză, a fost reținut în arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău. În timpul detenției sale în această locație, a fost plasat într-o celulă a cărei suprafață era de 12,54 m² pentru patru paturi.

Reclamantul arată că celula de detenție nu era racordată la apă și că nu era dotată cu un grup sanitar propriu. El avea acces la toaletă de trei ori pe zi potrivit unui orar prestabilit. Între ora 22 și ora 5 dimineața, accesul la grupul sanitar nu era permis. Spațiul amenajat pentru duș nu era suficient încălzit, având în vedere temperaturile foarte joase din timpul iernii.

Celula nu beneficia de lumină naturală și nici de suficientă lumină artificială. Reclamantul precizează că, pe durata șederii sale, nu a ieșit niciodată la plimbare în aer liber. Acesta afirmă că a fost închis în celulă cu deținuți condamnați, deși, datorită calității sale de magistrat, ar fi trebuit să fie închis într-un spațiu special.

El menționează că nu a fost consultat de un medic decât o singură dată pe durata șederii sale și doar în urma unei cereri scrise în acest scop. Subliniază, de asemenea, că în arestul poliției nu exista un amplasament pentru a primi vizite la o masă (într-un spațiu fără perete despărțitor).

Guvernul indică faptul că celula în care reclamantul a fost deținut era încălzită, prevăzută cu lumină naturală și artificială și aerisită. Mobilierul și lenjeria de pat erau în stare bună. Fiecare deținut beneficia de spațiu vital de 6 m

Baia, aflată pe același culoar cu celula, era dotată cu cinci chiuvete, trei dușuri și patru toalete. Deținuții aveau acces la baie în fiecare zi timp de cincisprezece minute pentru igiena personală și aveau acces la dușuri o dată pe săptămână. Accesul la camera de baie era interzis pe timpul nopții.

Prin rechizitoriul din 10 noiembrie 2004, PNA a dispus trimiterea reclamantului în judecată pentru luare de mită. Prin hotărârea din 4 decembrie 2006, Curtea de Apel Ploiești l-a condamnat pe reclamant la trei ani de închisoare cu suspendare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. În urma recursului reclamantului, prin hotărârea definitivă din 27 iunie 2007, Înalta Curte a confirmat temeinicia hotărârii curții de apel.

În raportul său către Guvernul României din 11 decembrie 2008, realizat în urma vizitei în țară din perioada 8-19 iunie 2006, inclusiv la arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău, Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) a constatat că, în acest centru de reținere și arestare preventivă, deținuții nu aveau acces la toaletă decât de trei ori pe zi și niciodată pe timpul nopții, lucru ce îi obliga să folosească găleți pentru a-și satisface nevoile naturale. De asemenea, la centrul din Bacău, toaletele comune erau deschise, iar sala de dușuri erau într-o stare deplorabilă (a se vedea paragraful 35 din raport). CPT a făcut apel la autoritățile române să ia măsuri imediate pentru ca deținuții din centrul de reținere și arestare preventivă din Bacău să poată avea tot timpul acces la toaletă atunci când este necesar. În plus, CPT a recomandat ca dispozițiile care se impun să fie luate pentru a garanta că fiecare deținut beneficiază de cel puțin 4 m² de spațiu vital în celulele colective. Comitetul a recomandat, de asemenea, luarea de măsuri pentru a îmbunătăți în mod semnificativ condițiile materiale din celule punând, în special, accent pe accesul la lumina naturală, pe aerisire, precum și pe starea dușurilor.

Extrasele relevante din Recomandarea nr. 2 (2006) a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la normele penitenciare europene, adoptată la 11 ianuarie 2006, sunt descrise în hotărârile

Potrivit art. 159 C. proc. pen., prezența inculpatului este obligatorie la momentul examinării recursului declarat împotriva încheierii de menținere sau prelungire a arestării preventive.

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul s-a plâns de relele condiții pe care a trebuit să le suporte în timpul detenției sale în arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău, din 19 octombrie 2004 până pe 7 ianuarie 2005, cu încălcarea art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §

Făcând trimitere la faptele relevante, Guvernul consideră că condițiile de detenție suportate de reclamant nu atingeau gradul de gravitate impus de art. 3 din Convenție.

