AFFAIRE TARMAN c. TURQUIE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 63903/10) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care o cetățeancă a acestui stat, D-na Hülya Tarman („reclamanta"), a sesizat Curtea pe 8 septembrie 2010 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul su. Reclamanta a fost autorizată să-și asigure ea însăși apărarea intereselor, în conformitate cu art. 36 § 2 din urmă al Regulamentului Curții.

Reclamanta denunța o încălcare a dreptului ei la protecția reputației.

Pe 26 mai 2016, grievul reclamantei relativ la dreptul ei la protecția reputației a fost comunicat Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus în conformitate cu art. 54 § 3 al Regulamentului Curții.

Pe 29 mai 2007, reclamanta a depus plângere la procurorul Republicii din Diyarbakır („procurorul Republicii") împotriva B.T. și M.Y.Ö. În depoziția sa făcută în fața procurorului Republicii, a declarat că, în timp ce se întâlnea cu aceștia, i-a auzit vorbind despre realizarea unui atentat împotriva prefectului Diyarbakırului. A indicat în continuare că M.Y.Ö. a amenințat-o cu moartea și a acuzat-o că vroia să comanditeze atenatul. Conform lui, B.T. a încurajat M.Y.Ö. să perpetreze aceste acte.

O anchetă penală privind aceste fapte a fost atunci diligentată împotriva reclamantei, B.T. și M.Y.Ö. În cursul acestei anchete, aceștia au fost plasați în custodie și ascultați de direcția siguranței din Diyarbakır. Într-un document de anchetă datat pe 31 mai 2007, întocmit de direcția siguranței din Diyarbakır și adresat procurorului Republicii, reclamanta făcea parte din persoanele suspectate de infracțiunile de amenințare și șantaj.

Pe 30 octombrie 2007, procurorul Republicii din Diyarbakır a pronunțat o ordonanță de clasare cu privire la reclamantă și B.T. În schimb, a deschis urmărire penală în fața curții de juri din Diyarbakır împotriva M.Y.Ö. pe capete de amenințare și șantaj. B. Procedura civilă intentată de reclamantă împotriva ziarului Takvim

Pe 22 iunie 2007, ziarului național Takvim a publicat un articol intitulat „Patru bombe umane sunt căutate" („4 canlı bomba aranıyor"), ilustrat cu patru fotografii, dintre care una a reclamantei. Acest articol menționa că patru terorești, dintre care numele, inclusiv cel al reclamantei, erau citite în extenso, au sosit în Turcia. Adăuga că acești terorești fuseserigeți în lagăre speciale aparținând PKK (Partidul Muncitorilor Kurdistanului, o organizație armată ilegală). Indica în continuare că poliția era informată cu privire la situație și că distribuise fotografiile acestor persoane.

Pe 23 iulie 2007, reclamanta a sesizat tribunalul din Diyarbakır („TGI") a unei cereri de despăgubire contre editorului ziarului pentru încălcare a drepturilor personalității datorită publicării articolului litigios.

Pe 7 octombrie 2008, TGI a respins cererea reclamantei, considerând că articolul litigios nu putea fi considerat ca fiind susceptibil să angajeze răspunderea presei în măsura în care informația era difuzată în conformitate cu aparențele la data publicării sale. S-a referit, în acest sens, la documentul direcției siguranței din Diyarbakır din 31 mai 2007 susmenționat (§7 de mai sus), la dosarul anchetei penale desfășurate de procurorul Republicii și la dosarul procedurii penale diligentate ulterior.

Pe 4 februarie 2010, Curtea de Casație a confirmat sentința de primă instanță. A estimat că aprecierea probelor efectuată de TGI nu putea fi considerată inoportună și că sentința era în conformitate cu procedura și legea.

Pe 13 martie 2010, sentința Curții de Casație a fost notificată reclamantei. C. Procedura civilă intentată de reclamantă împotriva ziarului Star

Pe 22 iunie 2007, ziarului național Star a publicat un articol intitulat „Alarmă a fost declanșată pentru patru bombe umane" („4 canlɪ bomba için alarm verildi"). Acest articol menționa că, conform informațiilor culese din serviciile de informații, PKK trimisese patru kamikazie în Turcia. Articolul afirma că acești kamikazie fuseseidentificați și da inițialele lor. Articolul era ilustrat cu patru fotografii, dintre care una a reclamantei.

Pe 23 iulie 2007, reclamanta a sesizat TGI a unei cereri de despăgubiri contre editorului ziarului Star pentru prejudiciul moral pe care considera a fi l-a suferit din cauza publicării articolului litigios.

Pe 19 iulie 2007, TGI a cerut direcției siguranței din Diyarbakır dacă o notă conținând numele și fotografia reclamantei fusese transmisă presei sau fusese afișată public. Printr-o scrisoare din 5 decembrie 2007, direcția siguranței din Diyarbakır a informat TGI că nu exista niciun registru privind reclamanta în arhivele sale.

