CASE OF ROMAN ZAKHAROV v. RUSSIA - [Romanian translation] legal summary by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Nota de informare privind jurisprudența Curții 191

Decembrie 2015

Roman Zakharov împotriva Rusiei (MC)

- 47143/06

Hotărârea din 4.12.2015 (MC)

Art.

34

Victimă

Utilizatorul unui telefon mobil s-a plâns de sistemul de supraveghere secretă și de lipsa unor căi de atac efective:

confirmarea calității de victimă

Art.

8

Art.

8

§

1

Respectarea vieții private

Deficiențe ale cadrului legal privind supravegherea secretă a comunicațiilor de telefonie mobilă:

încălcare

În fapt

– Reclamantul, redactor-șef la o editură, a introdus o acțiune în justiție împotriva a trei operatori de telefonie mobilă, plângându-se de ingerința în dreptul său la caracterul privat al comunicațiilor telefonice. Acesta a susținut că, în conformitate cu legislația internă relevantă, operatorii de telefonie mobilă au instalat echipamente care au permis Serviciului Federal de Securitate (FSB) să intercepteze toate comunicațiile telefonice fără autorizație legală prealabilă. Acesta a solicitat emiterea unei dispoziții pentru îndepărtarea echipamentelor și acordarea accesului la telecomunicații numai persoanelor autorizate.

Instanțele interne au respins cererea reclamantului, constatând că acesta nu a reușit să dovedească faptul că i-au fost interceptate convorbirile telefonice sau că operatorii de telefonie mobilă au transmis informații protejate unor persoane neautorizate. Instalarea echipamentului la care s-a referit nu a încălcat în sine caracterul privat al comunicațiilor sale.

În cadrul acțiunii întemeiate pe Convenție, acesta s-a plâns că sistemul de interceptare secretă a comunicațiilor de telefonie mobilă din Rusia nu respectă cerințele de la art.

8 din Convenție. La 11 martie 2014, o cameră a Curții s-a desesizat în favoarea Marii Camere.

În drept

– Art.

8

a)

Cu privire la calitatea de victimă

– Abordarea Curții în

Kennedy împotriva Regatului Unit

a fost cel mai bine adaptată la necesitatea de a garanta că natura secretă a măsurilor de supraveghere nu are ca rezultat măsuri care sunt efectiv inatacabile și care se află în afara controlului exercitat de autoritățile judiciare naționale și de Curte. În consecință, un reclamant poate pretinde că este victima unei încălcări cauzate de simpla existență a unor măsuri de supraveghere secretă sau a unei legislații care permite astfel de măsuri, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

i)

Cu privire la sfera de aplicare a legislației

– Curtea va lua în considerare sfera de aplicare a legislației care permite măsuri de supraveghere secretă examinând dacă reclamantul poate fi eventual afectat de aceasta, fie pentru că acesta sau aceasta aparține unui grup de persoane vizate de legislația în litigiu, fie pentru că legislația îi afectează direct pe toți utilizatorii serviciilor de comunicații prin instituirea unui sistem în care se permite interceptarea comunicațiilor oricărei persoane.

ii)

Cu privire la disponibilitatea căilor de atac la nivel național

– Curtea va lua în considerare disponibilitatea unor căi de atac la nivel național și va ajusta gradul de control în funcție de eficacitatea acestor căi de atac. În cazul în care sistemul intern nu asigură o cale de atac efectivă, nu se poate spune că sunt nejustificate suspiciunea răspândită pe scară largă și îngrijorarea în rândul publicului larg privind folosirea abuzivă a competențelor în materie de supraveghere secretă. În astfel de circumstanțe, amenințarea reprezentată de supraveghere poate fi considerată în sine ca o restrângere a comunicării libere prin intermediul serviciilor de poștă și de telecomunicații, constituind astfel pentru toți utilizatorii sau potențialii utilizatori o ingerință directă în dreptul garantat de art.

8. Prin urmare, există o mai mare nevoie de control din partea Curții, iar excepția de la norma care nu acordă persoanelor dreptul de a contesta o lege

in abstracto

este justificată. În astfel de cazuri, persoana nu trebuie să demonstreze existența riscului de a fi fost supusă unor măsuri de supraveghere secretă. În schimb, dacă sistemul național prevede căi de atac efective, suspiciunea răspândită că ar exista abuzuri este mai greu de justificat. În astfel de cazuri, persoana poate pretinde că este victima unei încălcări cauzate de simpla existență a unor măsuri secrete sau a unei legislații care permite măsuri secrete numai dacă poate să demonstreze că, din cauza situației personale, riscă să fie supusă unor astfel de măsuri.

