3ra-1045/15 — Cu privire la contestarea actului administrativ

dosarul nr.3ra-1045/15 prima instanţă – Gh. Mîțu instanţa de apel – B. Bîrca, N. Traciuc, E. Clim ÎNCHEIERE 09 septembrie 2015 mun.

Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţă: Preşedintele completului, judecătorul Tamara Chișca-Doneva Judecători Maria Ghervas, Dumitru Mardari examinînd recursul declarat de avocatul Dumitru Chiseev în intereselele recurentului Societatea cu răspundere limitată ”Papfin”, adoptată în pricina civila la cererea de chemare în judecată formulată de Societatea cu răspundere limitată ”Papfin” împotriva Serviciului Vamal al RM privind anularea parțială a Deciziei de regularizare nr. 47 din 13 noiembrie 2013, împotriva deciziei Curţii de Apel Chișinău din 13 mai 2015, prin care s-a respins cererea de apel declarată de Societatea cu răspundere limitată ”Papfin”, s-a menținut fără modificări hotărîrea Judecătoriei Rîșcani mun.Chișinău din 26 noiembrie 2014 c o n s t a t ă: La data de 19 noiembrie 2013 Societatea cu răspundere limitată ”Papfin” a înaintat cerere de chemare în judecată împotriva Serviciului Vamal al Republicii Moldova, solicitînd anularea parţială a Deciziei de regularizare nr. 47 din 13 noiembrie 2013. În motivarea acţiunii, reclamantul a indicat că la data de 30 octombrie 2013, a fost efectuată o reverificare a declaraţiilor vamale, în rezultatul căreia s-a întocmit un proces-verbal, pe baza căruia a fost emisă Decizia contestată.

Reclamantul consideră că Decizia respectivă este una neîntemeiată, or, ca urmare a reverificării declaraţiei vamale nr.302715610 din 23 februarie 2011 s-a stabilit că în anul 2005, în baza declaraţiilor vamale nr.3000119583 din 18 noiembrie 2005 şi nr. 3000119580 din 18 noiembrie 2005, Societatea cu răspundere limitată ”Papfin” a importat 5 unităţi echipamente de imprimat, conform procedurii 5300 ”plasarea mărfurilor străine în regim vamal admitere temporară cu suspendare totală de la plata drepturilor de import” cu valoarea facturată de 466 000,00 dolari SUA (valoarea statistică - 5 934 585,96 lei).

Pentru acest regim, reclamantul deţinea 4 autorizaţii de admitere temporară (nr. 4143 din 16 noiembrie 2005 valabilă pînă pe data de 01 noiembrie 2008, nr. 5587 din 02 decembrie 2008 valabilă pînă pe data de 01 august 2010, nr.3097 din 26 iulie 2010 valabilă pînă pe data de 01 decembrie 2010 şi nr. 5617 din 26 noiembrie 2010 valabilă pînă pe data de 28 februarie 2011. 1 Indică reclamantul că aceste mărfuri au fost cumpărate în baza contractului de leasing financiar nr.01/09/05 din 01 septembrie 2005, conform căruia ratele au fost achitate pînă pe data de 28 februarie 2011, fapt confirmat prin evidenţa contabilă — în fişa contului 421.11 ”datorii de arendă pe termen lung”.

Urmare achitării integrale a ratelor, la data de 23 februarie 2011 a fost perfectată declaraţia vamală nr. 302715610 conform procedurii 4253 ”import definitiv a mărfurilor străine care fac obiectul scutirii de la drepturile de import, anterior plasate în regim vamal admitere temporară cu suspendare totală de la plata drepturilor de import”. La momentul declarării mărfii reclamantul a beneficiat de un tratament tarifar favorabil (cod scutire 223 – ”scutiri aplicate la punerea în liberă circulaţie a unui obiect al leasingului, ca urmare a realizării de către locator a opţiunii de procurare a acestui bun la expirarea contractului de leasing şi a achitării integrale a plăților de leasing”, conform ordinului Serviciului Vamal nr. 08-0 din 11 ianuarie 2011, în legătură cu intrarea în vigoare a Legii nr. 193 din 15 iulie 2010 pentru modificarea și completarea unor acte legislative).

Consideră reclamantul că, chiar dacă la data de 18 februarie 2011, de către Curtea Constituţională a fost emisă Hotărîrea nr.5 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi legale, ce a intrat în vigoare la data adoptării - 18 februarie 2011, prin care Legea nr. 193 din 15 iulie 2010 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative a fost declarată drept neconstituţională, drepturile la import nu pot fi revizuite. În acest sens, indică reclamantul că în conformitate cu art. 5 alin. (2) al Legii Nr. 235 din 20 iulie 2006 cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător, legile stabilesc, pentru fiecare caz aparte, limitele de reglementare pentru Guvern şi/sau pentru autorităţile administraţiei publice.