Pe 16 septembrie 2008, TGI, bazânduse pe scrisoarea direcției siguranței din Diyarbakır din 5 decembrie 2007 susmenționată, pe absența urmăririi penale diligentate împotriva reclamantei și pe faptul că dosarul penal transmis procurorului Republicii privea un simplu incident dintre reclamantă, B.T. și M.Y.Ö., a acceptat parțial cererea de indemnizare a interesatei considerând că articolul litigios nu era conform realității și încălca drepturile personalității.

Pe 4 februarie 2010, Curtea de Casație a anulat sentința TGI considerând că autorul articolului litigios prezentase faptele în conformitate cu ceea ce i se părea a fi adevărul la data publicării articolului respectiv. A luat în calcul, pentru a face aceasta, discuțiile privind atenatul care ar fi avut loc între reclamantă și ceilalți implicați; faptul că nu i informaseră pe autorități înainte de plângerea depusă privind amenințarea; plasamentul reclamantei în custodie și faptul că una dintre persoanele implicate, ale cărei fotografii fuseseriflate de ziar, avusese legături cu PKK în trecut. Înalta curte a estimat în continuare că expresiile folosite în articolul în cauză, cum ar fi „a primi instrucțiuni", erau elemente secundare vizând să plăcească citirea articolului și să aprindă interesul publicului, și că absența veracității acestor expresii nu face ilegală întreaga publicare.

Pe 30 iunie 2010, sesizat la trimitere, TGI, în conformitate cu sentința Curții de Casație, a respins cererea reclamantei.

Pe 23 decembrie 2010, Curtea de Casație a confirmat sentința de primă instanță considerând-o în conformitate cu procedura și legea. II.

Curtea remarcă că reclamanta se plânge în esență de conținutul articolelor publicate de presă, pe care le considera defăimatoare la adresa sa. Reamintește că, fiind stăpână pe calificarea juridică a faptelor, nu este legată de aceea pe care o atribuie acestora părțile; în speță, având în vedere conținutul articolelor litigioase și natura procedurilor civile a căror rezultat o contestă reclamanta, Curtea estimează că este opportun să examineze faptele denunțate sub unghiul articolului 8 al Convenției, liberat în felul următor în partea relevantă în speță: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale, domicilului și corespondenței." A. Privind admisibilitatea

Guvernul ridică două excepții de inadmisibilitate, una trasă din neepuizarea căilor de atac interne și cealaltă trasă din omisiunea reclamantei de a furniza o procură semnată de un avocat. 1. Excepția trasă din neepuizare

Guvernul îi reproșează reclamantei că nu a depus recurs de rectificare de sentință împotriva deciziilor Curții de Casație. De asemenea, susține că interesata ar fi putut utiliza procedura dreptului de răspuns rectificator și observă în acest sens că ea nu prezintă Curții niciun document dovedind că a folosit această cale de atac. Argumentează în continuare că reclamanta avea posibilitatea de a depune o plângere penală la procurorul Republicii cu privire la articolele de presă litigioase și de a introduce în fața tribunalelor administrative un recurs în plin contencios împotriva ofițerilor de poliție care ar fi dezvăluit informații privind ancheta. Adaugă că interesata nu trebuia să cunoască identitatea persoanelor responsabile pentru a folosi căile penale și administrative.

Reclamanta răspunde că recursul de rectificare de sentință nu este o cale de atac efectivă. Indică în continuare că a folosit procedura dreptului de răspuns rectificator, fără succes. Estimează de asemenea că în măsura în care nu cunoștea persoanele sau administrația care dezvăluiseră informații private o privind, nu putea depune plângere penală nici să introducă acțiune în fața jurisdicțiilor administrative.

Cu privire la nefolosirea recursului de rectificare de sentință, Curtea reamintește că a examinat deja și respins o excepție asemănătoare (Gök și alții c. Turcia, nr. 71867/01 și 3 altele, §§ 47 și 48, 27 iulie 2006). În absența argumentelor sau faptelor care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta speță, ar trebui respingă această ramură a excepției.

Cu privire la nefolosirea de către reclamantă a procedurii dreptului de răspuns rectificator și a unei proceduri penale, Curtea reamintește că un reclamant trebuie să fi făcut o utilizare normală a căilor de atac interne plauzibil efective și suficiente și că, atunci când o cale de atac a fost utilizată, utilizarea altei cai a cărei scop este practic aceleași nu este necesară (Kozacıoğlu c. Turcia [MC], nr. 2334/03, § 40, 19 februarie 2009). Reamintește de asemenea că, în materia protecției reputației, Curtea Constituțională turcă consideră că introducerea unei acțiuni civile, cale de atac epuizată de reclamantă în speță, este cea mai efectivă cale de atac în dreptul turc și respinge, pentru neepuizare de căi de atac, recursurile individuale introduse în fața ei fără să fi epuizat calea civilă (§21 de mai sus). Curtea consideră deci că, în circumstanțele prezentei specii, reclamanta nu era obligată să epuizeze alte căi de atac decât calea civilă (Yakup Saygılı c. Turcia ((dec.), nr. 42914/16, § 47, 11 iulie 2017). Rezultă deci că și această ramură a excepției trebuie respinsă.