Reclamantul susține că, în ceea ce-l privește, condițiile de detenție din arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău au constituit un tratament contrar art. 3 din Convenție.

Curtea reamintește că art. 3 din Convenție impune statului să se asigure că orice persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, iar modalitățile de executare nu supun partea în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției, precum și că, ținând seama de cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător (

În speță, Curtea constată că reclamantul s-a plâns de relele condiții de detenție cu care s-a confruntat timp de două luni și nouăsprezece zile petrecute în arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău. În ceea ce privește, în special, spațiul personal acordat reclamantului în arest, Curtea constată că persoana în cauză a suferit efectele unei situații de suprapopulare în celule (a se vedea,

Pe lângă problema suprapopulării din celule, afirmațiile reclamantului cu privire la accesul restricționat la toalete sunt mai mult decât plauzibile și reflectă realități deja descrise de către CPT în urma vizitelor sale în centrele de reținere și arestare preventivă ale poliției române (supra, pct. 27).

Deși Curtea admite că, în speță, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenția de a-l umili sau înjosi pe reclamant în timpul detenției sale în arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău, absența unui astfel de scop nu exclude constatarea încălcării art. 3. Curtea consideră că, în cauză, condițiile de detenție pe care reclamantul a trebuit să le suporte pentru o perioadă de două luni și aproape trei săptămâni l-au supus la o experiență de o intensitate care depășea nivelul inevitabil de suferință inerent detenției.

Reclamantul s-a plâns de o atingere adusă principiului egalității armelor, subliniind că autoritățile nu au luat măsurile necesare pentru a asigura prezența sa la termenul din 12 noiembrie 2004 în fața Înaltei Curți unde s-a judecat menținerea arestării preventive. Art. 5 § 4 din Convenție prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §

Reclamantul consideră că nu a beneficiat de o procedură contradictorie și că principiul egalității armelor a fost încălcat la termenul din 12 noiembrie 2004 din fața Înaltei Curți, în sensul că nu a existat o cale de atac efectivă pentru a contesta arestarea sa preventivă.

Guvernul subliniază că reclamantul a fost citat conform legii să se prezinte la termenul din 12 noiembrie 2004 în fața Înaltei Curți și că a fost informat de conținutul hotărârii contestate. Având în vedere că hotărârea pronunțată în primă instanță a dispus punerea imediată în libertate a persoanei în cauză, era previzibil, atât pentru reclamant, cât și pentru avocatul său, că parchetul va face recurs. În plus, cum termenul legal al arestării preventive a reclamantului expira în aceeași zi, era necesar ca Înalta Curte să judece recursul parchetului pe 12 noiembrie 2004.

Guvernul subliniază, de asemenea, că Înalta Curte a pronunțat hotărârea după ce reclamantul a primit citația. În plus, Înalta Curte a numit un avocat din oficiu pentru a reprezenta interesele reclamantului. Nimic nu indică faptul că acest avocat nu a studiat dosarul sau că nu a răspuns motivelor de recurs ale parchetului.

Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 5 § 4 din Convenție, persoanele arestate sau reținute au dreptul la o examinare a respectării cerințelor de procedură și de fond necesare „legalității”, în sensul art. 5 § 1, a privării lor de libertate (

În speță, Curtea constată că, prin hotărârea pronunțată la 12 noiembrie 2004 la ora 12, în prezența reclamantului și a avocatului său, Curtea de Apel Bacău a dispus punerea imediată în libertate a persoanei în cauză. Parchetul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri și cauza a fost judecată în aceeași seară în fața Înaltei Curți.

Curtea reiterează că un stat care dispune de o cale de atac împotriva deciziilor privind arestarea preventivă trebuie să acorde persoanelor în cauză aceleași garanții în recurs ca și în primă instanță. Prezența reclamanților și a avocaților lor la ședința în primă instanță nu poate scuti statul de obligația de a asigura și participarea personală a acestora înaintea instanței de recurs sau a reprezentanților lor, în vederea asigurării egalității armelor cu procurorul care solicită menținerea stării de detenție (

