CASE OF CATANĂ v. ROMANIA

La originea cauzei se află cererea nr. 10473/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Constantin­Cristian Catană („reclamantul”), a sesizat Curtea la 14 februarie 2005 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) .

Reclamantul a fost reprezentat de Vasile Anton, avocat la Piatra Neamț. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Catrinel Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În urma abținerii lui Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România (art. 28 din regulament), președintele Marii Camere a desemnat-o pe Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Reclamantul s-a plâns de relele condiții de detenție suportate în arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău, de lipsa unei căi de atac efective pentru a contesta arestarea sa preventivă, de nerespectarea prezumției de nevinovăție și de atingerea adusă dreptului său la respectarea vieții private.

La 30 august 2011, Marea Cameră a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3, art. 5 § 4, art. 6 § 2 și art. 8 din Convenție și să declare restul cererii inadmisibilă. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenție, a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună. În fapt I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul s-a născut în 1969 și are domiciliul în Piatra Neamț.

La momentul faptelor, acesta era judecător la Judecătoria Piatra Neamț. Într-o cauză penală înscrisă pe rolul acestei instanțe tribunal figura ca inculpat un anume B.C.V. A. Arestarea reclamantului în urma organizării unui flagrant

La 18 octombrie 2004, B.C.V l-a denunțat pe reclamant la sediul local al Parchetului Național Anticorupție Bacău (PNA), declarând că acesta îi ceruse bani pentru a pronunța o soluție favorabilă în cauza penală în care era inculpat. PNA a autorizat imediat interceptarea convorbirilor dintre B.C.V. și reclamant. Suma de bani pe care B.C.V trebuia să o predea reclamantului a fost tratată cu o substanță fluorescentă.

În aceeași zi, anchetatorii l-au surprins pe reclamant în flagrant în timp ce primea banii de la B.C.V. Reclamantul a fost condus apoi la sediul parchetului. A fost informat cu privire la acuzațiile îndreptate împotriva sa și, ulterior, a fost audiat, în prezența avocatului său. PNA a început urmărirea penală împotriva reclamantului sub aspectul infracțiunii de luare de mită. B. Arestarea preventivă a reclamantului 1. Plasarea reclamantului în arest preventiv

La 18 octombrie 2004, la ora 23.50, PNA a dispus reținerea reclamantului. Acesta a fost transferat cu mașina de la sediul parchetului la arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău. Conform susținerilor reclamantului, la ieșirea din sediul parchetului, mai mulți reprezentanți ai presei l-au filmat și fotografiat înainte să urce în vehicul, în timp ce era încătușat și înconjurat de agenți de poliție cu cagule pe față.

La 19 octombrie 2004, la solicitarea PNA, Curtea de Apel Bacău a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru douăzeci și cinci de zile. 2. Prelungirea arestării preventive a reclamantului la 12 noiembrie 2004

La 12 noiembrie 2004, PNA a cerut Curții de Apel Bacău să prelungească măsura de arestare preventivă a reclamantului. Printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, la ora 12, în prezența reclamantului și a avocatului ales, curtea de apel a respins cererea PNA și a revocat măsura arestării preventive, pe motiv că nu existau probe potrivit cărora punerea în libertate a reclamantului reprezenta un pericol pentru ordinea publică. Curtea de apel a dispus punerea imediată în libertate a reclamantului.

În aceeași zi, la ora 14.30, împotriva acestei hotărâri, PNA a formulat recurs în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (Înalta Curte) din București, care se afla la 290 km distanță de locul detenției reclamantului. Având în vedere că termenul legal de menținere în arest al reclamantului expira exact în aceeași zi, Înalta Curte trebuia să pronunțe hotărârea tot la 12 noiembrie 2004.