Cu privire la neintroducerea unei acțiuni în fața jurisdicțiilor administrative, Curtea observă că această cale de atac poate fi considerată ca fiind susceptibilă de a oferi o reparație privind un grief relativ la dezvăluirea informațiilor privind ancheta de ofițeri de poliție. Cu toate acestea, reamintește că a estimat că, în speță, reclamanta se plângea în esență de conținutul articolelor litigioase și nu de dezvăluirea informațiilor private o privind de ofițeri de poliție (§23 de mai sus). Ar trebui deci să respingem și această ramură a excepției. 2. Excepție trasă din defectul reclamantei de a furniza o procură semnată de avocatul său

Guvernul cere Curții să respingă această cerere pentru neconformitate la cerințele articolului 36 al Regulamentului Curții. Susține în acest sens că reclamanta nu a prezentat niciun putere semnat de un avocat în timp ce susține că este reprezentată de un avocat în observațiile sale relativ la satisfacție echitabilă.

Reclamanta nu se pronunță asupra acestei excepții.

Curtea observă că reclamanta indică în secțiunea relativ la cererile de satisfacție echitabilă a observațiilor sale că acestea au fost redactate de un avocat și nu că este reprezentată de un avocat în fața ei. Observă în continuare că reclamanta a fost autorizată de președintele secțiunii să-și asigure ea însăși apărarea intereselor, în conformitate cu art. 36 § 2 din urmă al Regulamentului Curții. Rezultă deci că această excepție trebuie respinsă.

Constatând în continuare că cererea nu este manifestamente lipsite de temei în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se ciocnește în altă parte cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Privind fondul 1. Argumentele părților

Reclamanta susține că articolele litigioase au pus viața ei în pericol prezentând-o publicului ca pe o terorista și că această încălcare a vieții sale private nu poate fi justificată de apărarea libertății presei.

Guvernul estimează că, în speță, instanțele interne au stabilit un echilibru just între dreptul la viața privată a reclamantei și libertatea presei. Conform lui, articolele litigioase au contribuit la o dezbatere de interes general și informațiile dezvăluite erau în conformitate cu ceea ce apărea în ochii lui ca fiind adevărul. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește principiile rezultând din jurisprudența sa în materia protecției vieții private și libertății de exprimare, care sunt rezumate mai ales în hotărârea Couderc și Hachette Filipacchi Associés c. Franța ([MC], nr. 40454/07, §§ 83-93, CEDO 2015 (extrase)).

Reamintește de asemenea că noțiunea de viață privată este o noțiune largă, care include elemente ce se referă la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea și integritatea fizică și morală (voir Von Hannover c. Germania, nr. 59320/00, § 50, CEDO 2004 - VI). Este admis în jurisprudența Curții că dreptul unei persoane la protecția reputației este acoperit de art. 8 al Convenției ca element al dreptului la respectarea vieții private (Axel Springer AG c. Germania [MC], nr. 39954/08, § 83, 7 februarie 2012, Delfi AS c. Estonia [MC], nr. 64569/09, § 137, CEDO 2015, Bédat c. Elveția [MC], nr. 56925/08, § 72, CEDO 2016, Medžlis Islamske Zajednice Brčko și alții c. Bosnie-Herțegovina [MC], nr. 17224/11, § 76, CEDO 2017; vezi de asemenea, printre altele, Polanco Torres și Movilla Polanco c. Spania, nr. 34147/06, § 40, 21 septembrie 2010). Curtea a judecat deja că reputația unei persoane face parte din identitatea personală și integritatea morală, care aparțin vieții private chiar dacă această persoană face obiectul criticilor în cadrul unei dezbateri publice (Pfeifer c. Austria, nr. 12556/03, § 35, 15 noiembrie 2007 și Petrie c. Italia, nr. 25322/12, § 39, 18 mai 2017). Aceleași considerații se aplică onoarei unei persoane (Sanchez Cardenas c. Norvegia, nr. 12148/03, § 38, 4 octombrie 2007 și A. c. Norvegia, nr. 28070/06, § 64, 9 aprilie 2009). Cu toate acestea, pentru ca art. 8 să-și găsească aplicarea, încălcarea reputației trebuie să atingă un anumit prag de gravitate și să fi fost adusă în așa fel încât să dăuneze plăcerii personale a dreptului la respectarea vieții private (Axel Springer AG, precitat, § 83, Delfi AS, precitat, § 137, Bédat, precitat, § 72, Medžlis Islamske Zajednice Brčko și alții, precitat, § 76).

