2ra-1521/15 — Restabilirea în funcţie, încasarea salariului pentru absenţa forţată de la serviciu, repararea prejudiciului moral, încasarea cheltuielilor de judecată

prima instanţă: A. Ciubotaru dosarul nr. 2ra-1521/15 instanţa de apel: G. Eni, V. Movilă, N. Bondarenco ÎNCHEIERE 24 iunie 2015 mun.

Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţa: Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Tamara Chişca-Doneva Valentina Clevadî examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de Întreprinderea de Stat Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Vladimir Danilenco împotriva Întreprinderii de Stat Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” cu privire la anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcţie, încasarea salariului pentru lipsa forţată de la muncă, repararea prejudiciului moral împotriva deciziei Curţii de Apel Cahul din 27 ianuarie 2015 prin care a fost respins apelul declarat de Întreprinderea de Stat Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” şi menţinută hotărârea Judecătoriei Cahul din 21 iulie 2014, prin care a fost admisă parţial acţiunea constată: La 04 septembrie 2013, Vladimir Danilenco a depus cererea de chemare în judecată împotriva ÎS Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” cu privire la anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcţie, încasarea salariului pentru lipsa forţată de la muncă, repararea prejudiciului moral.

În motivarea acţiunii a invocat că la 15 iunie 2010, a fost angajat în funcţia de pădurar în cadrul ÎS Rezervaţia Naturala „Prutul de Jos” în baza contractului de muncă cu nr. 10 din 15 iunie 2010. Susţine că la 22 iunie 2012, prin ordinul cu nr. 27 din 22 iunie 2012, a fost transferat în funcţia de paznic în cadrul ÎS Rezervaţia Naturala “Prutul de Jos”, iar la 10 iulie 2013, în baza ordinului cu nr. 05 din 10 iulie 2013,a fost concediat în baza art. 86 alin. (1) lit. h) Codul muncii. Afirmă că prin carnetul de muncă este probat faptul că el a activat în calitate de paznic la ÎS Rezervaţia Naturala “Prutul de Jos” din 22 iunie 2012 în baza ordinului cu nr. 27. 1 Menţionează că la emiterea ordinului cu nr. 05 din 10 iulie 2013 angajatorul ÎS Rezervaţia Naturala “Prutul de Jos” greşit şi eronat a aplicat normele de drept material la capitolul aplicării sancţiunii disciplinare.

Relevă că la baza întocmirii ordinului de concediere trebuie să existe un act de constatare a încălcării disciplinare, întocmit în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. Susţine că art. 210 alin. (1) lit. a) Codul muncii, prevede obligativitatea indicării temeiului de drept al aplicării sancţiunii, însă din dispoziţiile ordinului cu nr. 05 din 10 iulie 2013 se constată faptul inexistenţei vreunui act de constatare a abaterii disciplinare care a stat la baza acestui ordin. Menţionează că prin prisma prevederilor art. 208 Codul muncii, angajatorul era obligat să ceară salariatului o explicaţie scrisă privind fapta comisă. Conchide că din dispoziţiile ordinului cu nr. 05 din 10 iulie 2013, se constată faptul că de la el nu s-a solicitat nici o explicaţie, ci explicaţii a unor persoane terţe, dar nici acordul organului sindical pentru concedierea acestuia nu a fost solicitat, după cum prevede art. 87 alin. (1) Codul muncii.

Indică că ordinul i-a fost adus la cunoştinţă în aceiaşi zi în care a fost constatată absenţa. Remarcă că pct. 48 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară a examinării litigiilor care apar în cadrul încheierii, modificării şi încetării contractului individual de muncă nr. 12 din 03 octombrie 2005, prevede că în cazul în care instanţa va constata faptul că încălcarea disciplinară a avut loc, dar concedierea s-a decis fără a se lua în consideraţie gravitatea acesteia, circumstanţele în care s-a săvârșit fapta, comportamentului, atitudinea conştiincioasă anterioare faţă de procesul de muncă a angajatorului, actul de concediere poate fi anulat cu repunerea în funcţie (art.206 alin. (5) CM).