Actele normative ale acestor autorităţi nu pot fi invocate în cazul în care nu corespund prevederilor prezentei legi. De asemenea conform art.6 al Legii Nr. 235 din 20 iulie 2006 cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător, plăţile pentru serviciile prestate şi actele eliberate întreprinzătorilor de către autorităţile administraţiei publice şi alte instituţii cu funcţii de reglementare şi control se stabilesc prin legi, cu indicarea serviciului, a actului, a mărimii taxei pentru aceste servicii şi acte. În acest sens, reclamantul a menţionat că activitatea de întreprinzător trebuie să fie una previzibilă, cu costurile şi cheltuielile stabilite de legislaţia în vigoare.

În situaţia în care reclamantul a acţionat în strictă conformitate cu legea care era în vigoare la momentul declarării drepturilor la import, consideră că revizuirea taxelor vamale pentru drepturile la import în speţă, încalcă flagrant balanţa echitabilă între obligaţiile fiscale ale unui agent economic şi previzibilitatea cheltuielilor activităţii de întreprinzător. În corespundere cu art. 15 al Legii Nr. 235 din 20 iulie 2006, activitatea autorităţii administraţiei publice şi/sau altă instituţie abilitată prin lege cu funcţii de reglementare şi de control în relaţiile cu întreprinzătorii trebuie să fie proporţională asigurării intereselor societăţii şi protecţiei drepturilor întreprinzătorilor.

Autorităţile administraţiei publice nu vor întreprinde acţiuni în exces necesităţilor atingerii scopurilor societăţii. Consideră reclamantul că este în drept de a solicita anularea Deciziei sus- menţionate, pe motiv că calcularea taxelor suplimentare a avut loc nu din culpa reclamantului, dar din cauza unor deficienţe în legislaţie. 2 Prin hotărîrea judecătoriei Rîşcani mun. Chişinău din 26 noiembrie 2014, cererea de chemare în judecată înaintată de Societatea cu răspundere limitată ”Papfin” împotriva Serviciului Vamal al RM privind anularea parțială a Deciziei de regularizare nr. 47 din 13 noiembrie 2013, a fost respinsă ca nefondată.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 13 mai 2015 a fost respins apelul declarat de Societatea cu răspundere limitată ”Papfin” și s-a menținut fără modificări hotărîrea Judecătoriei Rîșcani mun.Chișinău din 26 noiembrie 2014. La 26 mai 2015 avocatul Dumitru Chiseev (mandat avocațial seria MA nr. 0825057 din 15 mai 2015, f.d.109), acționînd în interesele Societății cu răspundere limitată ”Papfin” a declarat recurs împotriva deciziei Curții de Apel Chişinău din 13 mai 2015, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanţei de apel, cu dispunerea restituirii pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel Chișinău, în alt complet de judecători. În motivarea recursului avocatul recurentului a indicat că, concluziile expuse de instanța de apel sunt nefondate și ilegale, contradictorii cu circumstanțele cauzei și probele administrate, sunt unilaterale, iar la adoptarea lor instanța a aplicat o lege care nu trebuia aplicată.

A comunicat că, a încercat să depună o cerere de amînare pe suport de hîrtie prin intermediul Cancelariei Curții de Apel Chișinău, însă din cauza finisării orelor de serviciu a primit refuz. Mai tîrziu, în aceeași zi, 12 mai 2015, a depus cerere de amînare pe adresa electronică a instanței de apel cac@justice.md, însă a primit solicitarea din partea Curții de Apel Chișinău de schimbare a formatului electronic. Consideră, că în conformitate cu art. 206 (4) Codul de procedură civilă, instanța de apel era obligată să dispună amînarea cauzei. Or, instanța soluționînd chestiunea privind posibilitatea examinării pricinii în lipsa recurentului/apelant, a încălcat dreptul acestuia la un proces echitabil.

La data de 24 iulie 2015 Serviciul Vamal al RM a depus referință la recursul declarat, pledînd pentru declararea acestuia ca inadmisibil, menționînd că motivele indicate de recurent sunt declarative. Recurentul nu a indicat nici o circumstanță ce ar demonstra că instanța nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată sau a interpretat în mod eronat legea sau ca săvîrșit alte încălcări. De asemenea recurentul, conform art. 26 alin.1) al Legiii contenciosului administrativ, nu a demonstrat că actul Serviciului Vamal al RM (decizia de regularizare nr. 47 din 13 noiembrie 2013) este emisă contrar prevederilor legii, cu încălcarea competenței sau a procedurii stabilite.

În conformitate cu art. 439 alin. (2) şi (3) Codul de procedură civilă, după parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilităţii recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înştiinţarea despre necesitatea depunerii obligatorii a referinţei timp de o lună de la data primirii acesteia. Judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs şi face un raport verbal în faţa completului de judecată instituit în conformitate cu alin. (2). În conformitate cu art. 434 alin. (1) Codul de procedură civilă, recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale. 3 Avocatul recurentului, declarînd recursul la data de 26 mai 2015 împotriva deciziei Curții de Apel Chişinău din 13 mai 2015, s-a conformat prevederilor legale şi a declarat recursul în termen.