Observă că, în speță, reclamanta nu se plânge de o acțiune a statului ci de neînchegerea acestuia de a-și proteja viața privată împotriva ingerințelor de terți. Reamintește în acest sens că, în afaceri cum ar fi speța, îi revine să determine dacă statul, în cadrul obligațiilor sale pozitive decurgând din art. 8 al Convenției, a menținut un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private și dreptul părții adverse la libertatea de exprimare protejat de art. 10 al Convenției (Petrie, precitat, § 40, 18 mai 2017). Spune că a rezumat în mai multe hotărâri criteriile relevante pentru echilibrarea dreptului la respectarea vieții private și dreptului la libertatea de exprimare, care sunt următoarele: contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate, obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, conținutul, forma și efectele publicării, și, dacă este cazul, circumstanțele speciei (Von Hannover c. Germania (nr. 2) [MC], nr. 40660/08 și 60641/08, §§ 108-113, CEDO 2012, și Axel Springer AG, precitat, §§ 89-95; vezi de asemenea, Couderc și Hachette Filipacchi Associés, precitat, § 93).

Curtea observă că, în speță, reclamanta a fost prezentată de două articole de presă ca fiind o kamikaze pregătind un atentat sinucigaș și că fotografia sa a fost publicată în articolele respective (paragrafele 9 și 14 de mai sus) deși ancheta penală deschisă împotriva interesatei, deschisă ca urmare a plângerii depuse de aceasta, se referea la capete de amenințare și șantaj și o ordonanță de clasare fusese în final pronunțată la adresa sa la concluderea acestei anchete (paragrafele 6-8 de mai sus). Observă de asemenea că instanțele judiciare interne au respins cererile de despăgubire ale reclamantei la concluderea procedurilor intentate de aceasta, care susținea încălcări ale drepturilor personalității datorită publicării articolelor litigioase.

Curtea estimează că, pentru a aprecia dacă echilibrarea de către autoritățile naționale dintre dreptul reclamantei la protecția reputației și libertatea presei s-a făcut, în speță, în respect pentru criteriile stabilite de jurisprudența sa, trebuie în esență să presteze atenție la motivația reținută de judecătorul național (Sapan c. Turcia, nr. 44102/04, § 37, 8 iunie 2010, și Kaos Gl c. Turcia, nr. 4982/07, § 57, 22 noiembrie 2016).

Observă în acest sens că, în sentința din 7 octombrie 2008 pronunțată de TGI cu privire la procedura intentată împotriva ziarului Takvim și în sentința de casație din 4 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Casație cu privire la procedura intentată împotriva ziarului Star, aceste jurisdicții, fără a proceda la o calificare explicită – declarație de fapt sau judecată de valoare – a articolelor litigioase, indică doar că conținuturi acestor articole erau în conformitate cu aparențele la data publicării lor, bazânduse în acest sens pe piese ale dosarului anchetei penale desfășurate în speță (paragrafele 11 și 18 de mai sus).

Curtea nu poate decât să constate, în speță, că instanțele judiciare interne s-au mulțumit cu verificarea conformității conținutului articolelor litigioase cu aparențele și nu au echilibrat dreptul reclamantei la respectarea vieții private și libertatea presei în mod adecvat, în conformitate cu criteriile relevante susmenționat (§38 de mai sus). Într-adevăr, observă că deciziile instanțelor judiciare interne nu aduc un răspuns satisfăcător la întrebarea dacă libertatea presei putea justifica, în speță, încălcarea dreptului reclamantei la protecția reputației prin forma și conținutul articolelor litigioase, care dezvăluia identitatea și fotografia interesatei prezentând-o ca o terorista periculoasă, în timp ce era doar suspectată de infracțiuni de amenințare și șantaj conform dosarului anchetei penale desfășurate de autoritățile judiciare.

Curtea consideră deci că, în speță, autoritățile naționale nu au efectuat o echilibrare adecvată, în conformitate cu criteriile stabilite de jurisprudența sa, între dreptul reclamantei la protecția reputației sale și libertatea presei.

Aceste elemente îi sunt suficiente pentru a concluziona că, în circumstanțele speciei, a existat violarea articolului 8 al Convenției. II.

Reclamanta cere 50.000 de euro (EUR) la titlu de daune pe care ar fi suferit-o, fără a preciza dacă se referă la daune materiale sau morale.

Guvernul consideră că nu există nicio relație cauzală între violarea susținută și reparația solicitată.

Curtea nu observă nicio relație cauzală între violarea constatată și daunele materiale susținute și respinge această cerere. În schimb, consideră că este oportun să acorde reclamantei 1.500 EUR la titlu de daune morale. B. Cheltuieli și onorarii

Reclamanta indică că a cheltuit 2.550 EUR pentru procedurile intentate în fața instanțelor judiciare interne și pentru honorarii de avocat. Nu furnizează niciun justificativ în acest sens.

