Decizia nr. 82/2026 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — conflict de competență

Asupra conflictului negativ de competență; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul litigiului Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița - secția I civilă cu nr. x/2024, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, au solicitat obligarea pârâtei la: 1) recalcularea și plata indemnizațiilor funcțiilor de conducere deținute, începând cu data numirii și în continuare, prin aplicarea dispozițiilor art. 10 din secțiunea a 2-a, capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și emiterea unui ordin comun în vederea recalculării și plății drepturilor salariale aferente funcțiilor de conducere rezultate din aplicarea dispozițiilor art. 10 din secțiunea a 2-a, capitolul VIII al anexei nr. V la actul normativ sus-menționat, respectiv indemnizației de încadrare brute lunare maxime corespunzătoare nivelului instanței unde se exercită funcția de conducere, obținută prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON [la care se adaugă majorarea prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din aceeași lege], majorată cu 5%, 8% sau 10%,

pentru perioada exercitării funcțiilor de conducere de către fiecare în parte; 2) actualizarea cu rata indicelui de inflație și plata diferenței salariale rezultate din petitul nr. 1, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente obligațiilor de la petitul nr. 1. 2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență 2.1. Prin sentința civilă nr. 584 din 3 aprilie 2025 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reținut, în esență, aplicabilitatea dispozițiilor art. 7 din Secțiunea 1 a Capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

2.2. Prin sentința civilă nr. 1556 din 25 noiembrie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX- a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București - secția a IX - a contencios administrativ și fiscal și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița. În motivarea hotărârii, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că litigiul dedus judecății nu are ca obiect cenzurarea hotărârii organelor de conducere ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu se circumscrie sferei de aplicare a art. 7 din secțiunea 1, capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, ci raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative este un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii [art. 266 și art. 269 alin. (2) din Codul muncii].

A fost invocată, totodată, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 9 din 29 mai 2017. În consecință, curtea de apel a apreciat că prezentul litigiu se circumscrie materiei conflictelor de muncă, competența materială revenind, în primă instanță, Tribunalului Dâmbovița, în considerarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în raport de dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., având în vedere faptul că reclamanții sunt judecători în cadrul Tribunalului Covasna și al Judecătoriei Sfântu-Gheorghe. II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, 134 și 135 alin. (1) din C. proc.

civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii. Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între instanțele sesizate îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu obiectul dedus judecății și prevederile legale incidente în materie.

În speță, reclamanții, judecători în cadrul Tribunalului Covasna și al Judecătoriei Sfântu-Gheorghe, au învestit instanța de judecată cu o acțiune prin care au solicitat obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la recalcularea și la plata indemnizațiilor funcțiilor de conducere deținute, începând cu data numirii și în continuare, prin aplicarea dispozițiilor art. 10 din secțiunea a 2-a, capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv indemnizației de încadrare brute lunare maxime corespunzătoare nivelului instanței unde se exercită funcția de conducere, obținută prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON [la care se adaugă majorarea prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din aceeași lege], majorată cu 5%, 8% sau 10%, pentru perioada exercitării funcțiilor de conducere de către fiecare parte.

Potrivit art. 7 din secțiunea 1 a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare: "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz.

Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.". Înalta Curte constată că reclamanții nu au învestit instanța cu o contestație formulată în temeiul actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, respectiv împotriva ordinelor de salarizare concrete a căror anulare să o solicite; nu au atașat cererii lor astfel de acte administrative, neurmând procedura prevăzută de art. 7 alin. (1) din secțiunea 1 a capitolului VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017; nu au formulat critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite; nu solicită anularea unor astfel de acte și nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare; ci solicită obligarea pârâtei la recalcularea și la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite și neplătite.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la emiterea unui ordin comun în vederea recalculării și plății drepturilor salariale, se observă că acesta reprezintă doar o consecință a capătului principal de cerere, fiind mijlocul necesar pentru punerea în aplicare a dreptului ce se dorește a fi obținut, având caracter accesoriu față de acesta și nemodificând cu nimic obiectul și scopul acțiunii principale, respectiv acela de recalculare și de plată a drepturilor salariale, de uniformizare a modului de calcul al acestora și de reparare a prejudiciilor cauzate prin neaplicarea unitară a prevederilor legale în materia salarizării reclamanților.

Prin urmare, se reține că, prin reglementarea de la art. 7 din secțiunea 1, capitolul VIII al anexei nr. V la legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București - secția contencios administrativ și fiscal doar pentru ipotezele particulare ale litigiilor având ca obiect plângerile formulate împotriva actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale deja emise sau a hotărârilor date în soluționarea contestațiilor salariale. Or, astfel de prevederi reprezintă norme speciale în materia competenței instanțelor de contencios administrativ și sunt de strictă interpretare, fiind aplicabile doar cazurilor punctuale reglementate de legiuitor, fără a putea fi extinse, prin analogie, la orice litigii având ca obiect drepturile salariale prevăzute de anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Sunt avute în vedere, totodată, considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 9 din 29 mai 2017, prin care s-a reținut că: "48. (…) nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.". În consecință, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 266 din Codul muncii, potrivit cărora: "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", antrenând, astfel, în vederea stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii,

conform cărora tribunalul este instanța competență să soluționeze cauza, iar, raportat la dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. și la calitatea reclamanților de judecători în cadrul Tribunalului Covasna și al Judecătoriei Sfântu-Gheorghe, această competență revine Tribunalului Dâmbovița, învestit inițial de către reclamanți cu soluționarea acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E. și pe pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție în favoarea Tribunalului Dâmbovița - secția I civilă. Definitivă. Pronunțată astăzi, 14 ianuarie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.