Menţionează că angajatorul invocă faptul că el a absentat, însă perioada de absenţă nu era 4 ore, ci două ore, iar scopul absenţei era căutarea unei bărci dispărute împreună cu Nicolae Miron care are de asemeni funcţia de paznic la ÎS Rezervaţia Naturala „Prutul de Jos”. Susţine că în ordinul de concediere este indicat faptul că dânsul a părăsit nemotivat locul de muncă, a folosit barca în scopul de a pescui, însă nu aduce vre-un suport probatoriu. Invocă prevederile art. 90 alin. (2) lit. a) Codul muncii, care statuează că angajatorul va repara prejudiciul cauzat salariatului prin plata obligatorie a unei despăgubiri pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă într-o mărime nu mai mică decât salariul mediu al salariatului pentru această perioadă.

Afirmă că salariul lui lunar conform contractului de muncă constituie 1060 lei, perioada de absenţă forţată de la muncă constituie 36 zile, astfel, cuantumul necesar de a fi reparat ca absenţă forţată de la muncă va constitui suma de 1751,20 lei. Îşi întemeiază pretenţiile în baza dispoziţiilor art. 87 alin. (1), 90, 208, 210 Codul muncii, art. 166-167 CPC. 2 Solicită admiterea acţiunii, anularea ordinului de concediere nr. 05 din 10 iulie 2013, restabilirea în funcţie, încasarea salariului pentru lipsa forţată de la muncă în sumă de 1751,20 lei, repararea prejudiciului moral.

Prin hotărârea Judecătoriei Cahul din 21 iulie 2014 a fost admisă parţial acţiunea, anulat ordinul ÎS Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” cu nr. 5 din 10 iulie 2013 cu privire la concediere, restabilit Vladimir Danilenco la lucru în funcţia de paznic al ÎS Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos”, încasat de la ÎS Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” în beneficiul lui Vladimir Danilenco salariu mediu pentru absenţa forţată de la lucru în mărime de 19335,98 lei, încasat de la ÎS Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” în beneficiul lui Vladimir Danilenco suma de 2000 lei cu titlu de prejudiciu moral. În rest, au fost respinse pretenţiile, s-a încasat de la ÎS Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” în contul statului suma de 780 lei cu titlu de taxă de stat de la care a fost scutit reclamantul la înaintarea prezentei acţiuni.

Prin decizia Curţii de Apel Cahul din 27 ianuarie 2015 a fost respins apelul declarat de ÎS Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” şi menţinută hotărârea primei instanţe. La 22 aprilie 2015, ÎS Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei instanţei de apel şi a hotărârii primei instanţe, cu pronunţarea unei noi decizii prin care acţiunea să fie respinsă. În motivarea recursului a invocat dezacordul cu decizia recurată, considerând-o ilegală şi neîntemeiată.

Susţine că cu dispozitivul hotărârii primei instanţe a luat cunoştinţă la 21 iulie 2014. Consideră că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au dat o apreciere eronată depoziţiilor prezentate de către martorii audiaţi, care dovedesc în mod vădit faptul comiterii de către Vladimir Danilenco a abaterii disciplinare, sub formă de absenţă nemotivată de la locul de muncă, pe o durată mai mare de 4 ore ceea ce a justificat în fapt şi concedierea acestuia. Invocă prevederile art. 130 alin. (1) CPC, care stipulează că instanţa judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege.

Susţine că interpretarea eronată a depoziţiilor martorilor, pe care au admis-o instanţele ierarhic inferioare, a determinat soluţionarea greşită a pricinii în ambele instanţe. Mai indică că în prima instanţă a fost admisă şi o aplicare eronată a normelor de drept material. Menţionează că în acest sens, prima instanţă a reţinut că „… conform art. 89 alin. (2) Codul muncii n-a confirmat printr-un înscris autentic, semnat printr-un înscris autentic, semnat de o comisie formată dintr-un număr egal de reprezentanţi ai angajatorului şi ai salariaţilor, în sensul art. 122 alin. (1) CPC…”.

3 Cu referire la prevederile art. 86 alin. (1) lit. h) Codul muncii, care stipulează că absenţa fără motive întemeiate de la lucru mai mult de 4 ore consecutive în timpul zilei de muncă, recurentul remarcă că articolul nominalizat nu impune angajatorului confirmarea legalităţii ordinului de concediere printr-un înscris autentic, semnat de o comisie formată dintr-un număr egal de reprezentanţi ai angajatorului şi ai salariaţilor. Astfel, instanţa de judecată a reţinut un fapt care nu- şi regăseşte confirmare în drept şi de jure, instanţa de judecată interpretează în mod vădit eronat legea.

