KARACA c. TURQUIE

Cererea a fost comunicată guvernului. Recurentul susține că crima comisă asupra fiului său și procedura penală care a urmat cu privire la această crimă au dus la încălcarea articolului 2 din convenție. După ce a eșuat în repetate rânduri de a încheia o soluționare amiabilă, guvernul a informat Curtea printr-o scrisoare din 21 martie 2018 a propus să se facă o declarație unilaterală în scopul de a rezolva problema ridicată de cerere. De asemenea, a invitat Curtea să elimine această cerere din rol, în conformitate cu art. 37 din convenție. Guvernul regretă apariția unor cazuri individuale de deces care rezultă din utilizarea forței letale, ca și în circumstanțele prezentei specii, în pofida legislației turce existente și a hotărârii guvernului de a împiedica astfel de acte. Guvernul recunoaște că recurgerea la forța letală care a cauzat moartea fiului reclamantului, precum și ancheta care s-a desfășurat cu privire la acest deces nu au îndeplinit cerințele art. 2 din Convenție. Statul membru este obligat să adopte toate măsurile necesare pentru a se asigura că dreptul la viață, care implică obligația de a efectua o anchetă efectivă, este respectat în viitor. În scopul de a obține soluționarea cauzei în cauză, pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, printr-o declarație unilaterală, guvernul Turciei se declară pregătit să plătească reclamantului Mustafa Karaca suma de 60 000 EUR (60 000 EUR) destinată să acopere orice prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Aceste sume vor fi convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data decontării și vor fi plătite în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții de a anula această cerere de rol. În cazul în care aceste sume nu sunt plătite în această perioadă de trei luni, Ö Õ se angajează, de la expirarea termenului respectiv și până la data de plată, să majoreze dobânda de la o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Această plată va face obiectul unei soluionări definitive a cauzei. □ La 26 martie 2018, declaraia unilaterală a fost transmisă reclamantului, care a fost invitată să adreseze, până la 23 aprilie 2018, eventualele observaii pe care ël intenionează să le prezinte ca răspuns. În lipsa unui răspuns din partea sa, la 5 iulie 2018, 2018, reclamantului i s-a solicitat să își prezinte eventualele observații cu privire la declarația unilaterală până la 3 august 2018. Curtea amintește că art. 37 din convenție prevede că aceasta poate decide în orice moment a procedurii să elimine o cerere din rol în cazul în care circumstanțele permit să se dea la o parte una dintre concluziile enumerate la literele (a), (b) sau (c) de la alineatul (1) din acest articol. În special, art. 37 alineatul (1) litera (c) permite Curții să elimine o cerere din rol dacă (...) din orice alt motiv pe care Curtea îl constată că există, nu se mai justifică continuarea examinării cererii Curtea amintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate anula o cerere de rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale prezentate de un guvern pârât, chiar dacă reclamantul dorește ca aceasta să examineze cererea.

În acest scop, Curtea a examinat declarația în lumina principiilor care decurg din jurisprudența sa și, în special, din hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (excepții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77 și 84, CEDO 2003-VI a se vedea, de asemenea, Jerovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, 5 iulie 2016).

Curtea ia notă de faptul că obiectul prezentei cereri privește, în primul rând, obligația statelor membre de a se asigura că forțele lor de ordine nu se bazează pe forța potențial letală decât atunci când acest lucru devine absolut necesar și că forța utilizată este strict proporțională cu obiectivele menționate la alineatul (2) litera (a), (b) și (c) de la art. 2 din convenție (McCann și alte c. Regatul Unit, 27 septembrie 1995, §§ 148-149, seria A nr. 324. În al doilea rând, cauza se referă la obligația, pe care o impune art. 2 din Convenție, de a efectua o anchetă efectivă în cazul în care utilizarea forței a determinat moartea unui om (a se vedea, printre altele, Mustafa Tunç și Fecire Tunç c. Turcia [GC], nr. 24014/05, § 169, 14 aprilie 2015, precum și cazurile menționate în aceasta). În această privință, Curtea a examinat un număr mare de cauze în care utilizarea forței letale de către forțele de ordine a determinat moartea unui om în Turcia, precum și eficacitatea investigațiilor desfășurate cu privire la aceste omucideri (a se vedea printre cele mai recente cauze, Karataș și altele, Turcia, nr. 46820/09, 12 septembrie 2017 ; Güler și Tekdal c. Turcia, nr. 65815/10, 10 octombrie 2017 și Mihdi Perinçek c. Turcia, nr. 54915/09, 29 mai 2018).În ceea ce privește în special obiectul prezentei cereri, Curtea amintește că și-a exprimat deja îndoielile cu privire la practica de a apela la voluntari civili, cum ar fi gărzile de sat pentru a îndeplini funcții aproape polițienești (a se vedea, printre altele, Seyfettin Acar și alții c. Turcia 30742/03, § 34, 6 octombrie 2009, precum și cauzele menționate anterior, și Avșar c. Turcia, nr. 25657/94, § 414, CEDO 2001 VII (extracturi)