Citația a fost transmisă de către Înalta Curte administrației locului de detenție al reclamantului la ora 19.47. Se indica faptul că reclamantul trebuia să se prezinte în fața Înaltei Curți în aceeași zi, la ora

La 19.57, administrația locului de detenție a informat prin fax Înalta Curte că, din cauza termenului foarte scurt, transferul celui în cauză nu era posibil. Citația i-a fost efectiv înmânată reclamantului la ora

Avocatul ales de către reclamant nu a fost citat să se înfățișeze în instanță. 15. Înalta Curte s-a reunit în ședință la ora 21 pentru a judeca recursul parchetului. Constatând absența reclamantului și a avocatului ales, Înalta Curte a numit un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant în cadrul procedurii. Prin hotărârea definitivă din 12 noiembrie 2004, a fost admis recursul PNA, a fost casată hotărârea pronunțată de curtea de apel și s-a dispus menținerea reclamantului în arest preventiv pentru șaizeci de zile. 3. Punerea în libertate a reclamantului 16. Prin hotărârea definitivă din 7 ianuarie 2005, Înalta Curte a dispus punerea în libertate a reclamantului. Reclamantul a fost pus în libertate în aceeași zi. C. Comunicatul de presă din 19 octombrie 2004 17. La 19 octombrie 2004, PNA a emis un comunicat de presă privind arestarea reclamantului. Acesta era redactat după cum urmează: Procurorii Serviciului Teritorial Bacău al Parchetului Național Anticorupție au început, la 18 octombrie 2004, urmărirea penală față de magistratul Catană Constantin-Cristian, judecător la Judecătoria Piatra Neamț, sub învinuirea de luare de mită. Acesta a fost surprins în flagrant în timp ce primea 500 de euro din partea unei persoane care avea calitatea de inculpat într-un dosar penal [...] S-a stabilit, în baza probelor instrumentate în cauză, că judecătorul Catană Constantin-Cristian a cerut [...] 600-700 de euro (din care a primit efectiv 500 de euro) unui om de afaceri din Piatra Neamț, promițându-i o soluție favorabilă într-o cauză penală aflată pe rolul judecătoriei. Înainte de a cere această sumă, judecătorul s-a informat de la avocatul omului de afaceri cu privire la situația lui socială și materială și, într-un termen scurt, l-a contactat pe denunțător pentru „a pune la punct termenii negocierii”[...]. Astfel, cei doi s-au întâlnit într-un restaurant din Piatra Neamț unde judecătorul a cerut bani cu titlu de mită, fixând totodată data la care trebuiau predați banii [...]. 18. Într-un articol publicat la 20 octombrie 2004, în ziarul local Monitorul, s-a observat că: „Ancheta desfășurată ieri la sediul Parchetului Județean Neamț s-a derulat în cel mai mare secret, presa nefiind autorizată să intre după ora 18 în sediul instituției, ușile fiind încuiate cu lacăt; nimeni nu a vrut să ofere informații.” D. Condițiile de detenție 19. De la 19 octombrie 2004 până la 7 ianuarie 2005, reclamantul, care suferea de tuberculoză, a fost reținut în arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău. În timpul detenției sale în această locație, a fost plasat într-o celulă a cărei suprafață era de 12,54 m² pentru patru paturi. 1. Versiunea reclamantului 20. Reclamantul arată că celula de detenție nu era racordată la apă și că nu era dotată cu un grup sanitar propriu. El avea acces la toaletă de trei ori pe zi potrivit unui orar prestabilit. Între ora 22 și ora 5 dimineața, accesul la grupul sanitar nu era permis. Spațiul amenajat pentru duș nu era suficient încălzit, având în vedere temperaturile foarte joase din timpul iernii.

Celula nu beneficia de lumină naturală și nici de suficientă lumină artificială. Reclamantul precizează că, pe durata șederii sale, nu a ieșit niciodată la plimbare în aer liber. Acesta afirmă că a fost închis în celulă cu deținuți condamnați, deși, datorită calității sale de magistrat, ar fi trebuit să fie închis într-un spațiu special.

El menționează că nu a fost consultat de un medic decât o singură dată pe durata șederii sale și doar în urma unei cereri scrise în acest scop. Subliniază, de asemenea, că în arestul poliției nu exista un amplasament pentru a primi vizite la o masă (într-un spațiu fără perete despărțitor). 2. Versiunea Guvernului

Guvernul indică faptul că celula în care reclamantul a fost deținut era încălzită, prevăzută cu lumină naturală și artificială și aerisită. Mobilierul și lenjeria de pat erau în stare bună. Fiecare deținut beneficia de spațiu vital de 6 m 3 , având în vedere că celula avea un volum de 37,62 m 3 .

