Decizia nr. 922/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 216/2024 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2023, la data de 26.01.2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea de Supraveghere Financiară, B. S.A.., C. S.A.. și D., a solicitat anularea deciziei nr. 46/17.01.2023 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) și a prospectului simplificat aferent majorării capitalului social cu aport în natură și în numerar al C. S.A.., precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 216 din data de 12 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: Respinge excepțiile inadmisibilității și a lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiate.

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului D., și respinge în consecință cererea de chemare în judecată împotriva acestuia ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă. Respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, B. S.A., ca neîntemeiată. Obligă reclamantul la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 3.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial). 3. Cererile de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs principal de recurentul-reclamant A., fiind formulate și recursuri incidente de recurenții-pârâți Autoritatea de Supraveghere Financiară și B. S.A.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant A. a arătat că interpretarea dată de prima instanța dispozițiilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002 și Hotărârii A.G.E.A. din 2020 este nelegală. Susține recurentul că, în mod nelegal, prima instanța nu a reținut că majorarea de capital social a societății C. S.A. a început la nivelul anului 2020. Pornind de la o interpretare eronată a dispozițiilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002, prima instanță a reținut următorul silogism judiciar greșit: majorarea s-a realizat de drept la momentul emiterii certificatelor, în 2020 acționarii doar au constatat ceva preexistent, iar în 2022 acționarii au aprobat majorarea. În aceste condiții, prima instanță a reținut, în continuare, o serie de aspecte nelegale (ex.

pentru a opera o majorare de capital social nu este necesar să fie întocmite două hotărâri A.G.E.A. fiind suficientă numai una singură, fiind în prezența unei majorări ope legis în cadrul ședințelor A.G.E.A. nu se aplică cerințele de cvorum și prezență impuse de Legea nr. 24/2017, nu se aplică dispozițiile art. 88 alin. (2) și (3) din Legea nr. 24/2017 etc). Contrar poziției primei instanțe (care a reținut în considerente că nu există nicio normă juridică care să impună existența a două hotărâri A.G.E.A. pentru ca majorarea capitalului să fie realizată), legea societară impune o cu totul altă soluție (cel puțin două hotărâri A.G.EA.). Necesitatea primei hotărâri este dată de art. 215 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care vorbește de Adunarea Generală care a hotărât majorarea (adunarea senerală care a hotărât aceasta).

Necesitatea celei de a doua hotărâri este dată de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 care vorbește de Adunarea Generală convocată din nou (deci a doua oară). Faptul că legea societară impune existența a cel puțin două hotărâri A.G.EA. este dată și de art. 219 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care, dacă s-ar accepta teza primei instanțe (este suficientă o singură hotărâre) nu și-ar mai găsi niciodată aplicabilitatea. În mod nelegal prima instanță a reținut că societatea Oil nu este privatizată, precum și faptul că nu se aplică dreptul de preferință în favoarea recurentului. În ceea ce privește susținerile sale, privind faptul că prin actele contestate în prezenta cauza i-a fost încălcat dreptul de preferință reglementat de art. 12 alin. (6) și urm. din Legea nr. 137/2002, prima instanță a reținut ca acest drept nu îi este aplicabil, față de faptul ca societatea Oil nu este o societate privatizată.

Teza primei instanțe este nelegală. În primul rând, dispozițiile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 137/2002 nu vorbesc de o privatizare integrală a societății, sens în care unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă. Față de lipsa unei limitări de aplicare a acestei norme juridice (ex. doar la societățile privatizate în proporție de 90% sau 100%) apreciază că dispozițiile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 137/2002 îi sunt pe deplin aplicabile. În al doilea rând, faptul că societate Oil este o societate "privatizată" a fost deja stabilit prin două hotărâri definitive. Ambele hotărâri judecătorești prezintă o serie de particularități relevante în cauza: sunt pronunțate în litigii în care atât recurentul cât și intimata Oil au fost parte, litigiile au purtat asupra legalității Hotărârii A.G.E.A.

