MARINKOVIĆ v. SERBIA

Decizia nr. 57771/10 Dragoljub MARINKOVI împotrivă Serbiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 10 iunie 2014 în calitate de comitet compus din: Ján Šikuta, președinte, Dragoljub Popović, Iulia Antoanella Motoc, judecători și Marialena Tsirli, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 14 septembrie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de părți, deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE D. Vasiljević, avocat care practică în Majdanpek, dl Dragoljub Marinković, este un național sârb, care s-a născut în 1961 și locuiește în Majdanpek. El a fost reprezentat în fața Curții de dl D. Vasiljević, un avocat care practică în Majdanpek.

Guvernul sârb (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl S. Carić. Faptele prezentate inițial de reclamant La 25 noiembrie 1999, Curtea Municipală ( Opštinski sud ) din Majdampek a constatat în favoarea reclamantului și a ordonat Rudnik Bakra Majdampek („RBM”), în acel moment o societate socială, care să plătească reclamantului 2.198.84 dinari iugoslavi (YUM) din cauza salariului datorat lunilor martie și aprilie 1999 și a YUM 4.384 pentru costurile juridice, plus dobânzile legale. La 18 octombrie 2000, la cererea reclamantului în acest sens, Curtea Municipală a eliberat un ordin de executare și a atribuit reclamantului o sumă suplimentară de YUM 700 în ceea ce privește costurile de executare.

Guvernul a informat Curtea că, la 14 iunie 2002, reclamantul a semnat un acord de soluționare a creanțelor reciproce cu RBM și cu anumite alte persoane, conform căruia cererea de hotărâre a reclamantului împotriva RBM, împreună cu cererile sale de salarii datorate între 1 aprilie 1999 și 1 octombrie 2000, în valoarea totală a YUM 144.299.07, a fost compensată împotriva cererii RBM împotriva unei alte persoane în valoare de YUM 394.111.03. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție cu privire la neexecutarea hotărârii rendue în favoarea sa. Guvernul a solicitat Curtei să declare cererea inadmisibilă ca fiind un abuz al dreptului de cerere, subliniind că reclamantul nu a furnizat Curtei toate faptele relevante pentru plângerea sa.

În special, în cererea sa adresată Curții, reclamantul a omis să informeze Curtea cu privire la soluționarea atinsă în ceea ce privește cererea de judecată. Reclamantul nu a contestat semnarea acordului de soluționare, ci a susținut că este irelevant.

Curtea reiterează că o cerere poate fi respinsă ca un abuz al dreptului de cerere individuală în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție dacă, printre alte motive, se bazează cu conștient pe informații false (a se vedea Kerechashvili c. Georgia (dec.), nr. 5667/02, 2 mai 2006; Bagheri și Maliki v. Olanda (dec.), nr. 30164/06, 15 mai 2007; Poznanski și alții v. Germania (dec.), nr. 25101/05, 3 iulie 2007; și Simitzi-Papachristou și alții v. Grecia (dec.), nr. 50634/11, § 36, 5 noiembrie 2013) sau în cazul în care informații și documentele semnificative au fost deliberate, fie în cazul în care au fost cunoscute de la început (a se vedea Kerechashvili , citat mai sus) sau în cazul în care au avut loc noi evoluții semnificative în timpul procedurii (a se vedea Predescu v. România , nr. 21447/03 , §§ 25-27, 2 decembrie 2008; și Tatalović și Dekić v. Serbia (dec.), nr. 15433/07, 29 mai 2012). Informațiile incomplete și, prin urmare, înșelătoare pot constitui un abuz al dreptului la cerere, mai ales dacă informațiile în cauză privesc chiar de temelia cazului și nu se dau explicații suficiente pentru nerespectarea acestor informații (a se vedea Hüttner v. Germania (dec.), nr. 23130/04, 9 iunie 2006; Poznanski și alții , menționate mai sus; Predescu , citat mai sus, §§ 25-26; și Komatinović c. Serbia (dec.), nr. 75381/10, 29 ianuarie 2013). Curtea remarcă că,

în cazul în cauză, în cererea sa depusă la Curte la 14 septembrie 2010 se plânge că hotărârea Curții Municipale din 25 noiembrie 1999 nu a fost executată. Curtea remarcă că, la 14 iunie 2002, reclamantul a semnat un acord de soluționare, Prin urmare , reclamantul nu a prezentat nici o dovadă că acordul de decontare a fost rescins sau modificat în orice mod. Cu toate acestea, tăcerea completă a reclamantului cu privire la acordul de soluționare și declarația sa că hotărârea nu a fost pusă în aplicare nu poate fi interpretată, în opinia Curții, ca fiind altceva decât o nerespectare a informațiilor referitoare la centrul propriu al cererii. Având în vedere importanța nerespectării acestor informații pentru determinarea corectă a prezentului caz, Curtea constată că această conduită a fost contrară scopului dreptului unei cereri individuale, astfel cum se prevede la art. 34 din Convenție.

Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se respingă cererea ca abuz de dreptul de cerere, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Ján Šikuta Președintele adjunct al grefierului

THIRD SECTION

DECISION Application no. 57771/10 Dragoljub MARINKOVIĆ against Serbia The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 10 June 2014 as a Committee composed of: Ján Šikuta, President, Dragoljub Popović, Iulia Antoanella Motoc, judges, and Marialena Tsirli, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 14 September 2010, Having regard to the observations submitted by the parties, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Dragoljub Marinković, is a Serbian national, who was born in 1961 and lives in Majdanpek. He was represented before the Court by Mr D. Vasiljević, a lawyer practising in Majdanpek. The Serbian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr S. Carić.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. 1. Facts initially submitted by the applicant On 25 November 1999 the Municipal Court ( Opštinski sud ) in Majdanpek found in favour of the applicant and ordered Rudnik Bakra Majdanpek (“RBM”)”, at that time a socially-owned company, to pay to the applicant 2,198.84 Yugoslav dinars (YUM) on account of salary due for the months of March and April 1999 and YUM 4,384 for legal costs, plus statutory interest. On 18 October 2000, upon the applicant’s request to that effect, the Municipal Court issued an enforcement order and awarded the applicant an additional amount of YUM 700 in respect of the enforcement costs. In was further specified that the judgment was to be enforced by means of a bank transfer.

2. Facts submitted by the Government The Government informed the Court that on 14 June 2002 the applicant had signed an agreement of settlement of mutual claims with RBM and certain other persons, according to which the applicant’s judgment claim against RBM together with his claims for salaries due from 1 April 1999 to 1 October 2000, in the total amount of YUM 144,299.07, were offset against RBM’s claim against another person in the amount of YUM 394,111.03. COMPLAINTS The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about the non-enforcement of the judgment rendered in his favour. THE LAW The Government asked the Court to declare the application inadmissible as an abuse of the right of petition.

They pointed out that the applicant had failed to provide the Court with all the facts relevant to his complaint. In particular, in his application to the Court, the applicant had omitted to inform the Court about the settlement reached in respect of his judgment claim. The applicant did not dispute signing the settlement agreement, but argued that it was irrelevant.

The Court reiterates that an application may be rejected as an abuse of the right of individual application within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention if, among other reasons, it was knowingly based on false information (see Kerechashvili v. Georgia (dec.), no. 5667/02, 2 May 2006; Bagheri and Maliki v. the Netherlands (dec.), no. 30164/06, 15 May 2007; Poznanski and Others v. Germany (dec.), no 25101/05, 3 July 2007; and Simitzi-Papachristou and Others v. Greece (dec.), no. 50634/11, § 36, 5 November 2013) or if significant information and documents were deliberately omitted, either where they were known from the outset (see Kerechashvili , cited above) or where new significant developments occurred during the procedure (see Predescu v. Romania , no. 21447/03, §§ 25-27, 2 December 2008; and Tatalović and Dekić v. Serbia (dec.), no. 15433/07, 29 May 2012). Incomplete and therefore misleading information may amount to an abuse of the right of application, especially if the information in question concerns the very core of the case and no sufficient explanation is given for the failure to disclose that information (see Hüttner v. Germany (dec.), no. 23130/04, 9 June 2006; Poznanski and Others , cited above; Predescu , cited above, §§ 25-26; and Komatinović v. Serbia (dec.), no. 75381/10, 29 January 2013). The Court notes that, in the present case,

the applicant in his application to the Court lodged on 14 September 2010 complained that the Municipal Court judgment of 25 November 1999 had not been enforced. The Court observes that on 14 June 2002 the applicant had signed a settlement agreement offsetting, inter alia , his judgment claim against his debtor’s claim against a third person. The applicant had not submitted any evidence that the settlement agreement was rescinded or amended in any way. The applicant’s judgment claim was thereby enforced. However, the applicant’s complete silence on the settlement agreement and his statement that the judgment had not been enforced cannot be interpreted, in the Court’s view, as anything else but a failure to disclose information concerning the very core of the application.

Having regard to the importance of the applicant’s failure to disclose this information for the proper determination of the present case, the Court finds that such conduct was contrary to the purpose of the right of individual petition, as provided for in Article 34 of the Convention. In view of the above, it is appropriate to reject the application as a whole as an abuse of the right of petition, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Marialena Tsirli Ján Šikuta Deputy Registrar President