Baia, aflată pe același culoar cu celula, era dotată cu cinci chiuvete, trei dușuri și patru toalete. Deținuții aveau acces la baie în fiecare zi timp de cincisprezece minute pentru igiena personală și aveau acces la dușuri o dată pe săptămână. Accesul la camera de baie era interzis pe timpul nopții. 25. {0> . Les dispositions légales ne prévoyaient pas de modalités spéciales pour l’incarcération des magistrats par rapport à celles prévues pour les autres détenus. <}0{> Dispozițiile legale nu prevedeau modalități speciale pentru încarcerarea magistraților comparativ cu cele prevăzute pentru ceilalți deținuți. <0} {0> Le requérant bénéficiait d’une promenade journalière d’une heure dans la cour de la police. <}0{> Reclamantul beneficia de o plimbare zilnică de o oră în curtea sediului poliției. <0}{0><}0{> Toți deținuții au fost supuși unui control medical la plasarea în detenție, iar atunci când a fost pus un diagnostic de tuberculoză, aceștia au fost transferați la spitalul unei închisori. « <0} E. Procesul penal împotriva reclamantului

Prin rechizitoriul din 10 noiembrie 2004, PNA a dispus trimiterea reclamantului în judecată pentru luare de mită. Prin hotărârea din 4 decembrie 2006, Curtea de Apel Ploiești l-a condamnat pe reclamant la trei ani de închisoare cu suspendare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. În urma recursului reclamantului, prin hotărârea definitivă din 27 iunie 2007, Înalta Curte a confirmat temeinicia hotărârii curții de apel. II. Dreptul intern relevant A. Rapoarte și reglementări ale Consiliului Europei

În raportul său către Guvernul României din 11 decembrie 2008, realizat în urma vizitei în țară din perioada 8-19 iunie 2006, inclusiv la arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău, Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) a constatat că, în acest centru de reținere și arestare preventivă, deținuții nu aveau acces la toaletă decât de trei ori pe zi și niciodată pe timpul nopții, lucru ce îi obliga să folosească găleți pentru a-și satisface nevoile naturale. De asemenea, la centrul din Bacău, toaletele comune erau deschise, iar sala de dușuri erau într-o stare deplorabilă (a se vedea paragraful 35 din raport). CPT a făcut apel la autoritățile române să ia măsuri imediate pentru ca deținuții din centrul de reținere și arestare preventivă din Bacău să poată avea tot timpul acces la toaletă atunci când este necesar. În plus, CPT a recomandat ca dispozițiile care se impun să fie luate pentru a garanta că fiecare deținut beneficiază de cel puțin 4 m² de spațiu vital în celulele colective. Comitetul a recomandat, de asemenea, luarea de măsuri pentru a îmbunătăți în mod semnificativ condițiile materiale din celule punând, în special, accent pe accesul la lumina naturală, pe aerisire, precum și pe starea dușurilor.

Extrasele relevante din Recomandarea nr. 2 (2006) a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la normele penitenciare europene, adoptată la 11 ianuarie 2006, sunt descrise în hotărârile Enea împotriva Italiei ([MC], nr. 74912/01, pct. 48, CEDO 2009-...) și Rupa împotriva României (nr. 1) , (nr. 58478/00, pct. 88, 16 decembrie 200). B. Dreptul intern

Potrivit art. 159 C. proc. pen., prezența inculpatului este obligatorie la momentul examinării recursului declarat împotriva încheierii de menținere sau prelungire a arestării preventive. În drept I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul s-a plâns de relele condiții pe care a trebuit să le suporte în timpul detenției sale în arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău, din 19 octombrie 2004 până pe 7 ianuarie 2005, cu încălcarea art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Făcând trimitere la faptele relevante, Guvernul consideră că condițiile de detenție suportate de reclamant nu atingeau gradul de gravitate impus de art. 3 din Convenție.

Reclamantul susține că, în ceea ce-l privește, condițiile de detenție din arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău au constituit un tratament contrar art. 3 din Convenție.

Curtea reamintește că art. 3 din Convenție impune statului să se asigure că orice persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, iar modalitățile de executare nu supun partea în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției, precum și că, ținând seama de cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător ( Kudła împotriva Poloniei [MC], nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI). În cazul evaluării condițiilor de detenție, trebuie să se țină seama de efectele cumulate ale acestora, precum și de afirmațiile specifice ale reclamantului ( Dougoz împotriva Greciei , nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).