nr. 4/21.03.2022 - prin care s-a dispus majorarea aprobată prin actele administrative criticate în speța, ambele hotărâri au rămas definitive. În aceste condiții, interpretarea primei instanțe a dispozițiilor art. 12 alin. (6) si urm din Legea nr. 137/2002 apare ca fiind atât o incalcare a unei norme de drept material, cat si o incalcare a celor statuate prin doua hotărâri judecătorești definitive. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat recurs incident, susținând că, această cale de atac este întemeiată, întrucât instanța de fond a realizat o aplicare și interpretare eronată a dispozițiilor din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 privind actele sau operațiunile care pot face obiectul acțiunii în contencios administrativ, respectiv art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (2), motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. După cum se poate observa din motivarea respingerii excepției inadmisibililății, instanța de fond "ezită" în a califica Prospectul drept act administrativ sau operațiune administrativă, reținând, însă, mai degrabă caracterul acestuia de operațiune administrativă care a stat la baza Deciziei atacate.

Interpretarea dată de instanța de fond este eronată. Prospectul, atât înainte de aprobare, cât și după aprobarea acestuia, nereprezentând un act administrativ sau o operațiune administrativă în sensul Legii nr. 554/2004, întrucât în niciuna dintre situații nu este îndeplinită o condiție esențială, respectiv aceea de a fi emis/emisă de o autoritate publică. Temeiul de drept al cerereii de recurs incident: dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8, art. 490 alin. (2), art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., ale Legii nr. 554/2004, ale O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, ale Legii nr. 24/2017 privind privind emitenții de instrumente financiare și operațiuni de piață, ale Regulamentul A.S.F.

nr. 5/2018 privind privind emitenții de instrumente financiare și operațiuni de piață. Recurenta-intimată B. S.A. a formulat recurs incident prin care a învederat că, sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488, alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ.). Arată recurenta că Decizia nr. 46/17.01.2023 emisă de A.S.F. nu este un act administrativ, iar intimatul A. este terț față de Decizie, nefiind astfel prejudiciate drepturile existente în patrimoniul său. În drept, cererea de recurs incident a fost întemeiată pe dispozițiile art. 491 C. proc. civ., 4. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul A. ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

Intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul A. ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală. Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul A. ca, nefondat. Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul A., prin care a solicitat instanței ca prin decizia pe care o va pronunța: în principal, să anuleze recursul ca urmare a faptului că motivele de recurs nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, să respingă recursul ca nefondat. În cauză, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a CJUE, întemeiată pe dispozițiile ar.

267 lit. b) din TFUE, cu privire la următoarele întrebări: - Dispozițiile art. 68 alin. (1) teza I din Directiva 1132/2017 au efect direct? - Dispozițiile art. 68 din Directiva 1132/2017 se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naționale prin care capitalul social al unei societăți pe acțiuni să se majoreze de drept (în mod automat) în lipsa unei hotărâri a Adunării Generale? - Dispozițiile art. 68 din Directiva 1132/2017 se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naționale prin care capitalul social al unei societăți pe acțiuni să se majoreze în mod obligatoriu în cadrul unei ședințe a Adunării Generale? - Dispozițiile art. 69, 70 din Directiva 1132/2017 se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naționale prin care capitalul social al unei societăți pe acțiuni se poate majora prin aporturi în natură chiar și în situația în care acționarii nu aduc noi aporturi în natură?

La data de 06.02.2025 recurenta-pârâtă B. S.A. a depus la dosarul cauzei o cerere de renunțare la judecata recursului incident, astfel că în conformitate cu prevederile art. 406 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va constata renunțarea acestei părți la cererea de recurs incident. În ceea ce privește excepția nulității recursului formulat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât din lecturarea criticilor invocate, reiese că acestea pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene: Analizând cererea de adresare a întrebărilor preliminare formulată de recurentul-reclamant A., în temeiul art. 267 din TFUE, precum și ținând seama de punctele de vedere exprimate de părți, Înalta Curte constată că nu se impune admiterea cererii pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene: "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen." De asemenea, potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009: "(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză." După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

Instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului european pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unor întrebări preliminare este sau nu necesară. Prin urmare, art. 267 din TFUE prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, dar instanța națională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislației naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de validitate sau interpretare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de aplicarea dreptului național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Or, Înalta Curte constată că, prin modul în care sunt formulate întrebările propuse, recurentul-reclamant tinde, de fapt, să obțină o veritabilă "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excedează competenței acesteia. Astfel, nu se solicită, în realitate, interpretarea dispozițiilor art. 68 alin. (1) teza I, art. 69, 70 din Directiva 1132/14 iunie 2017 privind anumite aspecte ale dreptului societăților comerciale, ci să se statueze asupra modului de aplicare a acestora de către o autoritate publică națională, într-o situație de fapt dată, reiterându-se sub altă formă, motivele invocate în cererea de chemare în judecată, precum și în calea de atac a recursului.

Conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu este vorba de o solicitare care să vizeze validitatea sau interpretarea normelor de drept european, petentul urmărind dezlegarea de către instanța europeană a fondului litigiului. În privința întrebărilor formulate, se constată că aspectele invocate de recurentul-reclamant nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanței naționale.

Pe de altă parte, speța oferă suficiente elemente pentru ca instanța supremă să fie în măsură să soluționeze cauza prin aplicarea reglementărilor invocate în acord cu dreptul Uniunii Europene. În acest context, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din TFUE, motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare. Cu privire la recursul declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte reține următoarele: Recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este neîntemeiat, astfel că îl va respinge. Cu titlu general, constată Înalta Curte că, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., are în vedere neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea prevăzută de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.: " (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public.

(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat". Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. Dispozițiile art. 174 C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Nulitatea prevăzută în art. 174 C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări. Înalta Curte reține că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc.

civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. Reține Înalta Curte că, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, printre altele: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc.

civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege. În prezenta cauză, observă Înalta Curte că, memoriul de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestui motiv de casare, nefiind invocate critici care să se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este neîntemeiat, astfel că îl va respinge.

Prealabil, Înalta Curte observă că, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." Din interpretarea dispozițiilor legale citate mai sus, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte subliniază că lectura art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 nu denotă că legiuitorul ar fi înțeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia și soluțiile în caz de admitere a recursului. În consecință, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 și art. 488 C. proc. civ. este aplicabil și în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptățită și la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situației de fapt stabilite de prima instanță, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudența sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituțională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că "în lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului Or, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de recurentul-reclamant prin care se tinde, la contestarea situației de fapt stabilită de prima instanță, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurent în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a criticat sentința recurată, arătând că, în mod nelegal prima instanța a reținut că majorarea de capital social a societății C. S.A. s-a realizat ope legis. Subsumat acestor critici, recurentul-reclamant a arătat că majorarea de capital social "de drept" prevăzută de art. 12 alin. (5) din Legea 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării se realizează "în condițiile legii." Observă Înalta Curte că, nici instanța de fond și nici vreuna dintre celelalte părți din dosar nu au susținut contrariul, iar, interpretarea pe care recurentul-reclamant o acordă sintagmei "în condițiile legii" este eronată. Recurentul-reclamant a susținut că majorarea capitalului social "de drept" cu valoarea terenurilor pentru care s-au eliberat certificate de atestare a dreptului de proprietate s-a realizat prin două hotărâri AGEA, respectiv AGEA nr. 4/12.06.2020 și AGEA nr. 4/21.03.2022.

