2ra-943/15 — Recunoaşterea nulităţii contractului de locaţiune

dosarul nr. 2ra-943/15 prima instanţă: N. Ocerednîi instanţa de apel: T. Duca, S. Procopciuc, E. Grumeza ÎNCHEIERE 30 aprilie 2015 mun.

Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţă: Preşedintele completului, judecătorul Nicolae Clima Judecătorii Ion Corolevschi, Ion Druţă examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de Întreprinderea Individuală „Marcov Gheorghe”, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată înaintată de către Întreprinderea Individuală „Marcov Gheorghe” împotriva Universităţii de Stat „Alecu Russo” şi Novac Grigore privind recunoaşterea nulităţii contractului de locaţiune, împotriva deciziei Curţii de Apel Bălţi din 20 ianuarie 2015, prin care apelul declarat de Universitatea de Stat „Alecu Russo”a fost admis şi casată hotărîrea Judecătoriei Bălţi din 07 iulie 2014, prin care acţiunea a fost admisă, c o n s t a t ă: La data de 16 ianuarie 2013 ÎI „Marcov Gheorghe” a depus cerere de chemare în judecată împotriva Universităţii de Stat „Alecu Russo” şi Novac Grigore privind recunoaşterea nulităţii contractului de locaţiune.

În motivarea acţiunii reclamantul ÎI„Marcov Gheorghe” a indicat că la 29 august 2012 a aflat precum că între ÎI„Marcov Gheorghe” şi Universitatea de Stat „Alecu Russo” a fost încheiat contract de locaţiune. Susţine reclamantul că un astfel de contract ÎI„Marcov Gheorghe” nu a încheiat,semnătura pe contract nu-i aparţine. Grigore Novac care a semnat contractul de locaţiune nu a fost împuternicit să încheie şi să semneze contractul de locaţiune. Solicită ÎI „Marcov Gheorghe”recunoaşterea nul a contractului de locaţiune nr.12 din 04 ianuarie 2010 încheiat între ÎI„Marcov Gheorghe” şi Universitatea de Stat „Alecu Russo”. La 09 aprilie 2013 ÎI„Marcov Gheorghe” a înaintat cerere de concretizare, prin care a solicitat recunoaşterea contractului de locaţiune nr.12 din 04 ianuarie 2010 şi contractul adiţional nr.1 din 15 iulie 2010 nul.

Prin Hotărârea judecătoriei Bălţi din 31 iulie 2013 acţiunea a fost admisă, 1 s-a recunoscut nul contractul de locaţiune nr.12 din 04 ianuarie 2010 încheiat între ÎI„Marcov Gheorghe” şi Universitatea de Stat „Alecu Russo”. Prin încheierea judecătoriei Bălţi din 17 ianuarie 2014 a fost admisă cererea de revizuire depusă de ÎI„Marcov Gheorghe”, s-a casat hotărîrea judecătoriei Bălţi din 31 iulie 2013. Prin hotărîrea judecătoriei Bălţi din 07 iulie 2014 acţiunea a fost admisă, s-a recunoscut nul contractul de locaţiune nr.12 din 04 ianuarie 2010 şi contractul adiţional nr. 1 din 15 iulie 2010. La 28 iulie 2014, Universitatea de Stat „Alecu Russo” a depus cerere de apel împotriva hotărîrii judecătoriei Bălţi din 07 iulie 2014, prin care a solicitat admiterea apelului, casarea hotărîrii primei instanţe, cu emiterea unei hotărîri noi prin care acţiunea să fie respinsă integral.

Prin decizia Curţii de Apel Bălţi din 20 ianuarie 2015, apelul declarat de Universitatea de Stat „Alecu Russo” a fost admis, a fost casată hotărîrea Judecătoriei Bălţi din 07 iulie 2014 şi adoptată o hotărîre nouă prin care acţiunea a fost respinsă. La 23 februarie 2015, ÎI „Marcov Gheorghe” a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Bălţi din 20 ianuarie 2015, solicitînd admiterea recursului, casarea deciziei Curţii de Apel Bălţi din 20 ianuarie 2015 şi menţinerea hotărîrii judecătoriei Bălţi din 07 iulie 2014. În motivarea recursului recurentul a invocat că contractul a fost semnat de o persoană neîmputernicită, iar pîrîtul reieşind din prevederile art. 118 CPC, nu a prezentat probe care ar confirma că Novac Grigore a avut împuterniciri de a semna contractul, iar careva procuri nu sunt anexate la dosar.