Guvernul consideră că reclamanta nu formulează niciun cerere la titlu de cheltuieli și onorarii.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și onorarii decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea relativ la cheltuieli și onorarii din cauza lipsei de justificative corespunzătoare cheltuielilor susținute. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să calcheze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă ; 2. Spune că a existat violarea articolului 8 al Convenției ; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitiv în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 1.500 EUR (mille cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit, pentru daune morale, de convertit în moneda Statului pârât, la rata aplicabilă la data regulării ; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, mărit cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 21 noiembrie 2017, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Stanley Naismith Robert Spano Grefier Președintele

Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. La requérante a été autorisée à assurer elle-même la défense de ses intérêts, conformément à l’article 36 § 2 in fine du règlement de la Cour.

La requérante dénonçait une atteinte à son droit à la protection de la réputation.

Le 26 mai 2016, le grief de la requérante relatif à son droit à la protection de la réputation a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT I.

Le 29 mai 2007, la requérante déposa plainte auprès du procureur de la République de Diyarbakır (« le procureur de la République ») à l’encontre de B.T. et de M.Y.Ö. Dans sa déposition faite devant le procureur de la République, elle déclara que, lors de l’une de ses rencontres avec ces derniers, elle les avait entendus parler de la réalisation d’un attentat contre le préfet de Diyarbakır. Elle indiqua en outre que M.Y.Ö. l’avait par la suite menacée de mort et accusée d’avoir voulu commanditer cet attentat. Selon elle, B.T. avait incité M.Y.Ö. à perpétrer ces actes.

Une enquête pénale concernant ces faits fut alors diligentée contre la requérante, B.T. et M.Y.Ö. Au cours de cette enquête, ces derniers furent placés en garde à vue et entendus par la direction de la sûreté de Diyarbakır. Dans un document d’enquête daté du 31 mai 2007, établi par la direction de la sûreté de Diyarbakır et adressé au procureur de la République, la requérante faisait partie des personnes soupçonnées des infractions de menace et de chantage.

Le 30 octobre 2007, le procureur de la République de Diyarbakır rendit une ordonnance de non-lieu à l’égard de la requérante et de B.T. En revanche, il engagea une action pénale devant la cour d’assises de Diyarbakır contre M.Y.Ö pour les chefs de menace et de chantage. B. La procédure civile intentée par la requérante contre le quotidien Takvim

Le 22 juin 2007, le quotidien national Takvim publia un article intitulé « Quatre bombes humaines sont recherchées » (« 4 canlı bomba aranıyor »), illustré de quatre photographies, dont une de la requérante. Cet article mentionnait que quatre terroristes, dont les noms, y compris celui de la requérante, étaient cités in extenso , étaient arrivés en Turquie. Il ajoutait que ces terroristes avaient été formés dans des camps spéciaux appartenant au PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan, une organisation armée illégale). Il indiquait en outre que la police était informée de la situation et qu’elle avait distribué les photographies de ces personnes.

Le 23 juillet 2007, la requérante saisit le tribunal de grande instance de Diyarbakır (« le TGI ») d’une demande en dommages et intérêts contre la société éditrice du quotidien pour atteinte à ses droits de la personnalité en raison de la publication de l’article litigieux.

Le 7 octobre 2008, le TGI rejeta la demande de la requérante, estimant que l’article litigieux ne pouvait être considéré comme étant susceptible d’engager la responsabilité de la presse dans la mesure où l’information était diffusée de manière conforme aux apparences à la date de sa publication. Il se référa, à cet égard, au document de la direction de la sûreté de Diyarbakır du 31 mai 2007 susmentionné (paragraphe 7 ci-dessus), au dossier de l’enquête pénale menée par le procureur de la République ainsi qu’au dossier de la procédure pénale diligentée par la suite.

Le 4 février 2010, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance. Elle estima que l’appréciation des preuves effectuée par le TGI ne pouvait passer pour inopportune et que le jugement était conforme à la procédure et à la loi.

Le 13 mars 2010, l’arrêt de la Cour de cassation fut notifié à la requérante. C. La procédure civile intentée par la requérante contre le quotidien Star

Le 22 juin 2007, le quotidien national Star publia un article intitulé « L’alarme a été déclenchée pour quatre bombes humaines » (« 4 canlɪ bomba için alarm verildi »). Cet article mentionnait que, selon les informations recueillies auprès des services de renseignement, le PKK avait envoyé quatre kamikazes en Turquie. L’article énonçait que ces kamikazes avaient été identifiés et donnait leurs initiales. L’article était illustré de quatre photographies, dont une de la requérante.

Le 23 juillet 2007, la requérante saisit le TGI d’une demande en dommages et intérêts contre la société éditrice du quotidien Star pour le préjudice moral qu’elle estimait avoir subi du fait de la publication de l’article litigieux.

Le 19 juillet 2007, le TGI demanda à la direction de sûreté de Diyarbakır si une note contenant le nom et la photographie de la requérante avait été transmise à la presse ou avait fait l’objet d’un affichage public. Par une lettre du 5 décembre 2007, la direction de sûreté de Diyarbakır informa le TGI qu’il n’existait aucun registre concernant la requérante dans ses archives.