În speță, Curtea constată că reclamantul s-a plâns de relele condiții de detenție cu care s-a confruntat timp de două luni și nouăsprezece zile petrecute în arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău. În ceea ce privește, în special, spațiul personal acordat reclamantului în arest, Curtea constată că persoana în cauză a suferit efectele unei situații de suprapopulare în celule (a se vedea, mutatis mutandis, Colesnicov împotriva României, nr. 36479/03, pct. 78-82, 21 decembrie 2010, și Budaca împotriva României, nr. 57260/10, pct. 40-45, 17 iulie 2012). Într-adevăr, chiar și luând în considerare informațiile oferite de Guvern, reclamantul, care împărțea celula cu alte trei persoane, dispunea de un spațiu individual redus de 3,13 m², ceea ce era sub norma recomandată de către CPT pentru celulele colective (supra, pct. 27). Insuficiența spațiului vital se pare că s-a agravat în speță, în special din cauza posibilităților foarte limitate de a petrece timp în afara celulei. Astfel, reclamantul era închis mare parte din zi, beneficiind de o plimbare zilnică de o oră și de dreptul de acces la baie timp de cincisprezece minute pe zi și acces la duș o dată pe săptămână.

Pe lângă problema suprapopulării din celule, afirmațiile reclamantului cu privire la accesul restricționat la toalete sunt mai mult decât plauzibile și reflectă realități deja descrise de către CPT în urma vizitelor sale în centrele de reținere și arestare preventivă ale poliției române (supra, pct. 27).

Deși Curtea admite că, în speță, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenția de a-l umili sau înjosi pe reclamant în timpul detenției sale în arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău, absența unui astfel de scop nu exclude constatarea încălcării art. 3. Curtea consideră că, în cauză, condițiile de detenție pe care reclamantul a trebuit să le suporte pentru o perioadă de două luni și aproape trei săptămâni l-au supus la o experiență de o intensitate care depășea nivelul inevitabil de suferință inerent detenției. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenție

Reclamantul s-a plâns de o atingere adusă principiului egalității armelor, subliniind că autoritățile nu au luat măsurile necesare pentru a asigura prezența sa la termenul din 12 noiembrie 2004 în fața Înaltei Curți unde s-a judecat menținerea arestării preventive. Art. 5 § 4 din Convenție prevede următoarele: „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.” A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Reclamantul consideră că nu a beneficiat de o procedură contradictorie și că principiul egalității armelor a fost încălcat la termenul din 12 noiembrie 2004 din fața Înaltei Curți, în sensul că nu a existat o cale de atac efectivă pentru a contesta arestarea sa preventivă.

Guvernul subliniază că reclamantul a fost citat conform legii să se prezinte la termenul din 12 noiembrie 2004 în fața Înaltei Curți și că a fost informat de conținutul hotărârii contestate. Având în vedere că hotărârea pronunțată în primă instanță a dispus punerea imediată în libertate a persoanei în cauză, era previzibil, atât pentru reclamant, cât și pentru avocatul său, că parchetul va face recurs. În plus, cum termenul legal al arestării preventive a reclamantului expira în aceeași zi, era necesar ca Înalta Curte să judece recursul parchetului pe 12 noiembrie 2004.

Guvernul subliniază, de asemenea, că Înalta Curte a pronunțat hotărârea după ce reclamantul a primit citația. În plus, Înalta Curte a numit un avocat din oficiu pentru a reprezenta interesele reclamantului. Nimic nu indică faptul că acest avocat nu a studiat dosarul sau că nu a răspuns motivelor de recurs ale parchetului.

Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 5 § 4 din Convenție, persoanele arestate sau reținute au dreptul la o examinare a respectării cerințelor de procedură și de fond necesare „legalității”, în sensul art. 5 § 1, a privării lor de libertate ( Brogan și alții împotriva Marii Britanii , 29 noiembrie 1988, pct. 65, seria A nr. 145 ‑ B). Pentru persoanele arestate în condițiile enunțate la art. 5 § 1 c), este necesară o audiere în fața instanței ( Kampanis împotriva Greciei , 13 iulie 1995, pct. 47, seria A, nr. 318-B). În special, procedura recursului declarat împotriva arestării preventive sau prelungirii acesteia trebuie să asigure egalitatea de arme între cele două părți, procurorul și persoana arestată ( Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31195/96, pct. 58, CEDO 1999-II, și Włoch împotriva Poloniei , nr. 27785/95, pct. 126, CEDO 2000-XI).