În prezenta cauză, legislația în litigiu a afectat direct toți utilizatorii serviciilor de telefonie mobilă deoarece a instituit un sistem de supraveghere secretă în care orice persoană care utilizează serviciile de telefonie mobilă ale furnizorilor naționali riscă să le fie interceptate comunicațiile de telefonie mobilă fără să fi vreodată informate despre supraveghere. Mai mult decât atât, legislația internă nu prevedea căi de atac efective pentru persoanele care suspectau că au fost supuse unei supravegheri secrete. O examinare a legislației relevante

in

abstracto

era, așadar, justificată. Nu a fost nevoie ca reclamantul să demonstreze că, din cauza situației personale, a fost expus riscului unei supravegheri secrete. Astfel, acesta avea dreptul să se considere victima unei încălcări a Convenției.

Concluzie

: excepție preliminară respinsă (unanimitate).

b)

Cu privire la fond

- Simpla existență a legislației în litigiu a constituit, în sine, o ingerință în exercitarea drepturilor reclamantului prevăzute la art.

8. Interceptarea comunicațiilor de telefonie mobilă avea temei în legislația internă și urmărea scopurile legitime de protejare a securității naționale și a siguranței publice, de prevenire a faptelor penale și de protejare a bunăstării economice a țării. A rămas de stabilit dacă legislația internă era accesibilă și conținea dispozitive și garanții adecvate și efective pentru a îndeplini cerințele de „previzibilitate” și „necesitate într-o societate democratică”.

i)

Cu privire la accesibilitate

– Era cert faptul că aproape toate prevederile legale interne privind supravegherea secretă au fost publicate oficial și erau accesibile publicului. Deși a existat o anumită controversă în privința accesibilității dispozițiilor ulterioare, Curtea a constatat că acestea au fost publicate într-o revistă ministerială oficială și erau accesibile într-o bază de date juridice pe internet, prin urmare nu a considerat necesar să aprofundeze cercetarea.

ii)

Cu privire la sfera de aplicare a măsurilor de supraveghere secretă

– Natura infracțiunilor care ar putea necesita un ordin de interceptare era suficient de clară. Cu toate acestea, constituia un motiv de îngrijorare faptul că legea națională permitea interceptarea secretă a comunicațiilor într-o serie foarte amplă de infracțiuni. De asemenea, interceptarea putea fi dispusă nu numai în privința unui bănuit sau învinuit, ci și în privința persoanelor care ar putea avea informații despre o infracțiune. Deși într-o cauză anterioară* a constatat că măsurile de interceptare referitoare la o persoană care deține informații despre o infracțiune pot fi justificate în temeiul art.

8, Curtea a reținut în prezenta cauză că legislația internă nu a clarificat cine putea intra în această categorie în practică. De asemenea, legea nu a dat nicio lămurire cu privire la circumstanțele în care comunicațiile pot fi interceptate pe fondul unor evenimente sau activități care pun în pericol securitatea națională, militară, economică sau ecologică a Rusiei. În schimb, legea lăsa autorităților o marjă de apreciere aproape nelimitată pentru a stabili care evenimente sau acte constituiau o astfel de amenințare și dacă amenințarea era suficient de gravă pentru a justifica supravegherea secretă. Astfel apăreau posibilități pentru abuzuri.

iii)

Cu privire la durata măsurilor de supraveghere secretă

– Deși legea internă conținea norme clare privind durata și reînnoirea măsurilor de interceptare, oferind astfel garanții adecvate împotriva abuzurilor, dispozițiile relevante privind încetarea măsurilor de supraveghere nu ofereau garanții suficiente împotriva ingerințelor arbitrare.

iv)

Cu privire la procedurile pentru, printre altele, stocarea și distrugerea datelor interceptate

– Legislația internă conținea norme clare privind stocarea, utilizarea și comunicarea datelor interceptate, făcând posibilă minimizarea riscului de accesare sau dezvăluire neautorizată. Cu toate acestea, deși a considerat rezonabil termenul de 6

luni aplicabil stocării materialului interceptat dacă persoanei vizate nu i se aducea nicio învinuire, Curtea a deplâns lipsa obligației de distrugere imediată a oricăror date care nu erau relevante pentru scopul pentru care au fost obținute. Stocarea automată, timp de 6

luni, a unor date evident irelevante nu putea fi considerată justificată în temeiul art.

8.