Le 16 septembre 2008, le TGI, se fondant sur la lettre de la direction de sûreté de Diyarbakır du 5 décembre 2007 susmentionnée, sur l’absence de poursuites pénales diligentées à l’encontre de la requérante et sur le fait que le dossier pénal transmis au procureur de la République concernait un simple incident entre la requérante, B.T. et M.Y.Ö., fit partiellement droit à la demande d’indemnisation de l’intéressée en considérant que l’article litigieux n’était pas conforme à la réalité et qu’il portait atteinte à ses droits de la personnalité.

Le 4 février 2010, la Cour de cassation infirma le jugement du TGI en considérant que l’auteur de l’article litigieux avait présenté les faits conformément à ce qui lui apparaissait comme étant la vérité à la date de la publication dudit article. Elle tint compte, pour ce faire, des discussions sur l’attentat qui aurait eu lieu entre la requérante et les autres intéressés ; du fait qu’ils n’en avaient pas informé les autorités avant la plainte déposée concernant la menace ; du placement en garde à vue de la requérante et du fait qu’une des personnes en cause, dont les photos avaient été diffusées par le quotidien, avait eu des liens avec le PKK dans le passé. La haute cour estima en outre que les expressions employées dans l’article en cause, telles que « recevoir des instructions », étaient des éléments secondaires visant à agrémenter la lecture de l’article et à attiser l’intérêt du public, et que l’absence de véracité de ces expressions ne rendait pas illégal l’ensemble de la publication.

Le 30 juin 2010, saisi sur renvoi, le TGI, se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation, rejeta la demande de la requérante.

Le 23 décembre 2010, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance en le considérant conforme à la procédure et à la loi. II.

La Cour note que la requérante se plaint essentiellement du contenu des articles publiés par la presse, qu’elle considère diffamatoires à son égard. Elle rappelle que, maîtresse de la qualification juridique des faits, elle n’est pas liée par celle que leur attribuent les parties ; en l’espèce, eu égard au contenu des articles litigieux et à la nature des procédures civiles dont la requérante conteste l’issue, la Cour estime qu’il convient d’examiner les faits dénoncés sous l’angle de l’article 8 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente en l’espèce : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève deux exceptions d’irrecevabilité, l’une tirée du non-épuisement des voies de recours internes et l’autre tirée de l’omission de la requérante de fournir un pouvoir signé par un avocat. 1. Exception tirée du non-épuisement

Le Gouvernement reproche à la requérante de ne pas avoir formé de recours en rectification d’arrêt contre les décisions de la Cour de cassation. Il soutient aussi que l’intéressée aurait pu avoir recours à la procédure de droit de réponse rectificative et note à cet égard qu’elle ne soumet à la Cour aucun document prouvant qu’elle a utilisé cette voie de recours. Il argue en outre que la requérante avait la possibilité de déposer une plainte pénale devant le procureur de la République concernant les articles de presse litigieux et d’introduire devant les tribunaux administratifs un recours en plein contentieux contre les officiers de police qui auraient divulgué les informations relatives à l’enquête. Il ajoute que l’intéressée n’avait pas besoin de connaître l’identité des personnes responsables pour utiliser les voies pénale et administrative.

La requérante réplique que le recours en rectification d’arrêt n’est pas un recours effectif. Elle indique en outre avoir utilisé la procédure de droit de réponse rectificative, sans succès. Elle estime aussi que dans la mesure où elle ne connaissait pas les personnes ou l’administration qui avaient dévoilé des informations privées la concernant, elle ne pouvait pas déposer de plainte pénale ni introduire d’action devant les juridictions administratives.

En ce qui concerne l’absence d’utilisation du recours en rectification d’arrêt, la Cour rappelle qu’elle a déjà examiné et rejeté une exception similaire ( Gök et autres c. Turquie , n os 71867/01 et 3 autres, §§ 47 et 48, 27 juillet 2006). En l’absence d’argument ou de fait pouvant mener à une conclusion différente dans la présente espèce, il convient de rejeter cette branche de l’exception.

S’agissant de l’absence d’utilisation par la requérante de la procédure de droit de réponse rectificative et d’une procédure pénale, la Cour rappelle qu’un requérant doit avoir fait un usage normal des recours internes vraisemblablement efficaces et suffisants et que, lorsqu’une voie de recours a été utilisée, l’usage d’une autre voie dont le but est pratiquement le même n’est pas exigé ( Kozacıoğlu c. Turquie [GC], n o 2334/03, § 40, 19 février 2009). Elle rappelle aussi que, en matière de la protection de la réputation, la Cour constitutionnelle turque considère que l’introduction d’une action civile, voie de recours épuisée par la requérante en l’espèce, est la voie de recours la plus effective en droit turc et rejette, pour non-épuisement des voies de recours, les recours individuels introduits devant elle sans que la voie civile n’ait été épuisée (paragraphe 21 ci-dessus). La Cour considère donc que, dans les circonstances de la présente espèce, la requérante n’était pas tenue d’épuiser d’autres voies de recours que la voie civile ( Yakup Saygılı c. Turquie ((déc.), n o 42914/16, § 47, 11 juillet 2017). Il s’ensuit que cette branche de l’exception doit elle aussi être rejetée.