În speță, Curtea constată că, prin hotărârea pronunțată la 12 noiembrie 2004 la ora 12, în prezența reclamantului și a avocatului său, Curtea de Apel Bacău a dispus punerea imediată în libertate a persoanei în cauză. Parchetul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri și cauza a fost judecată în aceeași seară în fața Înaltei Curți.

Curtea reiterează că un stat care dispune de o cale de atac împotriva deciziilor privind arestarea preventivă trebuie să acorde persoanelor în cauză aceleași garanții în recurs ca și în primă instanță. Prezența reclamanților și a avocaților lor la ședința în primă instanță nu poate scuti statul de obligația de a asigura și participarea personală a acestora înaintea instanței de recurs sau a reprezentanților lor, în vederea asigurării egalității armelor cu procurorul care solicită menținerea stării de detenție ( Samoilă și Cionca împotriva României , nr. 33065/03, pct. 73-74, 4 martie 2008, și, mutatis mutandis , Kampanis , citată anterior, pct. 47). În speță, respectarea acestei obligații avea o importanță deosebită, având în vedere că se cerea acestei instanțe să infirme o decizie prin care se dispusese punerea în libertate a persoanei în cauză.

Curtea subliniază că Înalta Curte a considerat necesară prezența la ședința de judecată a celui în cauză. Acesta a fost citat, în fața Înaltei Curți, la ședința de judecată prevăzută pe 12 noiembrie 2004, la ora 19. Or, citația nu i-a fost efectiv predată decât în aceeași zi, la ora 20. Curtea observă, de asemenea, că deși ședința s-a ținut efectiv în fața Înaltei Curți la ora 21, reclamantul nu a fost niciodată informat că ședința fusese amânată de la ora 19 la ora 21. În plus, reclamantul era arestat, iar autoritățile penitenciarului informaseră Înalta Curte de imposibilitatea transferului acestuia la ședința de judecată, din cauza lipsei de timp (supra, pct. 14) Prin urmare, în circumstanțele concrete ale cauzei, citarea nu a fost făcută cu diligență astfel încât să poată fi asigurată prezența efectivă a celui în cauză la ședința de judecată.

În ceea ce privește posibilitatea avocatului ales de către reclamant de a asista la ședința de judecată în fața Înaltei Curți, trebuie remarcat faptul că acesta nu a fost citat și că în dosar nu era specificată modalitatea prin care reclamantul, arestat, ar fi putut să-l informeze cu privire la desfășurarea ședinței. În orice caz, ținând seama de perioada de timp foarte scurtă între notificare și ora ședinței de judecată, precum și de distanța dintre Bacău și București, Curtea consideră că posibilitatea ca avocatul să ajungă la ședință în timp util era practic nulă. În plus, ar fi excesiv să i se reproșeze unui avocat că nu a prevăzut că o decizie de punere în libertate favorabilă clientului său va fi contestată de parchet și că nu s-a deplasat preventiv la sediul instanței de recurs pentru a preîntâmpina o simplă eventualitate.

Este adevărat că Înalta Curte a numit un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant în procedură. Fără a se pronunța asupra modului concret în care avocatul numit din oficiu și-a îndeplinit obligațiile, Curtea nu poate decât să constate că acesta fusese numit la fața locului, că nu își cunoștea clientul și că, spre deosebire de procuror, nu a beneficiat decât de puțin timp pentru a-și pregăti apărarea.

Având în vedere considerațiile precedente, Curtea concluzionează că autoritățile nu și-au îndeplinit obligațiile de a asigura reclamantului o participare adecvată și o apărare efectivă în timpul procedurii care s-a desfășurat pe 12 noiembrie 2004 în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, procedură a cărei soluționare era decisivă pentru menținerea sau încetarea detenției sale (a se vedea, mutatis mutandis, Tarău împotriva României , nr. 3584/02, pct. 68-70, 24 februarie 2009, și Goddi împotriva Italiei , 9 aprilie 1984, pct. 27, seria A nr. 76). Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenție. III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din Convenție

Reclamantul consideră că, prin conținutul său, comunicatul de presă al PNA din 19 octombrie 2004 a încălcat dreptul său la prezumția de nevinovăție garantat de art. 6 § 2 din Convenție, redactat după cum urmează: „2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.” Cu privire la admisibilitate

Guvernul susține inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne, subliniind că reclamantul a omis să sesizeze instanțele naționale cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în temeiul art. 998 și art. 999 C. civ. coroborate cu art. 54 din Decretul nr. 31/1954 și art. 6 § 2 din Convenție. În continuare, susține că acest capăt de cerere este vădit nefondat.