Analizând modul în care avocatul recurentului şi-a exercitat dreptul la recurs, fără a se expune cu referire la legalitatea deciziei instanţei de apel atacate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră recursul drept inadmisibil din următoarele motive.

Colegiul apreciază critic argumentul avocatului recurentului privind nerespectarea dreptului recurentului la un proces echitabil, dispunînd examinarea apelului în lipsa acestuia, deoarece conform art.205 alin.(1) Codul de procedură civilă, participanţii la proces sînt obligaţi să comunice din timp instanţei judecătoreşti motivul imposibilităţii de a se prezenta în şedinţă de judecată şi să prezinte probele care dovedesc motivul, iar conform art.379 alin.(1) din același cod, neprezentarea în şedinţă de judecată a apelantului sau intimatului, a reprezentanţilor acestora, precum şi a unui alt participant la proces, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea apelului.

Instanţa însă este în drept să amîne şedinţa dacă va constata că neprezentarea este motivată. Conform avizelor de recepție anexate la materialele cauzei se atestă că, pentru ședința de judecată din 13 mai 2015 orele 11 00 participanții la proces au fost înștiințati legal, fapt confirmat prin semnăturile aplicate (f.d.92-93). De asemenea, careva cereri de amînare din partea apelantului sau a reprezentantului acestuia la materialele dosarului nu sunt. Astfel fiind, în lipsa probelor confirmative ce ar demonstra temeinicia recursului declarat, argumentele aduse în susţinerea acestuia se vor aprecia ca declarative. Temeiurile de declarare a recursului sunt prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4) Codul de procedură civilă.

Analizînd argumentele recursului prin prisma existenţei temeiurilor de declarare a recursului, Colegiul constată că acestea nu se încadrează în limitele stabilite de norma precitată, instanţele aplicînd corect normele de drept material şi de drept procedural.

Subsecvent, în conformitate cu art.433 lit. a) Codul de procedură civilă, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin.(2), (3) şi (4). Dezacordul avocatului recurentului cu decizia instanţei de apel, relatarea situaţiei, în viziunea avocatului recurentului, fără a indica un temei prevăzut de art.432 alin.(2), (3) şi (4) Codul de procedură civilă, sunt inadmisibile din considerentele că nu se încadrează în prevederile art. 432 alin.(2), (3) şi (4) Codul de procedură civilă şi nu constituie temei de casare a deciziei, deoarece recursul exercitat are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificîndu-se numai legalitatea deciziei dar nu şi temeinicia în fapt.

Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi jurisprudenţa CEDO, conform cărei recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purceii contra Irlandei, 16 aprilie 1991), însă motivele recursului invocat în speţă sunt 4 similare celor invocate în cadrul judecării pricinii, asupra căror instanţa de apel s-a pronunţat în mod corespunzător. În conformitate cu art. 440 alin. (1) Codul de procedură civilă, în cazul în care se constată existenţa unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra inadmisibilităţii recursului.

Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 şi nu conţine nicio referire cu privire la fondul recursului. Tot odată, Colegiul reţine că, potrivit regulilor din Secţiunea a II-a din Capitolul XXXVIII Codul de procedură civilă, instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanţele de fond şi de apel. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficienţa probelor şi concluziile făcute în urma probaţiunii sunt în afara controlului instanţei de recurs. Prin prisma art. 432 alin.(4) Codul de procedură civilă, instanţa de recurs poate interveni în materia probaţiunii doar sub aspect procedural şi anume dacă se invocă că instanţa de apel a apreciat în mod arbitrar probele, încălcând în mod flagrant regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 Codul de procedură civilă.

Din recursul declarat nu rezultă argumentul privind încălcarea flagrantă a regulilor de apreciere a probelor. Argumentele invocate de avocatul Dumitru Chiseev în intereselele recurentului Societatea cu răspundere limitată ”Papfin” poartă un caracter declarativ, se combat cu probele administrate şi nu au suport legal.

Astfel, din considerentele menţionate şi având în vedere că instanţa de apel a examinat pricina sub toate aspectele, cu respectarea normelor de drept material, procedural şi apreciind corect probele administrate a emis o hotărîre legală, iar argumentele invocate de avocatul Dumitru Chiseev în intereselele recurentului Societatea cu răspundere limitată ”Papfin”în cererea de recurs poartă caracter declarativ şi nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4) Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat ca fiind inadmisibil.

În conformitate cu art. 270, art. 433 lit. a) şi art. 440 alin. (1) Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie d i s p u n e Recursul declarat de avocatul Dumitru Chiseev în intereselele recurentului Societatea cu răspundere limitată ”Papfin” se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă din momentul emiterii. Preşedintele completului, judecătorul Tamara Chișca-Doneva Judecători Maria Ghervas Dumitru Mardari 5