ÜYE v. TURKEY

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

22.11.2016

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Struck out of the list

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

ÜYE v. TURKEY (CtEDO, 2016)

HUDOC · oficial

Decizia nr. 45461/12 Furkan ÜYE împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 noiembrie 2016 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 21 mai 2012, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 26 mai 2016, care solicită Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Dl. Furkan Üye, este un național turc, născut în 1986 și trăiește în İzmir. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Ata, un avocat care practică la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 5 § 1 din Convenție cu privire la cele patru zile de închidere a camerei impuse la el de către superiorii săi militari ca măsură disciplinară. Cererea a fost comunicată Guvernului DREPTUL reclamantului se plângea de închiderea camerei impuse de către superiorii săi militari ca măsură disciplinară. El se bazează pe art. 5 din Convenție. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 26 mai 2016, Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de reclamant. De asemenea, au solicitat Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul dorește să exprime prin intermediul declarației unilaterale că detenția reclamantului prin ordinea comandantului său de rang înalt nu respectă standardele prevăzute la art. 5 § 1 din Convenție. Prin urmare, Guvernul este pregătit să plătească reclamantului 850 (opt sute cincizeci de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral. Această sumă va fi convertită în monedă națională la rata aplicabilă la data plății și va fi eliberată de orice alte taxe care pot fi aplicabile. Se va plăti în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu a plătit această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Prin urmare, Guvernul invită Curtea să tranșeze acest caz din lista cazurilor, sugerând că prezenta declarație ar putea fi acceptată de Curte ca „un alt motiv” care să justifice apariția cazului din lista cazurilor din Curte, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenție.” Prin scrisoarea din 2 iulie 2016, avocatul reclamantului a indicat că nu erau satisfăcuți de termenii declarațiilor unilaterale. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 10. De asemenea, acesta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 11. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 12. Având în vedere natura admiterilor conținute în declarațiile guvernamentale, precum și valoarea compensației propuse, în circumstanțele particulare ale prezentului caz, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererilor (art. 37 alineatul (1) litera (c)). 13. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o solicită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 14. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 15. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; hotărăște să scoată cererea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 15 decembrie 2016. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului