Baydar împotriva Țărilor de Jos

Reclamantul s-a născut în 1968 și locuiește în Apeldoorn. Într-o hotărâre din 29 octombrie 2008, Curtea Regională Zutphen (rechtbank) a condamnat reclamantul transportului de 2.800 grame de heroină și de șapte conturi de trafic de persoane (mensensmokkel), astfel cum este definit la art. 197a din Codul Penal (Wetboek van Strafrecht), comis împreună cu alți infractori. Acesta l-a condamnat la un termen parțial suspendat de 40 de luni de închisoare. Atât reclamantul, cât și acuzația au apelat împotriva hotărârii Curții Regionale. 10. La 19 iulie 2011, Curtea de Apel Arnhem (gerechtshof) și-a pronunțat hotărârea, susținând condamnarea pentru infracțiunile de transport de heroină și, de asemenea, pentru patru conturi de trafic de persoane și achitarea acestuia pe celelalte trei conturi.

Acesta l-a condamnat la 40 de luni de închisoare mai puțin timp petrecut în detenție preliminară. Pe baza elementelor de probă prezentate, Curtea de Apel a constatat că reclamantul și concurenții săi au avut, în scopuri de câștig financiar, între 10 noiembrie 2006 și 17 ianuarie 2007 facilitat reședința neautorizată a unui total de 20 de imigranți irakieni în Țările de Jos, Germania și Danemarca. 11. Reclamantul a depus un recurs în cassarea (casatie), al cărui domeniu se limitează la conformitatea procedurală și punctele de drept, cu Curtea Supremă (Hoge Raad). În motivele sale de recurs scris din 8 august 2013, reclamantul a formulat, printre altele, o plângere cu privire la cele patru conturi de trafic de persoane ale căror condamnare a fost depusă de Curtea de Apel.

Reclamantul a susținut că Curtea de Apel l-a condamnat pentru facilitarea „rezidenției” neautorizate, astfel cum este definită la art. 197a § 2 din Codul Penal, în timp ce dovezile invocate de Curtea de Apel pentru a susține că condamnarea nu a dovedit că migranții irakieni au avut „rezidenția” în Țările de Jos, Germania sau Danemarca. În schimb, dovezile au demonstrat că reclamantul a organizat și finanțat transportul migranților irakieni către Danemarca prin Țările de Jos și Germania, care au fost interceptate în fiecare ocazie în Germania. Întrucât șederea migranților în Țările de Jos și Germania a fost doar scurtă și transitoare, și având în vedere că nu au intrat nici măcar în Danemarca, nu a existat, potrivit reclamantului, nicio dovadă de „reședință” în aceste țări.

În acest sens, reclamantul a menționat dreptul Uniunii Europene, și anume Directiva 2002/90/EG a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind facilitarea intrării, tranzitului și reședinței neautorizate (denumită în continuare „directiva”) și Decizia-cadru 2002/946/JBZ a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru prevenirea facilitării intrării, tranzitului și reședinței neautorizate (denumită în continuare „decizia-cadru”). Reclamantul a susținut că art. 197a din Codul penal a fost modificat pentru punerea în aplicare a directivei, susținând că noțiunea de facilitare a „reședinței” neautorizată în sensul articolului 197a § 2 ar trebui să fie înțelesă ca implicând o ședere pe termen lung, care să fie distinsă de „transitul” sau „întrare” astfel cum este definită la art. 197a primul paragraf, care a fost adăugat la art. 197a atunci când a fost pusă în aplicare directiva.

Motivele recursului reclamantului în casă nu au inclus o cerere în care Curtea Supremă a pus o întrebare către CJUE în scopul obținerii unei hotărâri preliminare. 12. În avizul său consultativ din 10 decembrie 2013, avocatul general (advocatul-generaal) la Curtea Supremă și-a exprimat opinia că recursul reclamantului ar trebui respins cu excepția primului motiv al recursului, care are legătură cu durata procedurii: durata procedurii de cassare a depășit un timp rezonabil în sensul articolului 6 § 1 din convenție, pentru care se aplică o reducere a sentinței. În ceea ce privește plângerea reclamantului că dovezile nu au arătat că există vreo „reședință” a migranților din țările în cauză, avocatul general a fost de părere că art. 197a § 2 din Codul penal solicită o interpretare largă a „reședinței”, așa cum era cazul înainte de punerea în aplicare a directivei și a deciziei-cadru.

