CASE OF E.S. v. ROMANIA AND BULGARIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

Reclamanta s-a născut în 1981 și locuiește în Hotarele, județul Vâlcea.

La 12 noiembrie 2004, în Spania, reclamanta a născut o fetiță. Tatăl era R.E.N., resortisant bulgar. În 2008, cei doi s-au despărțit.

Copilul a locuit cu părinții în Spania până în ianuarie 2007, când a fost trimisă la bunicii paterni în Bulgaria. A rămas acolo până în martie 2008. Din martie până în iunie 2008 cei doi au locuit din nou împreună cu fiica lor în Spania; apoi, cu acordul tatălui, reclamanta s-a întors cu fiica sa în România cu intenția unei scurte șederi la bunica maternă a copilului. Reclamanta a rămas cu fiica ei în România până în septembrie 2008 și apoi a revenit în Spania pentru a lucra, lăsând copilul în România cu bunica maternă.

La 4 noiembrie 2008 bunicii paterni au vizitat copilul în România. Aceștia, cu consimțământul bunicii materne, au luat copilul în oraș pentru o înghețată, însoțiți de mătușa copilului (soția fratelui reclamantei). Au oprit mașina pe marginea drumului, au dat-o jos din mașină pe mătușă și apoi s-au întors în Bulgaria, luând copilul cu ei fără cunoștința sau consimțământul reclamantei sau a familiei sale. Copilul trăiește de atunci în Bulgaria împreună cu bunicii săi paterni.

În septembrie 2009, R.E.N. a formulat o cerere de repunere în termenul de apel, susținând că locuise în Bulgaria cu părinții săi pe întreaga durată a procesului și că reclamanta cunoștea acest fapt. La 11 decembrie 2009, Tribunalul Vâlcea ("tribunalul") a anulat decizia din 30 ianuarie 2009 (a se vedea supra, pct. 11) pentru motivul că R.E.N. nu fusese citat în mod legal să compară. Acesta a retrimis cauza la judecătorie.

La 12 februarie 2010 dosarul cauzei a fost înregistrat din nou la judecătorie. Au avut loc 11 ședințe de judecată iar reclamanta și / sau avocatul ei au fost prezenți la toate acestea. Instanța a audiat declarațiile celor doi părinți și ale celor patru martori (doi pentru fiecare parte – R.E.N. și-a citat vecinii din Bulgaria) și a dispus autorităților de protecție a drepturilor copilului din România și din Bulgaria să investigheze condițiile de trai atât din casa ​​mamei reclamantei, cât și din casa bunicilor paterni din Bulgaria. A fost dispusă o anchetă de către instanță la 18 martie 2010; hotărârea judecătorească a sosit la biroul avocatului lui R.E.N. la 17 mai 2010, iar acesta a adăugat la dosarul cauzei raportul final al anchetei din Bulgaria și din România la 2 septembrie 2010.

Tatăl a declarat apel și cauza a fost examinată de tribunal. Au avut loc cinci ședințe de judecată în fața tribunalului, la toate fiind prezenți atât reclamanta, cât și avocatul ei. Tatăl a cerut instanței să interogheze copilul, în vârstă de șapte ani la acel moment. La 10 iunie 2011 instanța a admis această cerere. La 14 iunie 2011 reclamanta și-a exprimat acordul prin declarație notarială pentru ca fiica sa să obțină documentele de călătorie și să treacă granița în România. La 29 august 2011, R.E.N. a informat reclamanta că respectiva declarație notarială nu era suficientă pentru autoritățile bulgare. Reclamanta s-a oferit să călătorească în Bulgaria pentru a fi de față la formalitățile necesare obținerii pașaportului. La 9 septembrie 2011 tribunalul a recunoscut situația și a dispus ca reclamanta să călătorească în Bulgaria. De asemenea, l-a obligat pe R.E.N. să permită contactul dintre mamă și copil în scopul organizării călătoriei. După vizita reclamantei în Bulgaria, copilul a fost adus în fața instanței la 17 octombrie 2011. Copilul a spus instanței în camera de consiliu, cu ajutorul unui traducător bulgar, că ar prefera să rămână cu tatăl ei și bunicii paterni în Bulgaria; că vorbea la telefon cu mama ei ocazional; că nu-și mai amintea de bunica maternă; și că nu îi plăcea în România.

La 21 octombrie 2011 tribunalul a încredințat tatălui copilul pe motiv că copilul se integrase deja în mediul din Bulgaria, unde locuise în ultimii patru ani, și că nu vorbea limba română.

Reclamanta a declarat recurs; la 16 septembrie 2011, tribunalul a respins recursul, susținând decizia judecătoriei.