Reclamantul respinge susținerile Guvernului.

Curtea nu consideră necesar să examineze problema epuizării căilor de atac interne, întrucât, în orice caz, aceasta consideră că acest capăt de cerere este inadmisibil din următoarele motive.

Curtea reamintește că, dacă principiul prezumției de nevinovăție consacrat de art. 6 § 2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil cerut de art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o garanție procedurală în materie penală: sfera sa de aplicare este mai vastă și impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârșirea vreunei infracțiuni mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță ( Allenet de Ribemont împotriva Franței , 10 februarie 1995, pct. 35-36, seria A nr. 308). O atingere adusă prezumției de nevinovăție poate fi generată nu doar de un judecător sau de o instanță, ci și de alte autorități publice ( Daktaras împotriva Lituaniei , nr. 42095/98, pct. 41 ‑ 42, CEDO 2000-X).

Art. 6 § 2 nu poate, cu toate acestea, împiedica, cu privire la art. 10 din Convenție, autoritățile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, dar cere ca acestea să o facă cu toată discreția și toată rezerva pe care o impune respectarea prezumției de nevinovăție ( Allenet de Ribermont , citată anterior, pct. 38).

Curtea subliniază că, în speță, comunicatul de presă incriminat a informat publicul cu privire la decizia parchetului de a începe urmărirea penală împotriva reclamantului pentru infracțiunea de luare de mită. Subliniind importanța alegerii termenilor utilizați de agenții statului, Curtea reamintește că ceea ce e important pentru aplicarea dispozițiilor citate anterior este sensul real al declarațiilor în cauză, și nu forma lor textuală ( Lavents împotriva Letoniei , nr. 58442/00, pct. 126, 28 noiembrie 2002). Or, în speță, comunicatul de presă relata că reclamantul a fost surprins în flagrant, precum și circumstanțele concrete constatate în cursul procedurii de organizare a flagrantului. Faptele relatate de comunicatul de presă pot fi înțelese ca o modalitate prin care Ministerul Public afirmă că existau suficiente probe pentru a justifica decizia sa de începere a urmăririi penale împotriva reclamantului (a se vedea mutatis mutandis , Butkevičius împotriva Lituaniei , nr. 48297/99, pct. 52, CEDO 2002 ‑ II).

În plus, Curtea observă că impactul cauzei și importanța pe care aceasta o avea în ochii opiniei publice rezultau din poziția ocupată de reclamant, judecător la Judecătoria Piatra Neamț, în contextul luptei împotriva corupției, un subiect de interes atât pentru autoritățile naționale, cât și pentru marele public.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu identifică, în speță, nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

Reclamantul s-a plâns de o atingere a dreptului său la respectarea vieții private, susținând că fusese fotografiat și filmat pe 19 octombrie 2004, în timp ce era arestat și încătușat. Curtea va examina aceste afirmații ale reclamantului în temeiul art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează: 1. „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.” Cu privire la admisibilitate

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac de către reclamant, subliniind că acesta a omis să sesizeze instanțele naționale cu o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva jurnaliștilor și a autorităților judiciare, în temeiul art. 998 și art. 999 C. civ. coroborate cu art. 54 din Decretul nr. 31/1954 și art. 8 și art. 10 din Convenție. Prezintă mai multe hotărâri definitive în care instanțele naționale au admis acțiunile în răspundere civilă formulate de către persoane fizice împotriva jurnaliștilor și a diferitelor grupuri de presă. Acesta indică, de asemenea, că, potrivit art. 89 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, persoana în cauză ar fi putut sesiza Consiliul Național al Audiovizualului pentru a denunța încălcarea dreptului său la respectarea vieții private.