Criticile recurentului sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse. Astfel, Hotărârea AGEA nr. 4/12.06.2020 reprezintă o hotărâre premergătoare celei privind majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor, aceasta nefiind o hotărâre de majorare de capital social, întrucât valoarea terenurilor, la acea data, nu era cunoscută, în condițiile în care, în cadrul aceleiași adunări, s-a hotărât inițierea demersurilor pentru desemnarea experților în vederea evaluării respectivelor terenuri. Majorarea capitalului social prin aportul în natură a celor două terenuri deținute de statul român a presupus ca, după adoptarea Hotărârii AGEA nr. 4/12.06.2020, să fie efectuat un raport de expertiză a terenurilor în cauză și, ulterior, prin AGEA nr. 4/21.03.2022, să se aprobe majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor, dar și cu aport în numerar, prin recurgerea la o ofertă publică pentru care a fost necesară întocmirea Prospectului aprobat de ASF.

Potrivit art. 32 indice 2 alin. (1) și alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 capitalul social al societăților comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se majorează de drept cu valoarea terenurilor menționate în certificat. (...) Adunarea generală care decide emiterea acțiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenului poate să hotărască convertirea automată a acestora în acțiuni preferențiale, cu dividend prioritar, fără drept de vot, pe data expirării termenului de exercitare a dreptului de opțiune ori, după caz, la data rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare a acțiunilor.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de fond s-a raportat în mod corect la "condițiile legii" care stabileau majorarea de capital social și a reținut că Hotărârea AGEA, care a stabilit termenii și condițiile majorării - respectiv emiterea acțiunilor suplimentare - a fost cea din 21.03.2022, și nu cea din 12.06.2020. Așadar, în mod corect, Prospectul a fost întocmit în baza Hotărârii AGEA nr. 4/21.03.2022, astfel încât este legală menționarea doar a acestei hotărâri în cadrul acestuia. Susținerile recurentului-reclamant în sensul că, nemenționarea Hotărârii nr. 4/12.06.2020 în cadrul Prospectului face ca informațiile în baza cărora a fost aprobat Prospectul să fie nereale, sunt nefondate, având în vedere că această hotărâre nu necesita întocmirea vreunui Prospect care să fie aprobat de ASF.

Susținerea recurentului-reclamant privind nemenționarea Hotărârii AGEA nr. 4/2020 în cuprinsul Prospectului nu poate fi privită ca un argument de nelegalitate, întrucât chiar dacă ar fi trebuit menționată Hotărârea nr. 4/2020 în cadrul prospectului, lipsa acestei mențiuni putea conduce cel mult la o nulitate relativă pentru care recurentul-reclamant trebuia să dovedească vătămarea suferită. Recurentul-reclamant nu a adus niciun argument din perspectiva vătămări intereselor acestuia ca urmare a nemenționării Hotărârii nr. 4/2020 în Prospectul aprobat de A.S.F., astfel că această apărare nu prezintă relevanță.

Susținerile recurentului-reclamant referitoare la art. 215 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în sensul necesității unei prime AGEA care să hotărască majorarea de capital social "de drept" sunt eronate, întrucât, AGEA din anul 2020 nu a hotărât majorarea de capital social "de drept", ci doar a constatat-o, această "hotărâre" fiind luată prin lege, aceasta fiind semnificația noțiunii de majorare de capital social "de drept". Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, susținerile recurentului-reclamant referitoare la faptul că, prima instanță, în mod nelegal, a reținut că societatea C. nu este privatizată, precum și faptul că nu se aplică dreptul de preferință în favoarea recurentului. Pe de o parte constată instanța de control judicar că, în privința acestor critici, recurentul-reclamant se raportează la aspecte care, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, nu puteau face obiectul verificărilor realizate de către A.S.F cu ocazia aprobării Prospectului.

Astfel, modul de exercitare a dreptului de preferință de către acționari a fost stabilit prin AGEA nr. 4/21.03.2022, iar nu de către A.S.F., astfel că orice nemulțumire a recurentului cu privire la acest aspect putea fi soluționată, exclusiv, de către instanța pe rolul căreia s-a aflat dosarul ce vizează contestarea acestei AGEA. Dacă s-ar accepta teza recurentului-reclamant în sensul că A.S.F. ar fi putut respinge cererea de aprobare a Prospectului pentru un astfel de motiv, ar însemna că A.S.F. ar fi fost îndreptățită să cenzureze AGEA mai sus menționată, ceea ce este nelegal, o astfel de atribuție aparținând exclusiv instanțelor judecătorești.