Reclamanta s-a plâns de ruperea legăturilor dintre familia sa și fiica sa cauzată de lipsa unei reacții prompte a autorităților române și bulgare cu privire la returnarea copilului, de durata procedurii de încredințare în România, și de aplicarea drepturilor de încredințare a copilului. În esență, aceasta a invocat art. 8 din Convenție, formulat după cum urmează:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Observațiile părților

Reclamanta a reiterat faptul că, în ciuda eforturilor sale susținute vreme de mai mulți ani, nu a putut să se reunească cu fiica ei. Consideră că diferitele acțiuni în fața autorităților din România și din Bulgaria au durat prea mult și că autoritățile nu au reușit să reacționeze prompt și să returneze acasă copilul răpit.

Guvernul român acceptă că relația dintre reclamantă și fiica sa intră în sfera vieții de familie în sensul art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, consideră că autoritățile române nu au încălcat drepturile reclamantei. În special, acesta susține că durata procedurii fusese rezonabilă, având în vedere circumstanțele cauzei. Guvernul a subliniat că reclamanta fusese responsabilă pentru casarea primei decizii formulate, întrucât oferise informații necorespunzătoare cu privire la adresa lui R.E.N. A mai susținut că, deși la prima vedere simple, procedurile au fost complexe, întrucât au fost în cauză două state iar probe importante au trebuit aduse din Bulgaria și traduse. Aceste probe au trebuit evaluate cu grijă de către instanțe în interesul superior al copilului. Nu au existat perioade de inactivitate în cursul procedurii.

Guvernul român a subliniat că, de-a lungul procedurii, cu excepția unor foarte scurte perioade de timp, reclamanta avusese un ordin de aplicare a încredințării în favoarea sa. Cu toate acestea, numai la 1 iulie 2011 a cerut asistența autorităților române pentru a asigura întoarcerea copilului ei. În plus, Guvernul consideră că procedurile de executare nu avuseseră succes din cauza poziției autorităților bulgare, cele mai în măsură să răspundă la această parte a cererii.

Motivarea Curții

Reclamanta susținea că statele pârâte nu-i asiguraseră intrarea în contact cu fiica sa înstrăinată. Nu se contestă faptul că aceste chestiuni țin de „viața de familie” în sensul art. 8 din Convenție și că această prevedere este aplicabilă. În ceea ce privește faptele din prezenta cauză, Curtea observă că ingerința primară în exercitarea de către reclamantă a dreptului la respectarea vieții sale de familie nu ar putea fi atribuită niciunuia dintre statele pârâte, ci mai degrabă acțiunilor bunicilor copilului, terți, care reținuseră copilul în Bulgaria (a se vedea R.S. împotriva Poloniei, nr.

Curtea observă de la bun început că plângerea împotriva României cuprinde două aspecte. Se referă, pe de o parte, la durata procedurii de încredințare a minorului și, pe de altă parte, la eficacitatea procedurilor de returnare instituite în cadrul mecanismelor internaționale.

Procedura judiciară în care reclamanta a solicitat încredințarea fiicei sale a început la 29 iulie 2008 și s-a încheiat la 9 ianuarie 2012, când curtea de apel i-a acordat reclamantei copilul. Procedura a durat trei ani și șase luni.

Curtea reține faptul că aceste chestiuni privind încredințarea minorului sunt de o natură foarte sensibilă și au repercusiuni serioase asupra creșterii și a bunăstării copilului în cauză și, prin urmare, trebuie să fie cântărite cu atenție de autoritățile naționale pentru a asigura interesul superior al copilului. Cu toate acestea, fără a ține seama de caracterul grav al problemei, lăsarea unor astfel de lucruri nerezolvate pentru o perioadă lungă de timp nu poate fi justificată ca fiind în interesul superior al copilului, a cărui încredințare și reședință ar trebui să fie clarificate rapid de către autorități. Prin urmare, Curtea consideră că, prin însăși natura lor, procedurile de încredințare impun autorităților administrative și judiciare în cauză să acționeze rapid. Având în vedere jurisprudența sa privind procedura încredințării minorului (a se vedea, în special, Eberhard și M. împotriva Sloveniei, nr.

În plus, Curtea nu consideră că prin complexitatea problemei se poate justifica durata procedurii în cazul de față. De asemenea, constată că reclamanta nu a întreprins niciun demers care ar fi putut contribui semnificativ la întârzierea procedurii. S-a preocupat să afle adresa corectă a lui R.E.N., a făcut eforturi suplimentare pentru a asigura documentele de călătorie fiicei sale pentru a permite instanței să interogheze copilul fără alte întârzieri, și, împreună cu avocatul său, a participat activ la procedură.

Curtea admite că a fost necesară casarea primei hotărâri pronunțate de judecătorie, dat fiind că fusese pronunțată fără a da posibilitatea lui R.E.N. să participe la proces. Cu toate că acest aspect a dus la prelungirea duratei procedurii, este de înțeles importanța nevoii ca părinții să ia parte activ și că în cauză trebuia asigurată (a se vedea Glaser împotriva Regatului Unit, nr.