În acest sens, face referire recurentul şi la pct. 18 lit. h) al Hotărârii Explicative a Plenului CSJ nr. 9 din 22 decembrie 2014, care statuează că absenţa de la lucru mai mult de patru ore în cursul zilei de muncă, ce-i dă dreptul angajatorului să rezilieze contractul de muncă din acest temei, se consideră aflarea nemotivată a salariatului în afara teritoriului unităţii, cu care se află în raport de muncă sau în afara teritoriului obiectului, unde el trebuie să îndeplinească lucrul încredinţat în conformitate cu obligaţiunile de muncă. Invocă şi prevederile art. 122 alin. (1) CPC, care stipulează că circumstanţele care, conform legii, trebuie confirmate prin anumite mijloace de probaţiune nu pot fi dovedite cu nici un fel de alte mijloace probante.

Relevă că a fost eronat aplicat art. 122 alin. (1) CPC pentru confirmarea legalităţii ordinului de concediere a lui Vladimir Danilenco. Consideră că instanţele ierarhic inferioare greşit au reţinut faptul încălcării de către angajator a prevederilor art. 206 Codul muncii, deoarece circumstanţele abaterii disciplinare au fost pe deplin dovedite de către recurent. Susţine că după constatarea deplină a abaterii disciplinare a solicitat organului sindical din unitate acordul pentru concedierea lui Vladimir Danilenco, acord care a fost exprimat prin procesul – verbal cu nr. 2 din 10 iulie 2013. Remarcă că ambele instanţe au ignorat prezenţa acordului organului sindical, ceea ce constituie o abatere de la rigorile privind examinarea multiaspectuală a tuturor probelor prezentate de părţi, în condiţiile art. 130 alin. (1) CPC.

Susţine că ordinul de concediere cu nr. 05 din 10 iunie 2013, a fost emis în temeiul art. 86 alin. (1) Codul muncii, făcându-se trimitere şi la prevederile pct. 10 al Regulamentului intern al întreprinderi, la explicaţiile date de către Ion Căpăţină, Petru Jurcă, Victor Dragan, poliţistului de sector din sat. Slobozia Mare, reprezentanţilor poliţiei de frontieră şi inspectorului piscicol Ion Cara. În contextul celor menţionate, consideră că instanţa de judecată a aplicat eronat prevederile art. 126 alin. (6) şi art. 130 alin. (1) CPC, care reglementează condiţiile privind aprecierea probelor în procesul civil.

Susţine că în prima instanţă, cât şi în instanţa de apel, au fost admise eronat pretenţiile lui Vladimir Danilenco cu privire la repararea prejudiciului, deoarece existenţa abaterii disciplinare comise de către intimat a fost pe deplin dovedită, iar procedura de aplicare a sancţiunii disciplinare în privinţa acestuia a fost conform prevederilor legale, instanţa de judecată a aplicat în mod eronat prevederile art. 90 Codul muncii. 4 La fel, consideră că instanţele ierarhic inferioare au aplicat greşit normele cu privire la încasarea cheltuielilor de judecată. În conformitate cu art. 434 alin. (1) CPC, recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale.

Din materialele dosarului rezultă că copia decizie recurate a fost expediată în adresa părţilor la 23 februarie 2015, fapt confirmat prin scrisoare de însoţire (f. d. 171), fiind recepţionată de recurent la 09 martie 2015, fapt confirmat prin avizul de recepţie (f. d. 172). Astfel, se constată că recurentul s-a conformat prevederilor legale şi a declarat recursul la 22 aprilie 2015, în termen. Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul este inadmisibil din considerentele ce urmează. În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.

Alineatele (2) şi (3) ale aceluiaşi articol prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alin. (4) stabileşte că săvârşirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4). Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de Întreprinderea de Stat Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin. (2), (3) şi (4) CPC. Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către instanţa de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt. În acest context, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi faptul că procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. 432 alin. (2), (3) şi (4) CPC.

Aici, completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ţine să menţioneze că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei 5 prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul declarat de Întreprinderea de Stat Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos”, asemenea aspecte nu se regăsesc. Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de Întreprinderea de Stat Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 270, art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, dispune: Recursul declarat de Întreprinderea de Stat Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă. Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Tamara Chişca-Doneva Valentina Clevadî 6