Asupra temeiniciei plângerii, Guvernul subliniază că nu fusese eliberată nicio autorizație pentru înregistrarea imaginilor. Acesta evidențiază că nu există nicio probă că reclamantul a fost filmat în timpul arestării sale și că nicio probă nu atestă implicarea autorităților în eventuala înregistrare. De altfel, jurnaliștii s-au plâns, dimpotrivă, de absența oricărei colaborări din partea anchetatorilor (supra, pct. 18).

Reclamantul indică faptul că, în măsura în care, după audierea sa, el nu a părăsit sediul Parchetului și îi fusese interzis orice contact cu lumea exterioară, cu excepția soției sale, este evident că autoritățile sunt cele care au informat presa de arestarea sa. Acesta consideră că faptul că a fost filmat și fotografiat reprezintă o atingere adusă dreptului său la respectarea vieții private care este, în speță, imputabilă autorităților.

Cu titlu preliminar, Curtea reține că, deși reclamantul a fost sursa mai multor articole de ziar apărute în zilele ce au urmat arestării sale, niciunul din aceste articole nu a fost însoțit de poza reclamantului pretins realizată în condițiile denunțate de cel în cauză. În plus, niciun document care să ateste că au fost realizate și transmise imagini nu a fost depus la dosar.

Curtea observă, în continuare, că, presupunând chiar că susținerile reclamatului cu privire la înregistrarea de imagini sunt justificate, conform observațiilor părților, nu s-a stabilit că jurnaliștii fuseseră informați de către autorități de prezența reclamantului la sediul Parchetului. Dacă este adevărat că, după audierea sa, reclamantul s-a aflat la dispoziția anchetatorilor, acest element singular nu permite stabilirea cu certitudine a faptului că prezența mass-mediei în apropierea sediului Parchetului avea acordul autorităților, iar Curtea nu poate face speculații cu privire la acest aspect. De asemenea, înregistrarea imaginilor a avut loc în afara sediului Parchetului (a se vedea, a contrario , Toma împotriva României , nr. 42716/02, pct. 91, 24 februarie 2009). Prin urmare, capătul de cerere vizând ingerința în viața privată a reclamantului prin faptul că fusese fotografiat și filmat cu acordul poliției este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 a) și 4 din Convenție.

În cazul în care jurnaliștii l-ar fi filmat și fotografiat pe reclamant fără acordul autorităților, cel în cauză ar fi trebuit să inițieze o acțiune civilă în fața instanței pentru a obține repararea prejudiciilor suferite, acest lucru fiind posibil în virtutea dispozițiilor Codului civil care reglementează răspunderea civilă delictuală ( Pop Blaga împotriva României (dec.), nr. 37379/02, pct. 146, 10 aprilie 2012). Reiese că acest capăt de cerere este inadmisibil din cauza neepuizării căilor de atac interne și trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție. V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciu

Reclamantul solicită 230 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material reprezentând salariile pe care nu le-a primit ca urmare a procedurii inițiate împotriva lui și costul unui credit pe care îl contractase. Acesta solicită, de asemenea, 2 250 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat niciun document pentru a-și susține cererea făcută cu titlu de prejudiciu material și consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă. Acesta consideră că o eventuală constatare a unei încălcări ar putea constitui o reparație suficientă cu titlu de reparație echitabilă.

Curtea subliniază că singura bază de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă, în cauză, în încălcarea art. 3 în ceea ce privește condițiile rele de detenție, precum și a art. 5 § 4 din Convenție. Curtea nu consideră că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge cererea. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil, care nu poate fi remediat prin simpla constatare a încălcării. Pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, Curtea consideră că trebuie să îi acorde reclamantului 3 900 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită, de asemenea, 1 000 EUR pentru cheltuielile de judecată și prezintă documente justificative pentru această sumă.

Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat și nici nu a justificat suma solicitată cu acest titlu.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc caracterul real, necesitatea și caracterul rezonabil al valorii lor. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 1 000 EUR pentru toate cheltuielile. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 3 și art. 5 § 4 din Convenție și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție; 3. Hotărăște că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenție; 4. Hotărăște a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, sumele următoare, care vor va fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plății: i. 3 900 EUR (trei mii nouă sute euro) plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 1 000 EUR (una mie euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată reclamantului cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de reparație echitabilă pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 29 ianuarie 2013, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din regulament. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte