STUPARU v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
STUPARU v. ROMANIA (CtEDO, 2015)
Decizia nr. 39507/11 Adrian Marcel STUPARU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 29 septembrie 2015 în calitate de comitet compus din: Johannes Silvis, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 24 noiembrie 2009, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 30 aprilie 2015 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIMENTUL Dl. Adrian Marcel Stuparu este un național român, născut în 1965 și trăiește în Reșița. Guvernul român („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe din România. Cererea se referă la lungimea necorespunzătoare a procedurii penale cu cereri civile deschise de reclamant împotriva terților, cu o perioadă de opt ani pentru trei niveluri de competență. Cererea a fost comunicată guvernului. DREPTUL După incapacitatea încercărilor de a ajunge la o soluționare prietenoasă, prin scrisoarea din 30 aprilie 2015, Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul declară, prin intermediul acestei declarații unilaterale, recunoașterea încălcării articolului 6 § 1 din Convenție, în ceea ce privește lungimea excesivă a procedurilor penale. Guvernul este dispus să plătească domnului Adrian Marcel Stuparu ca satisfacție echitabilă suma de 1.080 EUR, suma pe care ei consideră rezonabilă în funcție de jurisprudența Curții. Această sumă va acoperi toate daunele, precum și costurile și cheltuielile și va fi eliberată de orice impozită care poate fi aplicabilă. Această sumă va fi plătită în lei românesc la rata aplicabilă la data plății la contul personal al reclamantului în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul articolului 37 § 1 din convenție. În cazul în care această sumă nu se plătește în termenul menționat, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Prin urmare, Guvernul invită cu respect Curtea să declare că examinarea prezentei cereri nu mai este justificată și să elimine aplicarea din lista sa de cazuri, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție. Prin scrisoarea din 8 iunie 2015, reclamantul s-a opunet la eliminarea cererii. El a susținut că suma propusă nu i-a oferit suficientă satisfacție. Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „... din orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii.” Curtea reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 10. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI; WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.) nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva României, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006 Abramiuc c. România; nr. 37411/02, §§ 103-109, 24 februarie 2009 și Vlad și alții v. România, nos. 40756/06, 41508/07 și 50806/07, §§ 133 și 154-156, 26 noiembrie 2013). 12. Având în vedere natura admiterilor care figurează în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse de Curte consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). 13. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o solicită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 14. În orice caz, hotărârea Curții nu aduce atingere unei hotărâri pe care le-ar putea lua pentru a restabili, în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție, cererea la lista sa de cazuri, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale (a se vedea Josipović Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008, și Aleksantseva și 28 altele c. Rusia (dec.), nr. 750025/01 et al., 23 15. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată din listă cazul. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul art. 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în aceasta; de a elimina aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 22 octombrie 2015. Marialena Tsirli Johannes Silvis Președintele adjunct al grefierului