În această privință, Curtea amintește că, în cauze referitoare la persoane dispărute sau care au fost ucise de autori necunoscuți și în cazul în care figurează în dosarul de început al dovezilor care să susțină afirmațiile potrivit cărora ancheta efectuată pe plan intern a fost sub nivelul cerut de convenție, o declarație unilaterală trebuie să cuprindă cel puțin o concesiune în acest sens, precum și angajamentul, din partea guvernului pârât, d … Tahsin Acar, citată anterior, punctul 84, precum și trimiterile la acesta. Într-adevăr, în cauzele în care un astfel de angajament de redeschidere a anchetei nu a fost luat, Curtea a respins declarațiile unilaterale formulate de guvernele pârâte, pe motiv că respectarea drepturilor omului impunea continuarea procedurii de investigare a cauzei în temeiul ultimei teze a articolului 37 alineatul (1) din Convenție (Mishina c. Rusia, nr. 30204/08, §§ 23-30, 3 octombrie 2017, precum și cauzele menționate în aceasta; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, To 368/cu c. Turcia, nr. 27601/95, §§ 14, 31 mai 2005).

Curtea recunoaște totuși că pot exista situații în care este imposibil, de jure sau de facto, să se redeschidă o anchetă penală privind faptele care se află la originea hotărârilor de care are de a cunoaște. De exemplu, este cazul în cazurile în care autorii prezumați au fost achitați și nu pot fi rejudecați pentru aceeași infracțiune sau în care procedura penală a fost închisă pentru eliminarea termenului de prescripție în temeiul legislației naționale aferente. Într-adevăr, redeschiderea unei proceduri penale care a fost închisă pentru expirarea termenului de prescripție poate ridica probleme de securitate juridică (Coeme și alții c. Belgia, nr. 32492/96 și 4 altele, § 145, CEDH 2000 VII) și, prin urmare, poate avea un impact asupra drepturilor la apărare, astfel cum sunt garantate prin art. 7 din convenție (a se vedea mutatis mutandis, Kononov c. Letonia [GC], nr. 36376/04, § 228-233, CEDH 2010). În aceeași ordine de idei, introducerea unui proces împotriva aceluiași acuzat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă poate ridica probleme privind dreptul persoanei acuzate de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la convenție (Margušc. Croația [GC], nr. 4455/10, § 114, CEDO 2014 (extract)

În plus față de exemplele de jure menționate la alineatul precedent, Curtea nu ar putea ignora nici posibilitatea ca, în cazul în care s-a scurs o perioadă lungă de timp de la faptele în cauză, este posibil ca dovezile să fi dispărut, să fi fost distruse sau să rămână negăsite și să nu mai fie astfel posibil din punct de vedere material să se redeschidă o anchetă și să se conducă cu eficacitate.

Astfel, răspunsul la întrebarea dacă un stat membru se află în obligația de a redeschide o procedură penală și, în consecință, dacă o declarație unilaterală trebuie să menționeze un astfel de angajament va depinde de circumstanțele specifice ale cauzei, adică de natura și gravitatea încălcării respective, de identitatea autorului prezumat, de implicarea persoanelor străine în procedură, de motivul pentru care procedura penală a fost închisă, de prezența eventualelor deficiențe și vicii în procedura penală înainte de decizia de a pune capăt, și de contribuția sau nu a autorului prezumat de neajunsuri și a viciilor care au dus la încheierea procedurii penale.