Quant à l’absence d’introduction d’une action devant les juridictions administratives, la Cour note que cette voie de recours peut être considérée comme susceptible d’offrir un redressement concernant un grief relatif à la divulgation des informations relatives à l’enquête par des officiers de police. Cependant, elle rappelle avoir estimé que, en l’espèce, la requérante se plaignait essentiellement du contenu des articles litigieux et non pas de la divulgation d’informations privées la concernant par des officiers de police (paragraphe 23 ci-dessus). Il convient donc de rejeter également cette branche de l’exception. 2. Exception tirée du défaut de la requérante de fournir un pouvoir signé par son avocat

Le Gouvernement demande à la Cour de rejeter cette requête pour non-conformité aux exigences de l’article 36 du règlement de la Cour. Il soutient à cet égard que la requérante n’a soumis aucun pouvoir signé par un avocat alors qu’elle allègue être représentée par un avocat dans ses observations relatives à la satisfaction équitable.

La requérante ne se prononce pas sur cette exception.

La Cour note que la requérante indique dans la partie relative à ses demandes de satisfaction équitable de ses observations que celles-ci ont été rédigées par un avocat et non pas qu’elle est représentée par un avocat devant elle. Elle relève en outre que la requérante a été autorisée par le président de la section à assurer elle-même la défense de ses intérêts, conformément à l’article 36 § 2 in fine du règlement de la Cour. Il s’ensuit que cette exception doit être rejetée.

Constatant par ailleurs que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

La requérante soutient que les articles litigieux ont mis sa vie en danger en la présentant au public comme une terroriste et que cette atteinte à sa vie privée ne peut être justifiée par la défense de la liberté de la presse.

Le Gouvernement estime que, en l’espèce, les juridictions internes ont établi une juste balance entre le droit à la vie privée de la requérante et la liberté de la presse. Selon lui, les articles litigieux contribuaient à un débat d’intérêt général et les informations révélées étaient conformes à ce qui apparaissait à ses yeux comme étant la vérité. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle les principes découlant de sa jurisprudence en matière de la protection de la vie privée et de la liberté d’expression, lesquels sont résumés notamment dans l’arrêt Couderc et Hachette Filipacchi Associés c. France ([GC], n o 40454/07, §§ 83-93, CEDH 2015 (extraits)).

Elle rappelle aussi que la notion de vie privée est une notion large, qui comprend des éléments se rapportant à l’identité d’une personne, tels que son nom, son image et son intégrité physique et morale (voir Von Hannover c. Allemagne , n o 59320/00, § 50, CEDH 2004 ‑ VI). Il est admis dans la jurisprudence de la Cour que le droit d’une personne à la protection de sa réputation est couvert par l’article 8 de la Convention en tant qu’élément du droit au respect de la vie privée ( Axel Springer AG c. Allemagne [GC], n o 39954/08, § 83, 7 février 2012, Delfi AS c. Estonie [GC], n o 64569/09, § 137, CEDH 2015, Bédat c. Suisse [GC], n o 56925/08, § 72, CEDH 2016, Medžlis Islamske Zajednice Brčko et autres c. Bosnie-Herzégovine [GC] , n o 17224/11, § 76, CEDH 2017 ; voir également parmi d’autres, Polanco Torres et Movilla Polanco c. Espagne , n o 34147/06, § 40, 21 septembre 2010). La Cour a déjà jugé que la réputation d’une personne fait partie de son identité personnelle et de son intégrité morale, qui relèvent de sa vie privée même si cette personne fait l’objet de critiques dans le cadre d’un débat public ( Pfeifer c. Autriche , n o 12556/03, § 35, 15 novembre 2007 et Petrie c. Italie , n o 25322/12, § 39, 18 mai 2017). Les mêmes considérations s’appliquent à l’honneur d’une personne ( Sanchez Cardenas c. Norvège , n o 12148/03, § 38, 4 octobre 2007 et A. c. Norvège , n o 28070/06, § 64, 9 avril 2009). Cependant, pour que l’article 8 trouve à s’appliquer, l’atteinte à la réputation doit atteindre un certain seuil de gravité et avoir été portée de manière à nuire à la jouissance personnelle du droit au respect de la vie privée ( Axel Springer AG, précité, § 83, Delfi AS , précité, § 137, Bédat , précité, § 72, Medžlis Islamske Zajednice Brčko et autres, précité, § 76).