Pe de altă parte, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că dreptul de preferință la care face referire art. 12 alin (6) din Legea nr. 137/2002, invocat de către recurentul-reclamant, se referă la situația în care "majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor se realizează după privatizarea societății comerciale, cumpărătorul sau succesorul în drepturi al acestuia are drept de preferință la cumpărare de la instituția publică implicată a unui număr de acțiuni suplimentare necesare menținerii cotei de participație la capitalul social, existentă anterior majorării acestuia cu valoarea terenurilor." Potrivit art. 12 alin. (7) din Legea nr. 137/2002: "Cumpărătorul sau succesorul în drepturi al acestuia își poate exercita această preferință în termen de 15 zile de la data înregistrării majorării capitalului social." A.S.F.

nu are atribuții în ceea ce privește privatizarea societăților, pentru a se putea exprima cu privire la privatizarea sau nu a societății C. S.A.. Totodată din cuprinsul dispozițiilor legale incidente, reiese că dreptul de preferință prevăzut de Legea nr. 137/2002 poate fi acordat, în cazul în care majorarea cu valoarea terenului a avut loc ulterior privatizării societății și doar ulterior înregistrării majorării capitalului social, or, în speță, în cadrul C. S.A., statul român, prin Ministerul Energiei este acționarul majoritar (59,6222%), iar majorarea capitalului social cu respectivele terenuri nu putea fi înregistrată înainte de emiterea Deciziei atacate, astfel încât acest aspect să fi putut fi avut în vedere la emiterea acesteia.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate. Cu privire la recursul incident declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Înalta Curte reține că este neîntemeiat, astfel că îl va respinge, având în vedere următoarele considerente: Recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a susținut, în esență, că în ceea privește soluționarea excepției inadmisibilității pe care a invocat-o, instanța de fond a realizat o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, referitor la actele sau operațiunile care pot face obiectul acțiunii în contencios administrativ, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ.. Susține recurenta că, instanța de fond "ezită" în a califica Prospectul drept act administrativ sau operațiune administrativă, reținând, însă, mai degrabă caracterul acestuia de operațiune administrativă care a stat la baza Deciziei atacate.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte ASF, Înalta Curte constată instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor menționate mai sus, respectiv a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care definesc explicit actul administrativ ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de către o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice." Din prevederile legale citate anterior, reiese că diferența fundamentală dintre operațiunile administrative și actele administrative este aceea că primele nu produc consecințe juridice de sine stătătoare, ci doar prin intermediul actelor administrative la emiterea/adoptarea cărora au contribuit, în timp ce ultimele generează asemenea efecte juridice prin ele însele.

Astfel, în măsura în care înscrisul analizat produce efecte juridice, fiind deci susceptibil de a vătăma drepturile celui care s-a bucurat de exercitarea anumitor prerogative până la acea dată, el este un act administrativ de autoritate, cenzurabil pe calea contenciosului admnistrativ, chiar dacă ar purta o denumire specifică operațiunilor administrative. Așadar, în speță, întrucât ceea ce este vătămător este prospectul aprobat prin decizie, recurentul-reclamant intenționând să înlăture din ordinea juridică, în primul rând, faptul majorării capitalului social conform prospectului simplificat, reiese că, deși, prospectul în sine nu produce efecte juridice și nici nu este emis de o autoritate publică în regim de putere publică, totuși, odată aprobat prin decizie emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, este producător de efecte juridice, astfel că soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității este legală.

În consecință, aspectele invocate de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs incident nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de A., ca nefondat. Va respinge recursul incident declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Constată că recurenta-pârâtă B. S.A. renunță la cererea de recurs incident formulată împotriva sentinței civile nr. 216/2024 din 12 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Respinge excepția nulității recursului. Respinge cererea de sesizare a CJUE, ca inadmisibilă. Respinge recursul principal declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 216/2024 din 12 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul incident declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 216/2024 din 12 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2025.