L.K. AND OTHERS v. DENMARK
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
L.K. AND OTHERS v. DENMARK (CtEDO, 2015)
Decizia nr. 53757/14 L.K. și alții împotriva Danemarcei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 8 decembrie 2015 în calitate de comitet compus din: Ksenija Turković, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Georges Ravarani, judecători și Abel Campos, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 30 iulie 2014 Având în vedere măsura intermediară indicată guvernului contestat în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții, având în vedere decizia de a acorda prioritate cauzei în temeiul articolului 41, având în vedere decizia de a acorda reclamanților anonimitate, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE ȘI PROCEDIMENTUL Reclamanții sunt resortisanți iranieni, o mamă și trei copii ai ei, născuți în 1980, 2001 și 2003 (twins). Ele sunt reprezentate de Consiliul Refugiat Danez (Dansk Flygtningehjælp Guvernul danez a fost reprezentat de agentul lor, dl Tobias Elling Rehfeld din Ministerul Afacerilor Externe. Reclamanții au părăsit Iranul în meciul 2014 pentru a se alătura soțului/tatălui care locuiește în prezent în Danemarca ca reclamant de azil respins (se pare că a părăsit Iranul în 2009). Martie până la 11 aprilie 2014, pentru a merge în Italia. Au părăsit Iranul cu avion, dar este necunoscut unde. Mama solicitantă a susținut că cu un agent au intrat în două județe și au stat în cele din urmă timp de două luni înainte de a merge în Danemarca. La 2 iunie 2014 Serviciul de Immigrație (Udlændingestyrelsen ) a constatat că reclamanții ar trebui trimis în Italia în temeiul Regulamentului Dublin. Autoritățile italiene au acceptat transferul la 2 iulie 2014 și au planificat să plaseze reclamanții la proiectul „ALI”. Reclamanții au apelat împotriva deciziei de transfer către Consiliul de apel pentru refugiați ( Flygtningenævnet ), care a confirmat decizia la 21 iulie 2014. Nu există informații cu privire la soțul/tată. Reclamanții au plâns că deplasarea lor în Italia va fi încălcarea articolului 3 din Convenție din cauza presupuselor deficiențe ale sistemului de primire a reclamanților de azil. La 30 iulie 2014, la cererea reclamanților, președintele interimar al Secțiunii a doua a hotărât să aplice o măsură intermediară în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții și a solicitat Guvernului danez să rămână expulzarea reclamanților în Italia până la un anunț suplimentar. La 4 noiembrie 2014, Curtea și-a pronunțat hotărârea în Tarakhel Elveția (nr. 29217/12, ECHR 2014 (extracte)), care se referă la compatibilitatea îndepărtării reclamanților de azil în Italia cu obligațiile statului contestat în temeiul articolului 3 din convenție. La 2 decembrie 2014, Curtea a solicitat Guvernului să indice dacă a avut în vedere adoptarea unor măsuri în răspuns la hotărârea Tarakhel c. Elveția, inclusiv oricare care ar putea afecta direct statutul de reclamant în Danemarca. Prin scrisorile din 10 decembrie 2014 și 30 ianuarie 2015, Guvernul a informat Curtea că, având în vedere Tarakhel c. Elveția În o scrisoare din 19 octombrie 2015, Guvernul a solicitat că Curtea va ataca cazul listei sale, deoarece autoritățile daneze au hotărât să examineze cererile de azil ale reclamanților cu privire la fondul acesteia. Prin urmare, reclamanții nu vor fi transferați în Italia în conformitate cu regulamentul Dublin. Cazul lor va fi examinat de către Serviciul de Immigrație în primul rând. În cazul în care o cerere de azil este respinsă, cazul va fi trimis automat Comitetului de Apel pentru Refugiați, care este un organism independent și quasi judiciar, pentru revizuire, cu excepția cazului în care cererea este considerată vădit nefondată atât de către Serviciul de Immigrație, cât și de Consiliul Danez pentru Refugiați. În timpul revizuirii comitetului de apel pentru refugiați, reclamanții vor avea dreptul procedural de a rămâne în Danemarca. 11. Într-o scrisoare din 30 octombrie 2015, reclamanții au fost de acord cu evidențiarea cazului. HOTĂRÂREA 12. Curtea consideră că, în aceste circumstanțe, reclamanții nu mai doresc să își continue cererea, în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din convenție. În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazului. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să excludă aplicarea din lista sa de cazuri.