Mai mult, în cazurile în care i se aducea o învinuire persoanei aflate sub supraveghere, instanța avea o marjă de apreciere nelimitată, conform legislației interne, pentru a decide dacă să dispună continuarea stocării sau distrugerea materialului interceptat folosit ca probă. Prin urmare, cetățenii de rând nu aveau nicio informație despre circumstanțele în care materialul interceptat putea fi stocat. În consecință, legea internă nu era suficient de clară în această privință.

v)

Cu privire la autorizarea interceptărilor

– În ceea ce privește procedurile de autorizare, orice interceptare a unui telefon sau a altor comunicații trebuia să fie autorizată de instanță. Cu toate acestea, controlul judecătoresc era limitat. În special, materialele cu informații despre investigatori sub acoperire sau informatori ai poliției sau despre organizarea și tacticile măsurilor operaționale de investigare nu puteau fi prezentate instanței și, prin urmare, erau excluse din sfera de control judecătoresc a instanței. Astfel, nedezvăluirea informațiilor relevante lipsea instanțele de capacitatea de a aprecia dacă exista un temei faptic suficient pentru bănuirea persoanelor față de care au fost solicitate măsuri operaționale de investigare în legătură cu infracțiuni sau activități care puneau în pericol securitatea națională, militară, economică sau ecologică. Într-adevăr, instanțele ruse nu au primit dispoziții ca să verifice existența unei „bănuieli întemeiate” față de persoana respectivă ori să aplice criteriile „necesității” și „proporționalității”.

În plus, legea internă relevantă nu conținea cerințe privind conținutul cererilor sau autorizațiilor de interceptare. Prin urmare, instanțele au autorizat uneori interceptarea tuturor convorbirilor telefonice într-o zonă în care a fost săvârșită o infracțiune fără a indica o anumită persoană sau un anumit număr de telefon. Anumite autorizații nu au menționat durata pentru care a fost autorizată interceptarea. Astfel de autorizații acordau o foarte largă marjă de discreție autorităților de aplicare a legii cu privire la comunicațiile care trebuiau interceptate și pentru cât timp.

În plus, în caz de urgență, era posibilă interceptarea comunicațiilor fără autorizație legală prealabilă pe o durată de până la 48 de ore. Cu toate acestea, procedura de urgență nu oferea dispozitive suficiente pentru a garanta că este utilizată cu moderație și numai în cazuri justificate corespunzător. Legea internă nu limita utilizarea procedurii de urgență la cazurile care reprezentau un pericol grav și imediat, astfel că acorda autorităților o nelimitată marjă de apreciere pentru a stabili situațiile în care se utilizează, creând astfel posibilități pentru abuz. Mai mult, deși conform legii interne, era necesar ca un judecător să fie informat imediat cu privire la fiecare caz de interceptare de urgență, competența judecătorului era limitată la autorizarea prelungirii măsurii de interceptare peste 48 de ore. Prin urmare, legislația rusă nu prevedea un control judecătoresc efectiv asupra procedurii de urgență.

Pe scurt, procedurile de autorizare prevăzute de legislația rusă nu erau în măsură să garanteze că măsurile de supraveghere secretă nu erau dispuse la întâmplare, fără respectarea cadrului legal sau fără examinarea cuvenită și adecvată.

O altă problemă era aceea că autoritățile de aplicare a legii nu aveau în general nicio obligație, în temeiul legislației interne, de a prezenta autorizația legală furnizorului de servicii de comunicații înainte de a obține acces la comunicații, deși furnizorii de servicii erau obligați să instaleze echipamente care acordau autorităților acces direct la comunicațiile de telefonie mobilă ale tuturor utilizatorilor. Prin urmare, sistemul era expus considerabil abuzurilor.

vi)

Cu privire la supraveghere

– Interdicția prevăzută în legea internă cu privire la consemnarea sau înregistrarea interceptărilor făcea imposibilă, pentru autoritatea de supraveghere, identificarea interceptărilor efectuate fără autorizație legală corespunzătoare. Cumulată cu capacitatea tehnică a autorităților de a intercepta comunicațiile în mod direct, această dispoziție făcea ca orice modalități de supraveghere să fie incapabile să detecteze interceptările ilegale și era, prin urmare, ineficientă.

În cazul în care interceptările erau efectuate în baza autorizației legale corespunzătoare, controlul judecătoresc era limitat la etapa inițială a autorizării. Controlul ulterior era încredințat președintelui, parlamentului, guvernului, procurorului general și procurorilor de resort din subordine. Legea internă nu prevedea modul în care președintele, parlamentul și guvernul urmau să controleze interceptările. Nu existau reglementări sau instrucțiuni cu caracter public cu privire la sfera de aplicare a controlului lor, condițiile în care putea fi efectuat sau procedurile pentru controlarea măsurilor de supraveghere sau pentru remedierea încălcărilor.