Elle observe que, en l’espèce, la requérante ne se plaint pas d’une action de l’État mais du manquement de celui-ci à protéger sa vie privée contre l’ingérence de tiers. Elle rappelle à cet égard que, dans les affaires comme celle de l’espèce, il lui incombe de déterminer si l’État, dans le cadre de ses obligations positives découlant de l’article 8 de la Convention, a ménagé un juste équilibre entre le droit du requérant au respect de sa vie privée et le droit de la partie adverse à la liberté d’expression protégé par l’article 10 de la Convention ( Petrie, précité, § 40, 18 mai 2017). Elle dit avoir résumé dans plusieurs arrêts les critères pertinents pour la mise en balance du droit au respect de la vie privée et du droit à la liberté d’expression, qui sont les suivants : la contribution à un débat d’intérêt général, la notoriété de la personne visée, l’objet du reportage, le comportement antérieur de la personne concernée, le contenu, la forme et les répercussions de la publication, ainsi que, le cas échéant, les circonstances de l’espèce ( Von Hannover c. Allemagne (n o 2) [GC], n os 40660/08 et 60641/08, §§ 108-113, CEDH 2012, et Axel Springer AG, précité , §§ 89-95 ; voir également, Couderc et Hachette Filipacchi Associés , précité, § 93).

La Cour note que, en l’espèce, la requérante a été présentée par deux articles de presse comme étant une kamikaze préparant un attentat suicide et que sa photo a été publiée dans lesdits articles (paragraphes 9 et 14 ci ‑ dessus) alors même que l’enquête pénale menée à l’encontre l’intéressée, ouverte à la suite de la plainte déposée par celle-ci, portait sur les chefs de menace et de chantage et qu’une ordonnance de non-lieu avait finalement été rendue à son égard à l’issue de cette enquête (paragraphes 6-8 ci ‑ dessus). Elle constate aussi que les juridictions nationales ont rejeté les demandes de dommages et intérêts de la requérante à l’issue des procédures intentées par cette dernière, qui alléguait des atteintes à ses droits de la personnalité en raison de la publication des articles litigieux.

La Cour estime que, pour apprécier si la mise en balance par les autorités nationales entre le droit de la requérante à la protection de la réputation et la liberté de la presse s’est faite, en l’espèce, dans le respect des critères établis par sa jurisprudence, elle doit essentiellement prêter attention à la motivation retenue par le juge national ( Sapan c. Turquie , n o 44102/04, § 37, 8 juin 2010, et Kaos Gl c. Turquie , n o 4982/07, § 57, 22 novembre 2016).

Elle observe à cet égard que, dans le jugement du 7 octobre 2008 rendu par le TGI concernant la procédure intentée contre le quotidien Takvim et dans l’arrêt de cassation du 4 février 2010 rendu par la Cour de cassation s’agissant de la procédure intentée contre le quotidien Star , ces dernières juridictions, sans procéder à une qualification explicite – déclaration de fait ou jugement de valeur – des articles litigieux, indiquent seulement que les contenus de ces articles étaient conformes aux apparences à la date de leur publication, en se fondant à cet égard sur les pièces du dossier de l’enquête pénale menée en l’espèce (paragraphes 11 et 18 ci ‑ dessus).

La Cour ne peut que constater, en l’occurrence, que les juridictions nationales se sont contentées de vérifier la conformité du contenu des articles litigieux aux apparences et n’ont pas mis en balance le droit de la requérante au respect de la vie privée et la liberté de la presse de façon adéquate, conformément aux critères pertinents susmentionnés (paragraphe 38 ci-dessus). En effet, elle relève que les décisions des juridictions nationales n’apportent pas de réponse satisfaisante à la question de savoir si la liberté de la presse pouvait justifier, en l’espèce, l’atteinte portée au droit de la requérante à la protection de la réputation par la forme et le contenu des articles litigieux, qui révélaient l’identité et la photo de l’intéressée en la présentant comme une terroriste dangereuse, alors qu’elle n’était que soupçonnée des infractions de menace et de chantage selon le dossier de l’enquête pénale menée par les autorités judiciaires.

La Cour considère dès lors que, en l’espèce, les autorités nationales n’ont pas effectué une mise en balance adéquate, conformément aux critères établis par sa jurisprudence, entre le droit de la requérante à la protection de sa réputation et la liberté de la presse.

Ces éléments lui suffisent pour conclure que, dans les circonstances de l’espèce, il y a eu violation de l’article 8 de la Convention. II.

La requérante réclame 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice qu’elle aurait subi, sans préciser s’il s’agit du préjudice matériel ou moral.

Le Gouvernement considère qu’il n’existe pas de lien de causalité entre la violation alléguée et la réparation demandée.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 1 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante indique avoir dépensé 2 550 EUR pour les procédures engagées devant les juridictions internes et pour les frais d’avocat. Elle ne fournit aucun justificatif à cet égard.

Le Gouvernement considère que la requérante ne formule aucune demande au titre des frais et dépens.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens en raison de l’absence de justificatif correspondant aux frais allégués. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 novembre 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Robert Spano Greffier Président