Pe baza împrejurărilor prezentei specii, Curtea constată că, deși declarația unilaterală a guvernului recunoaște în mod expres că recurgerea la forța letală care a fost la originea decesului fiului reclamantului și că Ö investigația care a fost efectuată cu privire la deces nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 2 din Convenție, guvernul nu a solicitat redeschiderea anchetei privind omuciderea. Prin urmare, rămâne de știut dacă, în lipsa unui astfel de angajament, Curtea poate accepta declarația unilaterală a guvernului.

În acest sens, trebuie remarcat faptul că o serie de gărzi de sat au fost judecate pentru omor asupra fiului reclamantului și că au fost ulterior achitate pe motiv că au acționat în legitimă apărare prin recurgerea la forță (punctul 3 de mai sus). În dreptul turc, un proces încheiat prin pronunțarea unei hotărâri definitive nu poate fi redeschis în detrimentul persoanei care a fost condamnată sau achitată la încheierea procedurii anterioare decât în cazul în care cel puțin una dintre condițiile prevăzute la art. 314 din Codul de procedură penală este îndeplinită, și anume : în cazul în care un document care a fost prezentat în timpul procesului pentru apărarea pârâtului sau a persoanei condamnate și care a avut un impact asupra încheierii instanței de judecată este un fals ; în cazul în care unul dintre judecătorii care au luat parte la decizie a comis o abatere în exercitarea atribuțiilor sale, cu condiția ca această abatere să fi fost favorabilă pârâtului sau persoanei condamnate și să fi fost de natură să cheme urmărirea penală sau condamnarea penală; sau în cazul în care pârâtul, după ce a fost achitat, a fost predat în fața unui judecător de mărturisire credibilă cu privire la încălcarea dreptului în cauză. Curtea observă că dosarul prezentei specii nu conține informații care să sugereze că una dintre dispozițiile menționate anterior ar considera că ar trebui să se aplice gărzilor de sat care au fost achitate de la omuciderea fiului reclamantului. Prin urmare, este imposibil să se deschidă împotriva acestora o nouă procedură penală pentru omucidere a fiului reclamantului

În această privință și în circumstanțele prezentei cereri, Curtea consideră că este relevant și important să ia act de faptul că identitatea persoanelor care l-au ucis pe fiul reclamantului nu este contestată ; dacă paznicii de sat au fost achitați, nu pentru că ar fi existat îndoieli cu privire la dacă ar fi fost sau nu adevărații autori ai crimei comise asupra fiului reclamantului, ci pentru că instanța a considerat că au acționat în legitimă apărare (punct 3 de mai sus. În plus, nu s-a afirmat că alți indivizi au fost implicați și în crima comisă asupra fiului reclamantului. În consecință, Curtea consideră, ca în hotărârea Marii Camere pronunțată în cauza Tahsin Acar (precious), că continuarea anchetei asupra faptelor, fie că aceasta a fost făcută de autoritățile interne sau de Curte, poate fi considerată ca fiind mai puțin imperativă. În acest scop, trebuie remarcat faptul că, în declarația sa unilaterală privind prezenta cerere, guvernul pârât își asumă, de asemenea, responsabilitatea pentru omucidere în temeiul articolului 2 din convenție și se angajează să adopte toate măsurile necesare pentru a garanta că dreptul la viață 82).

