2ra-1858/15 — Contestarea concluziei, anularea ordinului, restabilirea la locul de muncă, anularea certificatului cu privire la salariu, încasarea plăţilor, diferenţei de salariu, indemnizaţiei pentru concediu nefolosit, salariului pentru lipsa forţată de la locul de muncă, penalităţii pentru reţinerea plăţilor salariale, repararea prejudiciului moral, cu restituirea cheltuielilor pentru acordarea asistenţei juridice şi cheltuielilor de transport, precum şi repunerea în termen a acţiunii

Dosarul nr. 2ra-1858/15 prima instanţă: E. Palanciuc instanţa de apel: N. Budăi, I. Muruianu, A. Pahopol ÎNCHEIERE 29 iulie 2015 mun.

Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţă: Preşedintele şedinţei, judecătorul Tatiana Vieru Judecătorii Oleg Sternioală, Petru Moraru examinând admisibilitatea recursului declarat de Nidelcu Iurie, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată înaintată de Nidelcu Iurie împotriva Inspectoratului de Stat al Muncii şi întreprinderii cu capital străin „Toto- Taddei” societate cu răspundere limitată privind contestarea concluziei, anularea ordinului, restabilirea la locul de muncă, anularea certificatului cu privire la salariu, încasarea plăţilor, diferenţei de salariu, indemnizaţiei pentru concediu nefolosit, salariului pentru lipsa forţată de la locul de muncă, penalităţii pentru reţinerea plăţilor salariale, repararea prejudiciului moral, cu restituirea cheltuielilor pentru acordarea asistenţei juridice şi cheltuielilor de transport, precum şi repunerea în termen a acţiunii, împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 30 aprilie 2015, prin care a fost respins apelul declarat de Nidelcu Iurie şi menţinută hotărîrea Judecătoriei Centru mun.

Chişinău din 30 decembrie 2014, c o n s t a t ă: La 07 iunie 2012, Nidelcu Iurie s-a adresat cu cerere de chemare în judecată împotriva Inspectoratului de Stat al Muncii şi întreprinderii cu capital străin „Toto- Taddei” societate cu răspundere limitată cu privire la contestarea concluziei, restabilirea la locul de muncă, repararea prejudiciului material şi moral, cu repunerea în termen a acţiunii. În motivarea acţiunii a invocat reclamantul că, în temeiul contractului nr. 15 din 01 iunie 2011, a fost angajat la muncă în calitate de electrician la ÎCS „Toto Taddei” SRL, cu salariul tarifar de 7 675 lei, pe o perioadă nedeterminată. Susţine reclamantul că la 30 noiembrie 2011, angajatorul a emis dispoziţia privind încetarea contractului de muncă, fără a i se comunica motivul concedierii.

Nefiind de acord cu dispoziţia angajatorului, s-a adresat cu cerere către Inspectoratul de Stat al Muncii, solicitînd efectuarea unui control la ÎCS „Toto Taddei” SRL privind respectarea legislaţiei muncii, obligarea angajatorului de a-l restabili la muncă, de a efectua calculul şi plata salariului pentru munca prestată suplimentar, însă la 17 februarie 2012, Inspectoratul de Stat al Muncii i-a 1 comunicat că, în rezultatul controlului efectuat la ÎCS „Toto Taddei” SRL, nu au fost depistate încălcări ale legislaţiei muncii. La 24 februarie 2012, reclamantul s-a adresat în mod repetat către Inspectoratul de Stat al Muncii, solicitînd examinarea minuţioasă a actelor prezentate de angajator în privinţa concedierii lui, contractului de muncă contrafăcut şi prezentat în fotocopie neautentificată, cu revizuirea deciziei şi obligarea angajatorului de a corecta ilegalităţile comise.

La 23 martie 2012, Inspectoratul de Stat al Muncii a expediat răspunsul la cererea respectivă, cu care însă, reclamantul nu este de acord. Consideră că decizia Inspectoratului de Stat al Muncii este ilegală şi neîntemeiată, pasibilă de a fi abrogată, deoarece la momentul parvenirii plîngerii salariatului asupra încălcărilor legislaţiei muncii, Inspectoratul de Stat al Muncii urma să efectueze un control amplu al activităţii angajatorului privind problemele invocate de salariat. Consideră că Inspectorul de muncă a investigat cazul, fără a solicita explicaţiile de rigoare de la patron şi de la ceilalţi angajaţi, care au avut de suferit în legătură cu incorectitudinea calculării plăţilor pentru munca suplimentară, or, conform tarifului de salarizare pentru o oră de muncă prestată în timpul programului era achitat un salariu de 2,5 euro, iar pentru o oră muncită suplimentar era achitat un salariu de 2 euro.

Pretinde reclamantul că acţiunile pîrîtului ÎCS „Toto-Tadei” SRL contravin dispoziţiilor art.95 alin.(2) din Codul muncii, conform căruia durata normală a timpului de muncă al salariaţilor din unităţi nu poate depăşi 40 de ore pe săptămână, iar în sensul art. 104 alin. (1) din Codul muncii, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă prevăzut la articolul indicat, se consideră muncă suplimentară. Alin. (2) al articolului, statuează că atragerea la muncă suplimentară se efectuează în baza ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) motivate al angajatorului, care se aduce la cunoştinţă salariaţilor sub semnătură. Astfel, retribuirea muncii suplimentare se efectuează în strictă conformitate cu art. 157 din Codul muncii, iar retribuirea muncii prestate în zilele de repaus şi în cele de sărbătoare nelucrătoare, se efectuează în temeiul dispoziţiilor art. 158 din Codul muncii.

Susţine că pretinsele încălcări ale legislaţiei muncii nu au fost investigate, iar decizia Inspecţiei muncii, adoptată pe marginea petiţiei sale, nu reflectă un proces echitabil, de jurisdicţie administrativă şi lezează petiţionarul în dreptul său la un recurs efectiv, ori, răspunsul Inspecţiei mucii nu rezolvă definitiv cazul, neprimind răspuns la toate chestiunile invocate în petiţie şi nici o argumentare clară de ce nu au fost verificate şi elucidate în proces de soluţionare a plângerii sale. Invocă precum că acţiunile şi inacţiunile Inspectoratului de Stat al Muncii contravin dispoziţiilor art.4 din Legea nr. 140-XV din 10.05.2001 privind Inspecţia Muncii, conform căruia Inspecţia Muncii este abilitată cu funcţii de control privind respectarea legislaţiei muncii, securităţii şi sănătăţii în muncă.

De asemenea, consideră că nu au fost respectate prevederile pct. 6 şi 7 din Regulamentul Inspectoratului de Stat al Muncii, aprobat prin Hotarîrea Guvernului nr. 1481 din 27.11.2001. 2 Prin urmare, respectând prevederile legale, inspecţia urma să constate încălcările Codului muncii şi să emită o încheiere interlocutorie cu remiterea pentru executare angajatorului, să întreprindă toate măsurile pentru corectarea greşelilor comise la concedierea reclamantului şi doar în cazul neexecutării benevole a prescrierilor inspectorului muncii salariatul va recurge la soluţionarea judiciară a conflictului. În aceste împrejurări, consideră necesar ca instanţa de judecată să constatate faptul că termenul stabilit de Codul muncii este depăşit motivat şi urmează a fi repus în termen.

Mai indică reclamantul că la 11 aprilie 2012, a solicitat angajatorului să revizuiască decizia şi să examineze posibilitatea reîncadrării în activitate, însă, cererea a fost lăsată fără soluţionare. Susţine că prin contractul individual de muncă, atît salariatul, cît şi angajatorul îşi asumă un şir de obligaţii de natură corelativă, suportul juridic general al acestora regăsindu-se în prevederile art. 9 şi 10 din Codul muncii. Precizează că reclamantul la angajare şi pe parcursul desfăşurării activităţii de muncă nu a semnat un contract cu angajatorul care ar limita durata valabilităţii lui, iar preavizul şi ordinul de concediere nu au niciun suport juridic şi probator din care considerente sunt ilegale şi neîntemeiate, pasibile de a fi anulate.

În ordinul de concediere angajatorul nu a reflectat un motiv valabil, legat de capacitatea sau conduita lucrătorului, pentru care contractul individual de muncă poate înceta din iniţiativa patronului. Deoarece angajatorul nu l-a concediat printr-un ordin, adus la cunoştinţă contra semnătură, nu i-a fost eliberat carnetul de muncă, se consideră îndreptăţit să solicite recuperarea salariului mediu pentru toată perioada lipsei forţate de la serviciu. Ce ţine de prejudiciul moral, solicită de a fi luată în consideraţie vinovăţia pârâtului la aplicarea abuzivă a constrângerilor, eschivarea cu rea credinţă de la executarea obligaţiilor stabilite prin normele imperative ale legii, existenţa prejudiciului, legătura cauzală dintre culpa pârâtului şi prejudiciul cauzat, statutul social şi alte circumstanţe.