Curtea subliniază că Înalta Curte a considerat necesară prezența la ședința de judecată a celui în cauză. Acesta a fost citat, în fața Înaltei Curți, la ședința de judecată prevăzută pe 12 noiembrie 2004, la ora 19. Or, citația nu i-a fost efectiv predată decât în aceeași zi, la ora 20. Curtea observă, de asemenea, că deși ședința s-a ținut efectiv în fața Înaltei Curți la ora 21, reclamantul nu a fost niciodată informat că ședința fusese amânată de la ora 19 la ora 21. În plus, reclamantul era arestat, iar autoritățile penitenciarului informaseră Înalta Curte de imposibilitatea transferului acestuia la ședința de judecată, din cauza lipsei de timp (supra, pct. 14) Prin urmare, în circumstanțele concrete ale cauzei, citarea nu a fost făcută cu diligență astfel încât să poată fi asigurată prezența efectivă a celui în cauză la ședința de judecată.

În ceea ce privește posibilitatea avocatului ales de către reclamant de a asista la ședința de judecată în fața Înaltei Curți, trebuie remarcat faptul că acesta nu a fost citat și că în dosar nu era specificată modalitatea prin care reclamantul, arestat, ar fi putut să-l informeze cu privire la desfășurarea ședinței. În orice caz, ținând seama de perioada de timp foarte scurtă între notificare și ora ședinței de judecată, precum și de distanța dintre Bacău și București, Curtea consideră că posibilitatea ca avocatul să ajungă la ședință în timp util era practic nulă. În plus, ar fi excesiv să i se reproșeze unui avocat că nu a prevăzut că o decizie de punere în libertate favorabilă clientului său va fi contestată de parchet și că nu s-a deplasat preventiv la sediul instanței de recurs pentru a preîntâmpina o simplă eventualitate.

Este adevărat că Înalta Curte a numit un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant în procedură. Fără a se pronunța asupra modului concret în care avocatul numit din oficiu și-a îndeplinit obligațiile, Curtea nu poate decât să constate că acesta fusese numit la fața locului, că nu își cunoștea clientul și că, spre deosebire de procuror, nu a beneficiat decât de puțin timp pentru a-și pregăti apărarea.

Având în vedere considerațiile precedente, Curtea concluzionează că autoritățile nu și-au îndeplinit obligațiile de a asigura reclamantului o participare adecvată și o apărare efectivă în timpul procedurii care s-a desfășurat pe 12 noiembrie 2004 în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, procedură a cărei soluționare era decisivă pentru menținerea sau încetarea detenției sale (a se vedea,

Reclamantul consideră că, prin conținutul său, comunicatul de presă al PNA din 19 octombrie 2004 a încălcat dreptul său la prezumția de nevinovăție garantat de art. 6 § 2 din Convenție, redactat după cum urmează:

Guvernul susține inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne, subliniind că reclamantul a omis să sesizeze instanțele naționale cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în temeiul art. 998 și art. 999 C. civ. coroborate cu art. 54 din Decretul nr. 31/1954 și art. 6 § 2 din Convenție. În continuare, susține că acest capăt de cerere este vădit nefondat.

Reclamantul respinge susținerile Guvernului.

Curtea nu consideră necesar să examineze problema epuizării căilor de atac interne, întrucât, în orice caz, aceasta consideră că acest capăt de cerere este inadmisibil din următoarele motive.

Curtea reamintește că, dacă principiul prezumției de nevinovăție consacrat de art. 6 § 2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil cerut de art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o garanție procedurală în materie penală: sfera sa de aplicare este mai vastă și impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârșirea vreunei infracțiuni mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (

Art. 6 § 2 nu poate, cu toate acestea, împiedica, cu privire la art. 10 din Convenție, autoritățile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, dar cere ca acestea să o facă cu toată discreția și toată rezerva pe care o impune respectarea prezumției de nevinovăție (

Curtea subliniază că, în speță, comunicatul de presă incriminat a informat publicul cu privire la decizia parchetului de a începe urmărirea penală împotriva reclamantului pentru infracțiunea de luare de mită. Subliniind importanța alegerii termenilor utilizați de agenții statului, Curtea reamintește că ceea ce e important pentru aplicarea dispozițiilor citate anterior este sensul real al declarațiilor în cauză, și nu forma lor textuală (

În plus, Curtea observă că impactul cauzei și importanța pe care aceasta o avea în ochii opiniei publice rezultau din poziția ocupată de reclamant, judecător la Judecătoria Piatra Neamț, în contextul luptei împotriva corupției, un subiect de interes atât pentru autoritățile naționale, cât și pentru marele public.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu identifică, în speță, nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

Reclamantul s-a plâns de o atingere a dreptului său la respectarea vieții private, susținând că fusese fotografiat și filmat pe 19 octombrie 2004, în timp ce era arestat și încătușat. Curtea va examina aceste afirmații ale reclamantului în temeiul art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.”