Deoarece punerea în aplicare a acestei dispoziții a avut ca scop extinderea domeniului de aplicare al articolului 197a din Codul Penal, al doilea paragraf al acestei dispoziții și-a păstrat sensul larg de „rezidenție”, cuprinzând astfel „transitul”. penalizarea separată, la art. 197a primul paragraf, a facilitării „transitului și intrarea” neautorizate nu a schimbat domeniul de aplicare larg al alineatului (2). Avocatul general a concluzionat astfel că plângerea reclamantului în această chestiune ar trebui respinsă.

13. La 24 decembrie 2013, reclamantul a prezentat observații scrise în răspunsul la avizul consultativ al avocatului general (o așa-numită „scrisoare”) în care a formulat o cerere preliminară de întrebări care trebuie adresate CJUE pentru o hotărâre preliminară cu privire la interpretarea „rezidenției”, a „întrare” și a „transit” în contextul directivei și dacă directiva conține norme minime sau constituia un cadru general de termeni, dacă Curtea Supremă trebuie să fie de acord cu avocatul general. 14. La 4 martie 2014, Curtea Supremă și-a pronunțat hotărârea, care a citit: „[avocatul reclamantului] a prezentat motive de recurs scrise. Acest document este anexat la prezenta hotărâre, din care este o componentă.

Avocatul general [...] a recomandat că hotărârea impușită să fie anulată – dar numai în ceea ce privește condamnarea la închisoare, reducând-o din cauza încălcării dreptului la pronunțare într-un termen rezonabil – și că restul recursului să fie respins. Avocatul [pentru reclamantul] a prezentat un răspuns scris.” 15. Curtea Supremă a continuat să susțină că plângerea reclamantului de a depăși un timp rezonabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție a fost bine fundamentată și că sentința impusă reclamantului ar trebui redusă ca urmare a acesteia. Curtea Supremă a mai analizat: „4. Evaluarea celorlalte plângeri Nu poate duce la cassarea [al hotărârii impugnate] (de middelen kunnen niet la cassatie leiden).

Pe baza art. 81 alin. (1) din Legea Organizaţiei Judiciare (Organizarea) (Wet op de rechterlijke organisatie), acest lucru nu necesită un raţionament suplimentar, deoarece plângerile nu dă naştere nevoia de a determina problemele juridice în interesul uniformităţii juridice sau al dezvoltării juridice.” 16. Prin urmare, Curtea Supremă a anulat hotărârea Curții de Apel în ceea ce privește condamnarea impusă, a redus condamnarea la 34 de luni de închisoare și a respins restul motivelor de recurs. Nu există niciun recurs împotriva hotărârii Curții Supreme.

7. The applicant was born in 1968 and lives in Apeldoorn. 8. In a judgment of 29 October 2008, the Zutphen Regional Court (rechtbank) convicted the applicant of the transportation of 2,800 grams of heroin and of seven counts of people trafficking (mensensmokkel) as defined in Article 197a of the Criminal Code (Wetboek van Strafrecht), committed jointly with other perpetrators. It sentenced him to a partially suspended term of 40 months’ imprisonment. 9. Both the applicant and the prosecution appealed against the Regional Court’s judgment. 10. On 19 July 2011 the Arnhem Court of Appeal (gerechtshof) gave its judgment, upholding the conviction for the offence of transporting heroin and also of four counts of people trafficking, and acquitting him on the three other counts.

It sentenced him to 40 months’ imprisonment less the time spent in pre-trial detention. Based on the evidence submitted, the Court of Appeal found established that the applicant and his co-perpetrators had, for purposes of financial gain, between 10 November 2006 and 17 January 2007 facilitated the unauthorised residence of a total of 20 Iraqi migrants in the Netherlands, Germany and Denmark. 11. The applicant lodged an appeal in cassation (cassatie), the scope of which is limited to procedural conformity and points of law, with the Supreme Court (Hoge Raad). In his written grounds of appeal of 8 August 2013, the applicant raised, inter alia, a complaint regarding the four counts of people trafficking of which he had been convicted by the Court of Appeal.

The applicant contended that the Court of Appeal had convicted him of facilitation of unauthorised “residence”, as defined in Article 197a § 2 of the Criminal Code, whereas the evidence relied on by the Court of Appeal to uphold that conviction did not prove that the Iraqi migrants had had “residence” in the Netherlands, Germany or Denmark. Instead, the evidence demonstrated that the applicant had organised and financed the Iraqi migrants’ transportation to Denmark via the Netherlands and Germany, which had been intercepted on each occasion in Germany. As the migrants’ stay in the Netherlands and Germany had only been brief and transitory, and given that they had never even entered Denmark, there was, according to the applicant, no proof of “residence” in those countries.

In that regard, the applicant referred to European Union law, namely Council Directive 2002/90/EG of 28 November 2002 defining the facilitation of unauthorised entry, transit and residence (hereinafter “the Directive”) and Council Framework Decision 2002/946/JBZ of 28 November 2002 on the strengthening of the penal framework to prevent the facilitation of unauthorised entry, transit and residence (hereinafter “the Framework Decision”). Submitting that Article 197a of the Criminal Code had been amended in order to implement the Directive, the applicant argued that the notion of the facilitation of unauthorised “residence” within the meaning of Article 197a § 2 should be understood as entailing a long-term stay, to be distinguished from “transit” or “entry” as defined in the first paragraph of Article 197a, which had been added to Article 197a when the Directive was implemented.

The applicant’s grounds of appeal in cassation did not include a request that the Supreme Court put a question to the CJEU for the purpose of obtaining a preliminary ruling. 12. In his advisory opinion of 10 December 2013, the Advocate General (advocaat-generaal) to the Supreme Court expressed his view that the applicant’s appeal should be dismissed with the exception of the first of the grounds of the appeal, which pertained to the length of the proceedings: the duration of the cassation proceedings had exceeded a reasonable time within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention, for which a reduction of sentence was to be applied.

With regard to the applicant’s complaint that the evidence did not show that there had been any “residence” of the migrants in the countries at issue, the Advocate General was of the opinion that Article 197a § 2 of the Criminal Code called for a broad interpretation of “residence”, as had been the case prior to the implementation of the Directive and the Framework Decision. Since that implementation was intended to broaden the scope of Article 197a of the Criminal Code, the second paragraph of that provision retained its broad meaning of “residence”, thereby encompassing “transit”. The separate penalisation in the first paragraph of Article 197a of the facilitation of unauthorised “transit and entry” did not change the broad scope of paragraph 2. The Advocate General thus concluded that the applicant’s complaint in this matter should be dismissed.

13. On 24 December 2013, the applicant submitted written comments in reply to the Advocate General’s advisory opinion (a so-called “Borgers letter”) in which he made a tentative request for questions to be referred to the CJEU for a preliminary ruling about the interpretation of “residence”, “entry” and “transit” within the context of the Directive and whether the Directive contained minimum rules or constituted a general framework of terms, if the Supreme Court were to concur with the Advocate General. 14. On 4 March 2014 the Supreme Court gave its judgment, which read: “[the applicant’s counsel] have submitted written grounds of appeal. That document is annexed to this judgment, of which it is a component part.

The Advocate General [...] has advised that the impugned judgment be quashed − but only as regards the prison sentence imposed, reducing it due to the violation of the right to adjudication within a reasonable time − and that the remainder of the appeal be dismissed. Counsel [for the applicant] have submitted a written reply.” 15. The Supreme Court went on to hold that the applicant’s complaint that the cassation proceedings had exceeded a reasonable time within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention was well-founded and that the sentence imposed on the applicant should be reduced as a consequence thereof. The Supreme Court further considered: “4. Assessment of the remaining grievances The grievances cannot lead to cassation [of the impugned judgment] (de middelen kunnen niet to cassatie leiden).

Based on section 81 (1) of the Judiciary (Organisation) Act (Wet op de rechterlijke organisatie), this requires no further reasoning as the grievances do not give rise to the need for a determination of legal issues in the interests of legal uniformity or legal development.” 16. The Supreme Court thus quashed the Court of Appeal’s judgment as regards the imposed sentence, reduced the sentence to 34 months’ imprisonment, and dismissed the remainder of the grounds of appeal. No further appeal lay against the Supreme Court’s judgment.