Curtea ia notă de faptul că faptul că: poate fi de jure imposibil să se redeschidă procedura în cauzele privind obiecțiunile ridicate la nivel de la articolele 2 și 3 din Convenție nu împiedică, în principiu, încheierea de către Comitetul de Miniștri a examinării cauzei sale în temeiul articolului 46 din Convenție. De exemplu, în cauza Jeronovičs, menționată anterior, după ce Marea Cameră a constatat o încălcare a părții procedurale a articolului 3 din convenție, reclamantul s-a întors la autoritățile interne și a solicitat procurorului să redeschidă ancheta cu privire la afirmațiile sale. Cererea sa a fost respinsă pentru expirarea termenului de prescripție. În rezoluția sa privind Hotărârea Marii Camere, Comitetul miniștrilor a considerat că toate măsurile impuse prin art. 46 alineatul (1) din convenție au fost adoptate și a decis să încheie examinarea acesteia (rezoluția CM/ResDH(2017) 312). Pe de altă parte, Curtea consideră că este relevant și important să se sublinieze că suma la care guvernul a depus o cerere în declarația sa unilaterală, și anume 60 000 EUR (punctul 6 de mai sus), este comparabilă cu sumele care au fost alocate de Curte în cauze similare (a se vedea, printre altele, Gülbahar Özer și alții, Turcia, nr. 44125/06, § 85, 2 iulie 2013 ; Cangöz și alții c. Turcia, nr. 7469/06, § 173, 26 aprilie 2016, Karataș și altele, citată anterior, § 101). Având în vedere faptele cauzei, natura elementelor pe care guvernul le recunoaște în declarația sa, precum și la valoarea termenului propus, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii (articolul (c) subliniază că această decizie nu aduce atingere în niciun fel posibilității pentru instanțele de executare, dacă este cazul, a altor acțiuni în vederea obținerii de despăgubiri (Jeronovičs c. Letonia (dec.), nr. 547/02, § 54, 10 februarie 2009 și, mutatis mutandis, Jerovičs, menționat anterior, § 116 118

Ca și în hotărârea citată anterior pronunțată în cauza Jeronovičs (ibidem, § 117), Curtea consideră că este important să sublinieze că procedura de declarare unilaterală are un caracter excepțional. Prin urmare, atunci când este vorba despre încălcarea celor mai fundamentale drepturi garantate de Convenție, această procedură nu are menirea de a ocoli opoziția reclamantului la o soluționare amiabilă sau de a permite ca acesta să-și asume răspunderea pentru astfel de încălcări. În această specie, Curtea a examinat toate circumstanțele care au implicat omucidere în legătură cu fiul reclamantului, precum și procedura penală care a fost ulterior deschisă cu privire la această omucidere în lumina jurisprudenței sale clare și abundente referitoare la acest subiect, care este menționată mai sus (punctul 11). Având în vedere considerațiile de mai sus, și având în vedere în special jurisprudența clară și abundentă, menționată anterior, care există pe această temă, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale nu impune ca aceasta să fie examinată în mod corespunzător [art. 37 alineatul (1) din convenție]. În special, Curtea consideră că întrebările ridicate în Turcia de acest tip de afaceri, inclusiv de organizarea și controlul activităților desfășurate, în special, de gărzile de sat, care constituie obiectul prezentei cereri, au fost deja examinate într-o serie de hotărâri ale sale (a se vedea mutatis mutandis, Tahsin Acar, citată anterior, § 81). În plus, problemele menționate anterior în Turcia au fost deja suficient de bine aduse în atenția Comitetului miniștrilor și fac obiectul unei supravegheri în temeiul art. 46 alin. (2) din Convenție.

În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu ar onora termenii declarației sale unilaterale, cererea ar putea fi reinclusă în rol în conformitate cu art. 37 alineatul (2) din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008).

Având în vedere considerațiile de mai sus, această cerere trebuie eliminată din rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Ia act de termenii declarației guvernului pârât în temeiul art. 2 din Convenție și de modalitățile prevăzute pentru a asigura respectarea angajamentelor care sunt expuse la aceasta, decide să șteargă cererea de rol în conformitate cu art. 37 alin. (1) lit. (c) din Convenție. Făcut în engleză, apoi comunicat în scris la 4 aprilie 2019. Stanley Naismith Robert Spano Modululer Președinte

Le requérant, M. Mustafa Karaca, est un ressortissant turc né en 1963 et résidant à Diyarbakır. Il a été représenté devant la Cour par Me Rehșan Bataray Saman, avocate exerçant à Diyarbakır.

Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 30 mai 2007, le fils du requérant, Nedim Karaca, qui avait seize ans, reçut des coups de feu tirés par des gardes de village. Il décéda le lendemain à l’hôpital. Les gardes de village furent jugés et acquittés au motif qu’ils avaient agi en état de légitime défense en faisant un recours proportionné à la force.

La requête a été communiquée au Gouvernement. EN DROIT

Le requérant allègue que l’homicide perpétré sur son fils ainsi que la procédure pénale qui a suivi concernant cet homicide ont emporté violation de l’article 2 de la Convention.

Après avoir à plusieurs reprises échoué à conclure un règlement amiable, le Gouvernement a informé la Cour par une lettre du 21 mars 2018 qu’il proposait de faire une déclaration unilatérale dans le but de résoudre la question soulevée par la requête. Il a également invité la Cour à rayer cette requête du rôle, en application de l’article 37 de la Convention. La déclaration est ainsi libellée : « Le Gouvernement regrette la survenance de cas individuels de décès résultant de l’usage de la force létale, comme dans les circonstances de la présente espèce, nonobstant la législation turque existante et la détermination du Gouvernement à empêcher de tels actes. Le Gouvernement reconnaît que le recours à la force létale ayant causé le décès du fils du requérant ainsi que l’enquête qui a été menée concernant ce décès n’ont pas répondu aux exigences de l’article 2 de la Convention. Le Gouvernement s’engage à adopter toutes les mesures nécessaires pour garantir que le droit à la vie – qui implique l’obligation de conduire une enquête effective – soit respecté à l’avenir. Aux fins d’obtenir le règlement de l’affaire susmentionnée, pendante devant la Cour européenne des droits de l’homme, par la voie d’une déclaration unilatérale, le Gouvernement de la Turquie se déclare prêt à verser au requérant Mustafa Karaca la somme de 60 000 EUR (soixante mille euros) destinée à couvrir tout préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. Ces sommes seront converties en livres turques au taux applicable à la date du règlement et seront payables dans les trois mois à compter de la date de la notification de la décision rendue par la Cour de rayer cette requête du rôle. En cas de non-paiement de ces sommes dans ladite période de trois mois, le Gouvernement s’engage, à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, à les majorer d’un intérêt simple à un taux égal au taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. »

Le 26 mars 2018, la déclaration unilatérale a été transmise au requérant, lequel a été invité à adresser au plus tard le 23 avril 2018 les éventuelles observations qu’il souhaitait soumettre en réponse. En l’absence de réponse de sa part, le 5 juillet 2018, le requérant a été invité à adresser ses éventuelles observations au sujet de la déclaration unilatérale au plus tard le 3 août 2018. Le requérant n’a pas présenté d’observations concernant la déclaration unilatérale soumise par le Gouvernement.

La Cour rappelle que l’article 37 de la Convention prévoit qu’elle peut à tout moment de la procédure décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent d’aboutir à l’une des conclusions énumérées aux points a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. En particulier, l’article 37 § 1 c) permet à la Cour de rayer une requête du rôle si : « (...) pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête ».

La Cour rappelle également que, dans certaines circonstances, elle peut rayer une requête du rôle en application de l’article 37 § 1 c) sur la base d’une déclaration unilatérale émanant d’un gouvernement défendeur, même si le requérant souhaite qu’elle poursuive l’examen de la requête. 10. À cette fin, la Cour a examiné la déclaration à la lumière des principes ressortant de sa jurisprudence, et en particulier de l’arrêt Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turquie (exceptions préliminaires) [GC], no 26307/95, §§ 75-77 et 84, CEDH 2003-VI ; voir également Jeronovičs c. Lettonie [GC], no 44898/10, 5 juillet 2016).