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac de către reclamant, subliniind că acesta a omis să sesizeze instanțele naționale cu o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva jurnaliștilor și a autorităților judiciare, în temeiul art. 998 și art. 999 C. civ. coroborate cu art. 54 din Decretul nr. 31/1954 și art. 8 și art. 10 din Convenție. Prezintă mai multe hotărâri definitive în care instanțele naționale au admis acțiunile în răspundere civilă formulate de către persoane fizice împotriva jurnaliștilor și a diferitelor grupuri de presă. Acesta indică, de asemenea, că, potrivit art. 89 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, persoana în cauză ar fi putut sesiza Consiliul Național al Audiovizualului pentru a denunța încălcarea dreptului său la respectarea vieții private.

Asupra temeiniciei plângerii, Guvernul subliniază că nu fusese eliberată nicio autorizație pentru înregistrarea imaginilor. Acesta evidențiază că nu există nicio probă că reclamantul a fost filmat în timpul arestării sale și că nicio probă nu atestă implicarea autorităților în eventuala înregistrare. De altfel, jurnaliștii s-au plâns, dimpotrivă, de absența oricărei colaborări din partea anchetatorilor (supra, pct. 18).

Reclamantul indică faptul că, în măsura în care, după audierea sa, el nu a părăsit sediul Parchetului și îi fusese interzis orice contact cu lumea exterioară, cu excepția soției sale, este evident că autoritățile sunt cele care au informat presa de arestarea sa. Acesta consideră că faptul că a fost filmat și fotografiat reprezintă o atingere adusă dreptului său la respectarea vieții private care este, în speță, imputabilă autorităților.

Cu titlu preliminar, Curtea reține că, deși reclamantul a fost sursa mai multor articole de ziar apărute în zilele ce au urmat arestării sale, niciunul din aceste articole nu a fost însoțit de poza reclamantului pretins realizată în condițiile denunțate de cel în cauză. În plus, niciun document care să ateste că au fost realizate și transmise imagini nu a fost depus la dosar.

Curtea observă, în continuare, că, presupunând chiar că susținerile reclamatului cu privire la înregistrarea de imagini sunt justificate, conform observațiilor părților, nu s-a stabilit că jurnaliștii fuseseră informați de către autorități de prezența reclamantului la sediul Parchetului. Dacă este adevărat că, după audierea sa, reclamantul s-a aflat la dispoziția anchetatorilor, acest element singular nu permite stabilirea cu certitudine a faptului că prezența mass-mediei în apropierea sediului Parchetului avea acordul autorităților, iar Curtea nu poate face speculații cu privire la acest aspect. De asemenea, înregistrarea imaginilor a avut loc în afara sediului Parchetului (a se vedea,

În cazul în care jurnaliștii l-ar fi filmat și fotografiat pe reclamant fără acordul autorităților, cel în cauză ar fi trebuit să inițieze o acțiune civilă în fața instanței pentru a obține repararea prejudiciilor suferite, acest lucru fiind posibil în virtutea dispozițiilor Codului civil care reglementează răspunderea civilă delictuală (

Reclamantul solicită 230

Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat niciun document pentru a-și susține cererea făcută cu titlu de prejudiciu material și consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă. Acesta consideră că o eventuală constatare a unei încălcări ar putea constitui o reparație suficientă cu titlu de reparație echitabilă.

Curtea subliniază că singura bază de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă, în cauză, în încălcarea art. 3 în ceea ce privește condițiile rele de detenție, precum și a art. 5 §

Reclamantul solicită, de asemenea, 1 000 EUR pentru cheltuielile de judecată și prezintă documente justificative pentru această sumă.

Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat și nici nu a justificat suma solicitată cu acest titlu.