Cornea împotriva Republicii Moldova

Cauza a fost inițiată prin cererea (nr. 22735/07) depusă la 7 mai 2007 contra Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Gheorghe Cornea („reclamantul”).

Reclamantul a fost reprezentat de către dl M. Bătrîncea, avocat care își desfășoară activitatea în Orhei. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

Reclamantul s-a plîns, în particular, că dreptul său de acces la un tribunal a fost încălcat, deoarece nu i s-a permis să intervină într-un proces civil în care drepturile sale au fost lezate.

La 16 decembrie 2010 cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

La data evenimentelor reclamantul activa în calitate de șef al secției psihiatrie femei din cadrul Spitalului Clinic Psihiatrie Orhei. În februarie 2003, medicul-șef al spitalului a fost suspendat din funcție, ca urmare a intentării unei urmăriri penale împotriva lui, și reclamantul a fost numit temporar în funcția de medic-șef. Un alt medic, V.C., a fost numit temporar în funcția deținută de reclamant.

În octombrie 2005, urmărirea penală intentată împotriva medicului șef al spitalului a fost încetată, iar în baza unei hotărîri judecătorești acesta a fost restabilit în funcția sa. La 27 octombrie 2005, administrația spitalului a dispus printr-un ordin transferarea reclamantului în funcția de șef al secției psihiatrie femei, iar dl V.C. în funcția de medic psihiatru. În baza acestui ordin, reclamantul și-a reluat funcția de șef al secției psihiatrie femei, iar V.C. funcția deținută anterior de medic psihiatru.

La o dată nespecificată, V.C. a contestat în instanță ordinul din 27 octombrie 2005, motivînd că el nu a dat consimțămîntul să fie transferat din funcția de șef al secției psihiatrie femei. Procesul a durat pînă în februarie 2006, perioadă în care reclamantul a activat în calitate de șef al secției psihiatrie femei. Nimeni nu a informat reclamantul cu privire la procedurile derulate.

La 28 februarie 2006, Judecătoria Orhei a examinat cererea depusă de V.C., fără ca să-l atragă pe reclamant în proces, a admis-o integral și a dispus anularea ordinului spitalului din 27 octombrie 2005. V.C. a fost restabilit în funcția de șef al secției psihiatrie femei. Reclamantul a aflat despre proces după pronunțarea hotărîrii judecătorești și a declarat apel împotriva acesteia. El a susținut, inter alia , că hotărîrea era ilegală, deoarece el nu a fost atras în procesul civil în care drepturile și interesele sale legitime au fost în mod vădit lezate, invocînd inter alia , prevederile articolului 360 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 infra). Spitalul nu a declarat apel împotriva hotărîrii, însă a susținut poziția reclamantului în cadrul procesului în fața Curții de Apel Chișinău.

La 8 iunie 2006, Curtea de Apel Chișinău a dispus restituirea cererii de apel reclamantului, pe motiv că el nu era parte și nici participant la procesul în cauză și nu avea dreptul să declare apel împotriva hotărîrii din 28 februarie 2006. Curtea de Apel Chișinău, respingînd argumentul reclamantului cu privire la articolul 360 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură civilă, a menționat: „[...] referirea [reclamantului] la prevederile articolului 360 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură civilă, care îi oferă dreptul să declare apel, în lipsa calității de participant la proces [...], prezintă prin sine o interpretare eronată a normei de drept procedural, care nu fi poate ajustată la cazul dat”.

Reclamantul a declarat recurs la Curtea Supremă de Justiție, invocînd iarăși articolul 360 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 infra).

La 15 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de către reclamant, constatînd că acesta nu avea dreptul de a declara apel împotriva hotărîrii din 28 februarie 2006, deoarece drepturile și obligațiile sale nu au fost lezate prin acea hotărîre.

După evenimentele de mai sus, reclamantul a activat în calitate de medic psihiatru la spital, primind un salariu mai mic decît cel al șefului secției. II.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne la care putea recurge. În opinia Guvernului, reclamantul ar fi putut să depună în instanță, în mod separat, o cerere de chemare în judecată privind restabilirea sa în funcție sau o cerere de revizuire (cale de atac extraordinară) a hotărîrilor judecătorești irevocabile și definitive pronunțate în cadrul procesului care s-a finalizat cu hotărîrea Curții Supreme de Justiție din 15 noiembrie 2006. Reclamantul a susținut că în prezenta cauză a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea reiterează că scopul articolului 35 § 1 din Convenție este de a oferi Statelor Contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara încălcările care se pretind că au fost comise de către acestea, înainte de a sesiza Curtea. În consecință, Statele nu au obligația de a răspunde pentru acțiunile lor în fața unui organ internațional înainte de a avea posibilitatea de a soluționa cauza în baza sistemelor lor de drept (a se vedea, de exemplu, Remli c. Franței , 23 aprilie 1996, § 33, Culegeri ale hotărîrilor și deciziilor 1996-II, și Selmouni c. Fraței [MC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V).

În prezenta cauză, Curtea constată că problema cu privire la epuizarea căilor de recurs interne este inextricabil legată de fondul plîngerii invocate în temeiul articolului 6 din Convenție, și anume, în ceea ce privește aspectul dacă drepturile reclamantului au fost lezate prin hotărîrea Judecătoriei Orhei din 28 februarie 2006. Prin urmare, Curtea consideră că ambele chestiuni trebuie să fie conexate și examinate împreună (a se vedea Buzilo c. Moldovei, nr. 52643/07, § 24, 21 februarie 2012).