La Cour note que l’objet de la présente requête concerne, en premier lieu, l’obligation incombant aux États membres de veiller à ce que leurs forces de l’ordre ne recourent à la force potentiellement létale que lorsque cela devient absolument nécessaire et à ce que la force utilisée soit strictement proportionnée aux buts mentionnés au paragraphe 2 a), b) et c) de l’article 2 de la Convention (McCann et autres c. Royaume-Uni, 27 septembre 1995, §§ 148-149, série A no 324). En second lieu, l’affaire concerne l’obligation, qu’impose l’article 2 de la Convention, de mener une enquête effective lorsque le recours à la force a entraîné mort d’homme (voir, entre autres, Mustafa Tunç et Fecire Tunç c. Turquie [GC], no 24014/05, § 169, 14 avril 2015, ainsi que les affaires qui y sont citées). À cet égard, la Cour a examiné un grand nombre d’affaires dans lesquelles le recours à la force létale par les forces de l’ordre avait entraîné mort d’homme en Turquie, ainsi que l’effectivité des enquêtes qui avaient été conduites sur ces homicides (voir, parmi les affaires les plus récentes, Karataș et autres c. Turquie, no 46820/09, 12 septembre 2017 ; Güler et Tekdal c. Turquie, no 65815/10, 10 octobre 2017, et Mihdi Perinçek c. Turquie, no 54915/09, 29 mai 2018). Concernant particulièrement l’objet de la présente requête, la Cour rappelle qu’elle a déjà exprimé ses doutes face à la pratique consistant à faire appel à des volontaires civils tels que des gardes de village pour qu’ils remplissent des fonctions quasi policières (voir, parmi d’autres, Seyfettin Acar et autres c. Turquie, no 30742/03, § 34, 6 octobre 2009, ainsi que les affaires qui y sont citées, et Avșar c. Turquie, no 25657/94, § 414, CEDH 2001 ‑ VII (extraits)). 12. À cet égard, la Cour rappelle que, dans des affaires concernant des personnes disparues ou qui ont été tuées par des auteurs inconnus et lorsque figurent au dossier des commencements de preuve venant étayer les allégations selon lesquelles l’enquête menée sur le plan interne a été en deçà de ce que requiert la Convention, une déclaration unilatérale doit pour le moins renfermer une concession en ce sens, ainsi que l’engagement, de la part du gouvernement défendeur, d’entreprendre une enquête qui soit pleinement conforme aux exigences de la Convention telles que la Cour les a définies dans des affaires antérieures semblables (voir l’arrêt Tahsin Acar, précité, § 84, ainsi que les références qui y figurent). De fait, dans des affaires dans lesquelles pareil engagement de rouvrir l’enquête n’avait pas été pris, la Cour a rejeté des déclarations unilatérales formulées par des gouvernements défendeurs, au motif que le respect des droits de l’homme requérait la poursuite de l’examen de l’affaire en vertu de la dernière phrase de l’article 37 § 1 de la Convention (Mishina c. Russie, no 30204/08, §§ 23-30, 3 octobre 2017, ainsi que les affaires qui y sont citées ; voir également, mutatis mutandis, Toğcu c. Turquie, no 27601/95, §§ 10 ‑ 14, 31 mai 2005).

La Cour admet toutefois qu’il puisse y avoir des situations dans lesquelles il est impossible, de jure ou de facto, de rouvrir une enquête pénale sur les faits qui se trouvent à l’origine des requêtes dont elle a à connaître. C’est par exemple le cas dans les affaires dans lesquelles les auteurs présumés ont été acquittés et ne peuvent être rejugés pour la même infraction, ou dans lesquelles la procédure pénale a été close pour écoulement du délai de prescription en application de la législation nationale y afférente. De fait, la réouverture d’une procédure pénale qui a été close pour expiration du délai de prescription peut soulever des problèmes de sécurité juridique (Coëme et autres c. Belgique, nos 32492/96 et 4 autres, § 145, CEDH 2000 ‑ VII) et peut donc avoir une incidence sur les droits de la défense tels que garantis par l’article 7 de la Convention (voir, mutatis mutandis, Kononov c. Lettonie [GC], no 36376/04, §§ 228-233, CEDH 2010). Dans le même ordre d’idées, intenter un procès contre le même accusé pour une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif peut soulever des problèmes concernant le droit de l’accusé de ne pas être jugé ou puni deux fois au sens de l’article 4 du Protocole no 7 à la Convention (Marguš c. Croatie [GC], no 4455/10, § 114, CEDH 2014 (extraits)).

Outre les exemples d’impossibilité de jure mentionnés au paragraphe précédent, la Cour ne saurait non plus ignorer la possibilité que, si un long laps de temps s’est écoulé depuis les faits en cause, il se peut que des preuves aient disparu, aient été détruites ou restent introuvables, et qu’il ne soit ainsi matériellement plus possible de rouvrir une enquête et de la conduire avec effectivité.

Ainsi, la réponse à la question de savoir si un État membre se trouve dans l’obligation de rouvrir une procédure pénale, et par conséquent à celle de savoir si une déclaration unilatérale doit mentionner pareil engagement, dépendra des circonstances spécifiques de la cause, c’est-à-dire de la nature et de la gravité de la violation alléguée, de l’identité de l’auteur présumé, de l’éventualité d’une implication de personnes étrangères à la procédure, de la raison pour laquelle la procédure pénale a été close, de la présence éventuelle de défaillances et de vices dans la procédure pénale préalablement à la décision d’y mettre un terme, et de la contribution ou non de l’auteur présumé aux défaillances et aux vices qui ont conduit à la clôture de la procédure pénale.

En venant aux circonstances de la présente espèce, la Cour note que, bien que la déclaration unilatérale du Gouvernement reconnaisse expressément que le recours à la force létale qui a été à l’origine du décès du fils du requérant et que l’enquête qui a été conduite sur ce décès n’ont pas répondu aux exigences consacrées à l’article 2 de la Convention, le Gouvernement ne s’y engage pas à rouvrir l’enquête sur l’homicide. Il reste donc à savoir si, en l’absence de pareil engagement, la Cour peut accepter la déclaration unilatérale du Gouvernement.

Il y a lieu d’observer à cet égard qu’un certain nombre de gardes de village ont été jugés pour l’homicide perpétré sur le fils du requérant et qu’ils ont ultérieurement été acquittés au motif qu’ils avaient agi en état de légitime défense en faisant un recours proportionné à la force (paragraphe 3 ci-dessus). En droit turc, un procès se concluant par le prononcé d’un jugement définitif ne peut être rouvert au détriment de la personne qui a été condamnée ou acquittée à l’issue de la procédure antérieure que si au moins l’une des conditions exposées à l’article 314 du code de procédure pénale est satisfaite, à savoir : si un document qui a été produit pendant le procès pour la défense de l’accusé ou de la personne condamnée et qui a eu une incidence sur la conclusion du tribunal de jugement est un faux ; si l’un des juges qui ont pris part à la décision a commis une faute dans l’exercice de ses fonctions, à condition que cette faute ait été favorable à l’accusé ou à la personne condamnée et qu’elle ait été de nature à appeler des poursuites ou une condamnation pénales ; ou si l’accusé, après avoir été acquitté, livre devant un juge des aveux crédibles concernant l’infraction en cause. La Cour observe que le dossier de la présente espèce ne renferme pas d’information propre à laisser penser que l’une des dispositions susmentionnées trouverait à s’appliquer aux gardes de village qui ont été acquittés de l’homicide du fils du requérant. Il est par conséquent de jure impossible d’ouvrir contre eux une nouvelle procédure pénale pour l’homicide perpétré sur le fils du requérant. 18. À cet égard et dans les circonstances de la présente requête, la Cour estime pertinent et important de prendre acte du fait que l’identité des personnes qui ont tué le fils du requérant n’est pas contestée ; si les gardes de village ont été acquittés, ce n’est pas parce qu’il aurait existé des doutes sur la question de savoir s’ils étaient ou non les véritables auteurs de l’homicide commis sur le fils du requérant, mais parce que le tribunal a considéré qu’ils avaient agi en état de légitime défense (paragraphe 3 ci-dessus). De plus, il n’a pas été allégué que d’autres individus aient aussi été impliqués dans l’homicide commis sur le fils du requérant. La Cour considère par conséquent, comme dans l’arrêt de Grande Chambre rendu dans l’affaire Tahsin Acar (précité), que la poursuite de l’enquête sur les faits, que ce fût par les autorités internes ou par la Cour, peut être tenue pour « moins impérieuse ». À cette fin, il importe de noter que dans sa déclaration unilatérale relative à la présente requête, le Gouvernement défendeur assume aussi la responsabilité pour l’homicide au regard de l’article 2 de la Convention et s’engage à adopter toutes les mesures nécessaires pour garantir que le droit à la vie – qui implique l’obligation de mener une enquête effective – soit respecté à l’avenir (voir Tahsin Acar, précité, § 82).