Solicită Nidelcu Iurie, repunerea în termen a acţiunii; anularea concluziei Inspectoratului de Stat al Muncii N-255/12 din 23 martie 2012; anularea ordinului ÎCS „Toto Toddei” SRL nr. D4 din 30 noiembrie 2011 privind încetarea contractului individual de muncă; restabilirea la locul de muncă cu repunerea în drepturile salariale pentru perioada lipsei forţate de la serviciu calculat în funcţie de salariul mediu lunar sau pentru toată perioada reţinerii carnetului de muncă; încasarea de la ÎCS „Toto Toddei” SRL a unei despăgubiri materiale cauzate în legătură cu concedierea ilegală; repararea despăgubirii morale în mărime de 500 000 lei; încasarea în mod solidar de la Inspecţia muncii şi de la ÎCS „Toto Toddei” SRL a cheltuielilor de judecare a cazului, precum şi de asistenţă juridică.

La 03 ianuarie 2013, reprezentantul reclamantului a depus cerere privind majorarea pretenţiilor prin care a solicitat încasarea de la ÎCS „Toto Toddei” SRL a plăţilor datorate pentru diurne în legătură cu detaşarea lui Nidelcu Iurie, în perioada 09-20 iunie 2011, în Italia, în cuantum de 242 euro, echivalent cu 4065,60 lei; încasarea diferenţei de salariu în cuantum de 12972,61 lei, pentru orele muncite 3 ordinar, supra-program şi în zilele de odihnă, în perioada iunie-noiembrie 2011; încasarea indemnizaţiei pentru concediul nefolosit, în sumă de 2108,42 lei; încasarea penalităţii pentru reţinerea plăţilor salariale în sumă de 8983,81 lei şi anularea certificatului cu privire la salariul mediu şi stabilirea cuantumului salariului mediu realizat de Nidelcu Iurie în ultimele trei luni ale anului 2011, în sumă de 11829,89 lei.

În şedinţă de judecată din 20 decembrie 2014, reprezentantul reclamantului, a înaintat cerere de concretizare a pretenţiilor, solicitând repunerea în termen a cererii de chemare în judecată; anularea concluziei Inspectoratului de Stat al Muncii nr.255/12 din 23 martie 2012; anularea ordinului nr.D4 din 30 noiembrie 2011 privind încetarea contractului individual de muncă nr. 15 din 01 iunie 2011; restabilirea la locul de muncă; încasarea plăţilor datorate pentru diurnele în legătură cu deplasarea în Italia, în perioada 09-20 iunie 2011, în cuantum de 242 euro, echivalentul în valută naţională în sumă de 4 065,60 lei; încasarea diferenţei de salariu pentru orele muncite ordinar, suplimentar inclusiv, în zilele de odihnă în perioada iunie-noiembrie 2011, în sumă de 12 972,16 lei bani; încasarea indemnizaţiei pentru concediu nefolosit în sumă de 2 108,42 lei; anularea certificatului cu privire la salariul mediu şi stabilirea cuantumului salariului mediu realizat de reclamant în ultimele trei luni muncite în anul 2011 în sumă de 11 829,89 lei; încasarea salariului pentru perioada lipsei forţate de la serviciu, calculate în funcţie de salariul mediu lunar în mărime de 7 675 lei, de la data concedierii 30 noiembrie 2011, pînă la repunerea în serviciu, în mărime de 184 200 lei; încasarea penalităţii pentru reţinerea plăţilor salariale în cuantum de 8 983,18 lei;

repararea prejudiciului moral în mod solidar de la pîrîţi în mărime de 500 000 lei; restituirea cheltuielile judiciare în sumă de 11 000 lei, inclusiv, pentru acordarea asistenţei juridice. Prin hotarîrea Judecătoriei Centru mun. Chişinău din 30 decembrie 2014, acţiunea a fost respinsă ca tardivă şi neîntemeiată. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 30 aprilie 2015, apelul declarat Nidelcu Iurie a fost respins şi menţinută hotărîrea Judecătoriei Centru mun. Chişinău din 30 decembrie 2014. La 05 iunie 2015, Nidelcu Iurie a depus recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 30 aprilie 2015. În motivarea recursului, a invocat recurentul că decizia instanţei de apel este ilegală şi neîntemeiată, instanţa ierarhic inferioară încălcînd şi aplicînd eronat normele de drept material şi procedural.

Conform art. 434 alin. (1) Cod de procedură civilă, recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale. Examinînd înscrisurile anexate la dosar, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reţine că decizia instanţei de apel a fost pronunţată la 30 aprilie 2015, iar cererea de recurs a fost depusă la 05 iunie 2015 şi prin urmare, recursul se consideră depus în termen. În conformitate cu art.439 alin.(2) Cod de procedură civilă, după parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilităţii recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înştiinţarea despre 4 necesitatea depunerii obligatorii a referinţei timp de o lună de la data primirii acesteia.

La 23 iunie 2015, Curtea Supremă de Justiţie a expediat către Inspecţia Muncii şi ÎCS „Toto Toddei” SRL copia recursului declarat de Nidelcu Iurie, cu înştiinţarea despre necesitatea depunerii referinţei. Pînă la data stabilită pentru examinarea admisibilităţii recursului, 29 iulie 2015, intimaţii nu şi-au realizat dreptul de a depune referinţă. În conformitate cu art.439 alin.(3) Cod de procedură civilă, judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs şi face un raport verbal în faţa completului de judecată instituit în conformitate cu alin.(2). Audiind raportul verbal al judecătorului raportor şi verificând temeiurile invocate în recurs în raport cu materialele pricinii civile, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul este inadmisibil din următoarele motive.

În conformitate cu art.432 alin.(1), (2), (3) şi (4) Cod de procedură civilă, părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; c) a interpretat în mod eronat legea; d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care: a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei; b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfăşurare a procesului; d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în proces; e) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; f) hotărîrea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.

Săvîrşirea altor încălcări decît cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel, analizând argumentele recursului prin prisma existenţei temeiurilor de declarare a recursului, Colegiul constată că acesta nu se încadrează în limitele 5 stabilite de norma precitată, instanţa de apel aplicînd corect normele de drept material şi procedural.

Colegiul consideră că argumentele invocate în cererea de recurs sunt irelevante şi declarative, motiv pentru care acestea nu pot fi reţinute de către instanţa de recurs întru admiterea cererii şi casarea hotărîrilor instanţelor ierarhic inferioare. În conformitate cu prevederile art.433 lit. a) Cod de procedură civilă, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin.(2), (3) şi (4). În conformitate cu art. 440 alin.(1) Cod de procedură civilă, în cazul în care se constată existenţa unuia din temeiurile prevăzute la art.433, completul din 3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra inadmisibilităţii recursului.

Încheierea se emite conform prevederilor art.270 şi nu conţine nici o referire cu privire la fondul recursului. Completul judiciar precizează că procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. 432 alin. (2) şi (3) Cod de procedură civilă, fără a se examina temeinicia lor. Mai mult, Colegiul învederează că dezacordul recurentului cu decizia instanţei de apel, relatarea situaţiei, în viziunea recurentului, fără a indica vreun temei prevăzut de art.432 alin.(2), (3) şi (4) Cod de procedură civilă, face ca acesta să fie respins de către instanţa de recurs din considerentul că motivele indicate nu se încadrează în prevederile normei precitate şi nu constituie temei de casare a deciziei, recursul exercitat avînd caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se numai legalitatea deciziei dar nu şi temeinicia în fapt.

În context, completul învederează, prin prisma jurisprudenţei CEDO, că „...art.6 parag.1 al Convenţiei, nu impune motivarea în detaliu a unei decizii prin care o instanţă de recurs, întemeindu-se pe dispoziţii legale specifice, respinge recursul declarat împotriva sentinţei pronunţate de o instanţă inferioară, ca fiind lipsit de şanse de succes.” (cauza Rebait şi alţii contra Franţei, Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 25 februarie 1995, nr.26561/1995).

Totodată, instanţa de recurs precizează că potrivit articolului 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recursul trebuie să fie unul „efectiv”, atît în practică, cît şi în drept, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, precum şi să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcel contra Irlandei, 16 aprilie 1991), însă motivele recursului sunt similare celor invocate în cadrul judecării pricinii, asupra cărora, atît instanţa de apel, cît şi prima instanţă s- au pronunţat în mod corespunzător. Un asemenea recurs este cerut pentru pretenţiile care pot fi considerate ca fiind „serioase şi legitime” conform Convenţiei (a se vedea Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova, nr.45701/99, §137, ECHR 2001-XII).

Astfel, din considerentele menţionate şi având în vedere că instanţa de apel a examinat pricina sub toate aspectele, cu respectarea normelor de procedură şi aplicarea corectă a legii materiale, iar în esenţa lor argumentele recursului care sînt 6 similare argumentelor invocate în instanţele ierarhic inferioare, au fost verificate minuţios la judecarea pricinii în ordine de apel, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de Nidelcu Iurie, ca inadmisibil. În conformitate cu art. 270, art. 433 lit. a) şi art. 440 alin. (1) Cod de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, d i s p u n e : Recursul declarat de Nidelcu Iurie se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă din momentul emiterii. Preşedintele completului, Tatiana Vieru Judecătorul Judecătorii Oleg Sternioală Petru Moraru 7