Deși cadrul legal prevedea, cel puțin teoretic, un anumit grad de control de către procurori, acesta nu putea practic să furnizeze garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor. În special:

– existau îndoieli privind independența procurorilor deoarece erau numiți și eliberați din funcție de către Procurorul General după consultarea cu autoritățile executive regionale și aveau funcții care se suprapuneau deoarece ambele tipuri de autorități aprobau cererile de interceptare și apoi controlau punerea în aplicare a acestora;

– existau limite la sfera de aplicare a controlului lor (procurorii nu aveau informații despre activitatea investigatorilor sub acoperire, iar măsurile de supraveghere legate de contrainformații nu erau supuse controlului lor, persoanele respective neștiind că sunt supuse supravegherii și fiind astfel în imposibilitatea de a depune plângere);

– existau limite la competențele lor; de exemplu, chiar dacă aceștia puteau lua măsuri pentru a opri sau a repara încălcările și pentru a-i trage la răspundere pe cei responsabili, nu exista nicio prevedere specifică privind distrugerea materialului de interceptare obținut în mod ilegal;

– controlul acestora nu era supus atenției și informării publicului deoarece rapoartele lor nu erau făcute publice sau accesibile în alt mod publicului;

– guvernul nu a prezentat niciun raport de inspecție și nicio rezoluție prin care procurorii dispuneau măsuri pentru încetarea sau repararea unei încălcări depistate.

vii)

Cu privire la notificarea interceptării și căile de atac disponibile

– Persoanele ale căror comunicații au fost interceptate nu erau notificate în acest sens. În cazul în care nu se deschidea nicio acțiune penală împotriva persoanei supuse interceptării și nu se foloseau datele interceptate ca probe, era puțin probabil ca persoana respectivă să afle vreodată dacă i-au fost interceptate comunicațiile.

Persoanele care aflau totuși puteau solicita informații despre datele respective. Cu toate acestea, pentru a depune o astfel de cerere, persoanele trebuiau să aibă la dispoziție faptele corespunzătoare măsurilor operaționale de investigare la care au fost supuse. Prin urmare, accesul la informații era condiționat de capacitatea unei persoane de a dovedi că i-au fost interceptate comunicațiile. Mai mult, persoanele interceptate nu aveau dreptul de a obține acces la documente referitoare la interceptarea comunicațiilor lor; aveau cel mult dreptul de a primi „informații” despre datele colectate. Astfel de informații erau furnizate numai în circumstanțe foarte restrânse, și anume în cazul în care vinovăția persoanei nu a fost dovedită conform legii, iar informațiile nu conțineau secrete de stat. Întrucât, conform legislației ruse, informațiile referitoare la instalațiile utilizate în activitățile operaționale de investigare, metodele utilizate, funcționarii implicați și datele colectate constituiau secrete de stat, posibilitatea de a obține informații despre interceptări părea lipsită de eficacitate.

Acțiunile în justiție menționate de Guvern erau disponibile numai persoanelor aflate în posesia unor informații despre interceptarea comunicațiilor lor. Prin urmare, eficacitatea lor era compromisă de lipsa obligației de a informa persoana supusă interceptării sau lipsa unei posibilități adecvate de a solicita și obține de la autorități informații despre interceptări. Prin urmare, legislația rusă nu asigura o cale de atac efectivă împotriva măsurilor de supraveghere secretă în cazurile în care nu se declanșa nicio acțiune penală împotriva persoanei supuse interceptării.

Pe scurt, dispozițiile legale interne privind interceptarea comunicațiilor nu asigura garanții adecvate și efective împotriva arbitrariului și a riscului apariției unor abuzuri. Legislația internă nu îndeplinea cerința privind „calitatea legii” și era incapabilă să limiteze „ingerința” la ceea ce constituia „o măsură necesară într-o societate democratică”.

Concluzie

: încălcare (unanimitate).

Art.

41: Constatarea unei încălcări a constituit o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral.

[A se vedea

Weber și Saravia împotriva Germaniei

(dec.), 54934/00, 29 iunie 2006,

Nota de informare 88

;

Kennedy împotriva Regatului Unit

, 26839/05, 18 mai 2010,

Nota

de informare 130

; a se vedea, în general,

Manual de legislație europeană privind protecția datelor

]

*

Iordachi și alții împotriva Moldovei

, 25198/02, 10

februarie 2009,

Nota de informare 116

.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.

Note de informare privind jurisprudența

(

Case-Law Information Notes

)