Curtea notează, în continuare, că plîngerea nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Alte temeiuri pentru a declara cererea inadmisibilă nu au fost stabilite. Prin urmare, cererea trebuie să fie declarată admisibilă. B. Fondul

Reclamantul a susținut că drepturile sale au fost lezate prin hotărîrea Judecătoriei Orhei din 28 februarie 2006 și că refuzul Curții de Apel Chișinău și Curții Supreme de Justiție de a-i permite să intervină în proces i-a încălcat dreptul său de acces la un tribunal garantat de articolul 6 § 1 din Convenție.

Guvernul a reiterat, că reclamantul ar fi putut să depună, în mod separat, o cerere de chemare în judecată prin care să încerce să combată concluziile la care au ajuns instanțele judecătorești în procesul civil intentat de V.C.

Dreptul de acces la un tribunal prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenției nu este unul absolut, el poate fi supus unor restricții; acestea sunt implicite din moment ce dreptul de acces, prin însăși natura lui, implică reglementare din partea statului. În această privință Statele Contractante se bucură de o marjă de apreciere, deși decizia finală cît privește respectarea exigențelor Convenției rămîne în sarcina Curții. Curtea trebuie să se asigure că restricțiile aplicate nu restrîng sau nu reduc accesul oferit unei persoane în așa fel sau într-o asemenea măsură încît însăși esența dreptului să fie afectată. Mai mult, o restrîngere a dreptului nu va fi compatibilă cu articolul 6 § 1 dacă nu urmărește un scop legitim și dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea Waite și Kennedy c. Germaniei [MC], nr. 26083/94, § 59, CEDO 1999 ‑ I). Dreptul de acces la un tribunal este prejudiciat în esența sa atunci cînd reglementările nu mai servesc scopurilor securității juridice și bunei administrări a justiției, ci constituie un fel de barieră care împiedică justițiabilul să obțină examinarea în fond a cauzei sale de către o instanță judecătorească competentă (a se vedea Tsalkitzis c. Greciei , nr. 11801/04, § 44, 16 noiembrie 2006).

Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea notează, în primul rînd, că reclamantul a aflat despre proces doar după ce instanța de fond a pronunțat hotărîrea (a se vedea paragraful 9 supra). Nu există niciun indiciu și nici Guvernul nu a invocat că reclamantul ar fi cunoscut despre proces pînă la acea dată (a se vedea, a contrario , Cañete de Goñi c. Spaniei , nr. 55782/00, § 40, CEDO 2002 ‑ VIII). Curtea notează, în continuare, că prin hotărîrea din 28 februarie 2006, Judecătoria Orhei a dispus anularea ordinului spitalului prin care reclamantul a fost transferat în funcția de șef al secției psihiatrie femei. În rezultatul acestei hotărîri judecătorești, reclamantul a pierdut funcția de conducere din spital și a ocupat o funcție de medic psihiatru, care este mai puțin plătită. În asemenea circumstanțe, Curtea își exprimă surprinderea că Curtea Supremă de Justiție a considerat că drepturile reclamantului nu au fost lezate prin hotărîrea primei instanțe de judecată (a se vedea paragraful 12 supra). În schimb, Curtea consideră că drepturile civile ale reclamantului au fost lezate în mod direct prin hotărîrea judecătorească din 28 februarie 2008 și că, prin urmare, articolul 6 este aplicabil în prezenta cauză.

Avînd în vedere concluziile de mai sus, Curtea nu poate decît să fie de acord cu reclamantul că articolul 360 din Codul de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 supra) îi oferea dreptul să declare apel împotriva hotărîrii judecătorești din 28 februarie 2006. Într-adevăr, prevederile acestui articol par să fie foarte clare și Curtea nu cunoaște de existența unei alte interpretări dată de instanțele judecătorești naționale decît versiunea implicită.

Reclamantul și-a exercitat dreptul prevăzut de articolul 360, însă apelul declarat de către acesta nu a fost examinat în fond, dar a fost restituit pe motiv că a fost depusă de o persoană care nu era în drept să declare apel, fiind, astfel, împiedicat accesul reclamantului la un tribunal într-un mod arbitrar.

Curtea reiterează, că nu este necesar ca o persoană să încerce mai multe decît o cale de recurs din cele disponibile (a se vedea, de exemplu, Avram și alții c. Moldovei , nr. 41588/05, § 33, 5 iulie 2011). Prin urmare, întrucît reclamantul a încercat să utilizeze calea de recurs prevăzută de articolul 360 din Codul de procedură civilă, el nu era obligat să exploreze alte căi precum cele sugerate de Guvern (a se vedea paragraful 16 supra). Prin urmare, Curtea respinge obiecția Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne și hotărăște că a avut loc încălcarea dreptului reclamantului de acces la un tribunal garantat de articolul 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamantul a solicitat suma de 1800 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.

Guvernul a obiectat și a susținut că suma este excesivă.

Ținînd cont de încălcarea constatată de mai sus, Curtea consideră că acordarea unei reparații echitabile pentru prejudiciul moral este motivată. Apreciind în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului întreaga sumă pretinsă. B. Costuri și cheltuieli

Reclamantul nu a prezentat nici o revendicare cu titlu de costuri și cheltuieli. C. Penalitate

Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente . DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște (a) că Statul pîrît trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărîre va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, suma de 1800 EUR (o mie opt sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în valuta națională a Statului pîrît conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente; 4. Respinge restul pretențiilor reclamantului cu privire la reparația echitabilă. Redactată în limba engleză și notificată în scris la 22 iulie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte