ARPAÇ v. TURKEY

Decizia nr. 53105/09 Fatih Ergin ARPAÇ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 19 martie 2019 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Stéphanie Mourou-Vikström, Arnfinn Bårdsen, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 24 septembrie 2009, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 6 septembrie 2018, care solicită Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Fatih Ergin Arpaç, este un național turc, născut în 1985 și locuiește în Tekirdağ. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl A. Pehlivan, un avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție că a fost privat de asistență juridică atunci când a formulat declarații procurorului public și judecătorului de investigare. Solicitarea a fost comunicată guvernului HOTĂRÂREA Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 §§ § 1 și al articolului 3 litera (c) din Convenție cu privire la negarea accesului la un avocat atunci când declarațiile sale au fost luate de procurorul public și, respectiv, judecătorul de investigare. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 6 septembrie 2018, Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz s-a încălcat drepturile reclamantului în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat. Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Prin urmare, Guvernul propune să plătească reclamantului, Fatih Ergin Arpaç, 500 EUR (cincă sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costuri și cheltuieli, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Reclamantul a fost trimis termenii declarației unilaterale ale Guvernului cu câteva săptămâni înainte de data prezentei decizii. Curtea nu a primit niciun răspuns nici din partea reclamantului, nici din partea reprezentantului său care acceptă termenii declarațiilor. Întrucât subiectul prezentei cereri se referă la proceduri penale în temeiul cărora a fost condamnat reclamantul, Curtea nu poate considera tăcerea reclamantului în această privință ca fiind o aprobare tacită a termenilor declarației. (Comparați, în ceea ce privește procedurile civile, Igranov și alții c. Rusia , nr. 42399/13 și altele 8 § 23, 20 martie 2018). Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile privind negarea sistemică a asistenței juridice și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat pentru a condamna reclamanții (a se vedea, printre altele, Beuze c. Belgia [GC], nr. 71409/10, 9 noiembrie 2018; Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07, 13 martie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05, 13 martie 2018; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05, 23 ianuarie 2018; și Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017). 12. În cazurile de mai sus, Curtea, fără să examineze dacă natura sistematică a restricției privind dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție, a considerat că utilizarea de către instanța de judecată a declarațiilor reclamanților la poliție fără examinarea admisibilității lor și nerecuperarea ulterioară a Curții de casă a acestei deficiențe constituie o încălcare a acestui articol. În plus, în toate cazurile de mai sus, Curtea a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție a constituit o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de reclamanții. 13. Curtea observă, de asemenea, că guvernul a recunoscut în declarația lor unilaterală o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție. 14. În acest moment, este de asemenea important să se noteze că dispozițiile juridice de la care problema restricției sistemice privind dreptul la avocat au fost abrogate prin Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 (a se vedea mai departe, Salduz, citată mai sus, §§ 27-31) și că un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, în care nu se prevede nicio restricție sistemică privind dreptul de acces la un avocat. 15. Curtea constată în continuare că până la 31 iulie 2018, secțiunea (f) din art. 311 alin. § 1 din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților o soluție care implică posibilitatea redeschiderei procedurii penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată încălcarea Convenției sau a protocolelor acesteia. Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr.7145 la 31 iulie 2018, reclamanții au dreptul de a depune acum o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma hotărârii Curții de a-și elimina cazul din lista cazurilor pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală ca motiv pentru redeschiderea procedurii penale. Prin urmare, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurii în urma unei hotărâri sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (a se vedea, în contrast, Igranov și alții c. Rusia) , nr. 42399/13 și alte 8, § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în acest sens, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 16. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, deschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, dacă reclamantul o solicită. Prin urmare, se consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de protocoalele sale, se reamintește că aceasta intră în primul rând în fața autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției. 17. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este corespunzător cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice alte căi de recurs disponibile pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116-118, 5 iulie 2016). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu necesită continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 din amenda 19. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 20. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 §§ § 1 litera (c) din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 11 aprilie 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 53105/09

Fatih Ergin ARPAÇ

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 19

March 2019 as a Committee composed of:

Julia Laffranque,

President,

Stéphanie Mourou-Vikström,

Arnfinn Bårdsen,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy

Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 24 September 2009,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 6 September 2018 requesting the Court to strike the application out of the list of cases,

Having deliberated, decides as follows:

FACTS AND PROCEDURE

1.

The applicant, Mr Fatih Ergin Arpaç, is a Turkish national, who was born in 1985 and lives in Tekirdağ. He was represented before the Court by Mr A. Pehlivan, a lawyer practicing in Istanbul.

2.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

3.

The applicant complained under Article 6 of the Convention that he had been deprived of legal assistance when making statements to the public prosecutor and the investigating judge.

4.

The application had been communicated to the Government

.

THE LAW

5.

The applicant complained under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention about the denial of access to a lawyer when his statements had been taken by the public prosecutor and the investigating judge respectively.

6.

After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 6 September 2018 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.

The declaration provided as follows:

“The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court.

The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer.

The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention.

The Government thus offer to pay the applicant, Fatih Ergin Arpaç, EUR 500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.

This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”

7.

The applicant was sent the terms of the Government’s unilateral declaration several weeks before the date of this decision. The Court has not received a response either from the applicant or his representative accepting the terms of the declarations. As the subject matter of the present application concerns criminal proceedings under which the applicant was convicted, the Court cannot treat the applicant’s silence on this matter as a tacit approval of the terms of the declaration. (compare, in respect of civil proceedings,

Igranov and Others v. Russia

, nos. 42399/13 and 8

others, §

23, 20 March 2018).

8.

The Court reiterates that Article

37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

9.

It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

10.

To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v. Turkey

(preliminary objections) [GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI;

WAZA Sp. z o.o. v. Poland

(dec.), no.

11602/02, 26 June 2007; and

Sulwińska v. Poland

(dec.), no.

28953/03, 18

September 2007).

11.

The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the systemic denial of legal assistance and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict the applicants (see, among others,

Beuze v. Belgium

[GC], no. 71409/10, 9 November 2018;

Mehmet Duman v. Turkey

, no. 38740/09, 23 October 2018;

Ömer Güner v.

Turkey

, no.

28338/07, 4 September 2018;

Girișen v. Turkey

, no.

53567/07, 13

March 2018;

Canșad and Others v. Turkey

, no. 7851/05, 13 March 2018;

İzzet Çelik v. Turkey

, no. 15185/05, 23 January 2018; and

Bayram Koç v.

Turkey

, no. 38907/09, 5

September 2017).

12.

In the above cases, the Court, without examining whether the systematic nature of the restriction on the applicant’s right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§ 1 and

3

(c) of the Convention, held that the use by the trial court of the applicant’s statements to the police without examining their admissibility and the Court of Cassation’s subsequent failure to remedy that shortcoming had constituted a violation of that article. Moreover, in all of the above cases, the Court considered that the finding of a violation of Article 6 §§

1 and

3

(c) of the Convention had constituted sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicants.

13.

The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged in their unilateral declaration a violation of Article 6 §§

1 and

3 of the Convention.

14.

At this juncture, it is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to lawyer stemmed had been repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further,

Salduz

, cited above, §§ 27-31) and that a new Code of Criminal Procedure (Law no.

5271) entered into force on 1 June 2005 in which no systemic restriction on the right of access to a lawyer is provided for.

15.

The Court further notes that up until 31 July 2018, sub paragraph

(f) of Article 311 § 1 of Code of Criminal Procedure provided the applicants with a remedy entailing the possibility of the reopening of the criminal proceedings only on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no.7145 on 31 July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following the Court’s decision to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for the reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (see, by contrast,

Igranov and Others v.

Russia

, nos. 42399/13 and 8 others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare

Sroka v. Poland

(dec.), no.

42801/07, 6

March 2012).

16.

In that connection, it further points out that according to the Court’s case-law and practice, the re-opening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so request. Thus, it is considered that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its protocols, it is recalled that it falls in the first place to the national authorities to redress any violation of the Convention.

17.

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –

which is commensurate with the amounts awarded in similar cases

– the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see

Jeronovičs v. Latvia

[GC], no. 44898/10, §§

116-118, 5 July 2016).

18.

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article

37 § 1

in fine

).

19.

Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (

Josipović v. Serbia

(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).

20.

In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.

For these reasons, the Court, unanimously,

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in accordance with Article

37 § 1 (c) of the Convention.

Done in English and notified in writing on 11 April 2019.

Hasan Bakırcı

Julia Laffranque

Deputy Registrar

President