La Cour note que le fait qu’il puisse être de jure impossible de rouvrir la procédure dans des affaires portant sur des griefs soulevés sous l’angle des articles 2 et 3 de la Convention ne fait pas en principe obstacle à la clôture par le Comité des Ministres de son examen de l’affaire au titre de l’article 46 de la Convention. Par exemple, dans l’affaire Jeronovičs, précitée, après que la Grande Chambre a constaté une violation du volet procédural de l’article 3 de la Convention, le requérant s’est retourné vers les autorités internes et a demandé au procureur de rouvrir l’enquête sur ses allégations. Sa demande fut rejetée pour expiration du délai de prescription. Dans sa résolution relative à l’arrêt de Grande Chambre, le Comité des Ministres a estimé que toutes les mesures requises par l’article 46 § 1 de la Convention avaient été adoptées et a décidé de clore son examen (résolution CM/ResDH(2017)312).

La Cour tient par ailleurs pour pertinent et important de relever que le montant de l’indemnité proposée par le Gouvernement dans sa déclaration unilatérale dans la présente requête, à savoir 60 000 euros (paragraphe 6 ci-dessus), est comparable aux sommes qui ont été allouées par la Cour dans des affaires similaires (voir, entre autres, Gülbahar Özer et autres c. Turquie, no 44125/06, § 85, 2 juillet 2013 ; Cangöz et autres c. Turquie, no 7469/06, § 173, 26 avril 2016, et Karataș et autres, précité, § 101).

Eu égard aux faits de la cause, à la nature des éléments que le Gouvernement reconnaît dans sa déclaration ainsi qu’au montant de l’indemnité proposée, la Cour considère qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 (c)). Elle souligne que cette décision ne préjuge en rien de la possibilité pour les requérants d’exercer, le cas échéant, d’autres recours afin d’obtenir réparation (Jeronovičs c. Lettonie (déc.), no 547/02, § 54, 10 février 2009, et, mutatis mutandis, Jeronovičs, précité, §§ 116 ‑ 118).

Comme dans l’arrêt susmentionné prononcé dans l’affaire Jeronovičs (ibidem, § 117), la Cour juge important de souligner que la procédure de déclaration unilatérale revêt un caractère exceptionnel. Partant, lorsqu’il s’agit de violations des droits les plus fondamentaux garantis par la Convention, cette procédure n’a pas vocation à éluder l’opposition du requérant à un règlement amiable ou à permettre au Gouvernement d’échapper à sa responsabilité pour de telles violations. Dans la présente espèce, la Cour a examiné toutes les circonstances qui ont entouré l’homicide perpétré sur le fils du requérant ainsi que la procédure pénale qui a ensuite été ouverte concernant cet homicide à la lumière de sa jurisprudence claire et abondante traitant de ce sujet, qui se trouve mentionnée ci-dessus (paragraphe 11).

Compte tenu des considérations ci-dessus, et vu en particulier la jurisprudence claire et abondante, susmentionnée, qui existe sur ce sujet, la Cour est convaincue que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de la requête (article 37 § 1 in fine de la Convention). En particulier, la Cour considère que les questions soulevées en Turquie par ce type d’affaires, y compris celle de l’organisation et du contrôle des activités menées, notamment, par les gardes de village, qui constitue l’objet de la présente requête, ont déjà été examinées dans un certain nombre de ses arrêts (voir, mutatis mutandis, Tahsin Acar, précité, § 81). De plus, les problèmes susmentionnés observés en Turquie ont déjà été suffisamment portés à l’attention du Comité des Ministres et font l’objet d’une surveillance au titre de l’article 46 § 2 de la Convention.

Enfin, la Cour souligne que si le Gouvernement devait ne pas honorer les termes de sa déclaration unilatérale, la requête pourrait être réinscrite au rôle conformément à l’article 37 § 2 de la Convention (Josipović c. Serbie (déc.), no 18369/07, 4 mars 2008).

Compte tenu des considérations qui précèdent, il y a lieu de rayer cette requête du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Prend acte des termes de la déclaration du gouvernement défendeur au titre de l’article 2 de la Convention et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements qui y sont exposés ; Décide de rayer la requête du rôle conformément à l’article 37 § 1 c) de la Convention. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 4 avril 2019. Stanley Naismith Robert Spano Greffier Président