Mai indică recurentul că nu este de acord cu argumentul instanţei de apel, precum că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 123 alin. (2) CPC, prevederi care recurentul consideră că nu pot fi aplicate în situaţia dată, deoarece prin hotărîrea la care se face referire în decizia contestată nu merge vorba despre legalitatea contractului de arendă şi a contractului adiţional, dar pur şi simplu a fost încasată datoria pe aceste contracte, în pricina civilă anterioară nu a fost solicitată anularea contractelor de arendă, şi de aceea consideră recurentul că nu poate fi vorba de o hotărîre judecătorească irevocabilă.

Susţine recurentul că doar prin folosirea rechizitelor ÎI „Marcov Gheorghe” nu putea fi recunoscut valabil contractul de locaţiune, deoarece nici într-un act normativ nu este menţionat faptul că doar simpla aplicare a ştampilei duce la valabilitatea unui act juridic, atît timp cît acest act nu este semnat de o persoană care ar fi fost împuternicită conform legii. Iar în decizia instanţei de apel nu se arată care ar fi motivele respingerii argumentelor intimatului. Examinînd cererea de recurs declarată de ÎI „Marcov Gheorghe”, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul urmează a fi respins ca inadmisibil din următoarele considerente.

Potrivit art. 440 CPC, procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în temeiurile prevăzute în art. 433 CPC. În conformitate cu art.433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră 2 inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin.(2), (3) şi (4). În conformitate cu art.432 alin.(1), (2), (3) şi (4) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; c) a interpretat în mod eronat legea; d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care: a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei; b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfăşurare a procesului; d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în proces; e) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; f) hotărîrea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.

Săvîrşirea altor încălcări decît cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel, analizînd argumentele recursului prin prisma existenţei temeiurilor de declarare a recursului, Colegiul constată că acestea nu se încadrează în limitele stabilite de norma precitată, instanţa de apel aplicînd corect normele de drept material şi procedural.

Colegiul consideră că argumentele invocate în cererea de recurs sunt irelevante şi declarative, motiv pentru care acestea nu pot fi reţinute de către instanţa de recurs întru admiterea cererii şi casarea deciziei instanţei de apel. Mai mult, Colegiul învederează că dezacordul recurentului cu decizia instanţei de apel, relatarea situaţiei, în viziunea recurentului, fără a indica vreun temei prevăzut de art.432 alin.(2), (3) şi (4) CPC, face ca acesta să fie respins de către instanţa de recurs din considerentul că motivele indicate în dezacord nu se încadrează în prevederile normei precitate şi nu constituie temei de casare a deciziei, recursul exercitat avînd caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificîndu-se numai legalitatea deciziei dar nu şi temeinicia în fapt.

În aceeaşi ordine de idei, Colegiul precizează că potrivit regulilor din 3 Secţiunea a II-a din Capitolul XXXVIII CPC, instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanţele de fond şi de apel. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficienţa probelor şi concluziile făcute în urma probaţiunii sunt în afara controlului instanţei de recurs. Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, la caz, menţionează şi jurisprudenţa CEDO, conform cărei recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purceii contra Irlandei, 16 aprilie 1991), însă motivele recursului sunt similare celor invocate în cadrul judecării pricinii, asupra căror, atît prima instanţă, cît şi instanţa de apel s-au pronunţat în mod corespunzător.

Din considerentele enumerate şi avînd în vedere faptul că, argumentele recursului nu se încadrează în temeiurile prevăzute de art. 432 alin.(2), (3) şi (4) din CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de ÎI „Marcov Gheorghe”, ca inadmisibil. În conformitate cu art. 270, 432, 433 lit. a), art. 434 alin. (1) şi art. 440 CPC completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, dispune Recursul declarat de Întreprinderea Individuală „Marcov Gheorghe”, se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă. Preşedintele completului, Nicolae Clima Judecătorul Judecătorii Ion Corolevschi Ion Druţă 4