Decizia nr. 6286/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2023, reclamantele Parohia Cunești, Parohia Rasa și Parohia "Sfinții Împărați Constantin și Elena" Grădiștea au chemat în judecată pârâții Unitatea administrativ teritorială Comuna Grădiștea, Consiliul local al Comunei Grădiștea și Guvernul României, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: (i)anularea parțială a Hotărârii Consiliului Local Grădiștea nr. 10/24.06.1994, cu modificările și completările ulterioare, prin care s-au introdus în domeniul public al comunei Grădiștea, terenurile cu destinație cimitir, poziția nr. 17, cimitir sat Rasa în suprafață de 7929 mp aparținând Parohiei Rasa, poziția nr. 14, cimitir sat Grădiștea în suprafață de 13.182 mp aparținând Parohiei Grădiștea; pozițiile nr. 15 cimitir sat Cunești în suprafață de 4702 mp și nr. 16 cimitir sat Cunești cu suprafața de 8000 mp, ambele aparținând Parohiei Cunești, în sensul eliminării introducerii în domeniul public a terenurilor cu destinație cimitir; (ii) anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr. 1349/27.12.2021, Anexa 24 - Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Grădiștea, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 630, partea I, în data de 26.08.2002, prin care a fost atestată apartenența la domeniul public al Unității Administrativ Teritoriale Grădiștea a cimitirelor parohiale, pozițiile 14,15,16,17.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 416 din 12.03.2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: "Respinge excepția nulității cererii pentru netimbrare. Respinge excepția lipsei plângerii prealabile. Respinge excepția lipsei capacității juridice a Guvernului României. Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României. Respinge excepția tardivității. Admite acțiunea formulată de reclamantele PAROHIA CUNEȘTI, PAROHIA RASA și PAROHIA SFINȚII ÎMPĂRAȚI CONSTANTIN ȘI ELENA Grădiște, toate cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat A., cu sediul în mun. București, în contradictoriu cu pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în mun. București, Piața Victoriei nr. 1, CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI GRĂDIȘTEA, cu sediul în com. Grădiștea, jud. Călărași și UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ COMUNA GRĂDIȘTEA prin primar, cu sediul în com. Grădiștea, jud. Călărași. Anulează în parte Hotărârea Consiliului Local nr. 10/24.06.1994, adoptată de Consiliul Local al comunei Grădiștea, jud. Călărași, cu completările și modificările ulterioare, prin care s-a însușit inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Comunei Grădiștea, respectiv pozițiile 14 (cimitir sat Grădiștea), 15 (cimitir sat Cunești), 16 (cimitir sat Cunești) și 17 (cimitir sat Rasa). Anulează în parte H.G. nr. 1349/27.12.2001, Anexa 24 - Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Grădiștea, prin care a fost atestată apartenența la domeniul public al Unității Administrativ Teritoriale Grădiștea cimitirelor sat Grădiștea, sat Cunești și sat Rasa, pozițiile 14,15,16,17."

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 416 din 12 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs recurentul-pârât Guvernul României și recurenții-pârâți Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Grădiștea prin primar și Consiliul Local al Comunei Grădiștea. 3.1. Recursul exercitat de către recurentul-pârât Guvernul României Recurentul-pârât Guvernul României a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Printr-un prim set de critici, recurentul-pârât Guvernul României a învederat că instanța de fond a respins în mod neîntemeiat excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile, în condițiile în care reclamanta nu s-a adresat cu plângere prealabilă și Guvernului României, în calitatea sa de emitent al H.G. nr. 1349/2001, pentru a solicita revocarea și a acesteia, fiind astfel încălcate prevederile art. (7) alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 193 alin. (1) și (2) C. proc. civ. În ceea ce privește natura juridică a actelor a căror anulare parțială se solicită în cauză, recurentul-pârât a susținut că hotărârea Guvernului de atestare a domeniului public al unităților administrativ-teritoriale este act administrativ cu caracter individual, aspect necontestat de reclamantă, în timp ce hotărârea de consiliu local de însușire a inventarului bunurilor aparținând domeniului public al unității administrativ-teritoriale este doar o operațiune administrativă premergătoare, ce nu produce per se efecte juridice. Hotărârea de consiliu local de însușire a inventarului nu are așadar natura juridică de act administrativ, în sensul art. (2) alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar în acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 21 din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data adoptării actelor contestate în cauză. Arată de asemenea că, simpla formulare a plângerii prealabile împotriva hotărârii de consiliu local ce a stat la baza adoptării hotărârii de guvern, ca operațiune administrativă premergătoare, nu este de natură a suplini omisiunea de a solicita emitentului actului administrativ atacat revocarea acestuia. În privința excepție de la principiul revocabilității actului administrativ, ce justifică deopotrivă exceptarea de la obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile, intrarea acestuia în circuitul civil și producerea de efecte juridice se impune, în opinia recurentului Guvernul României, a fi interpretată restrictiv, în sensul în care, intrarea actului administrativ în circuitul civil presupune ca pe baza sa se încheie alte acte juridice, prin care să fie tranzacționate drepturile pe care le conferă. În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât a învederat, în esență, că sentința instanței de fond a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, în condițiile în care Hotărârea Guvernului nr. 1349/2001 privind atestarea domeniului public al județului Călărași, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Călărași, este temeinică și legală și a fost adoptată de executiv, astfel cum reiese și din Nota de fundamentare care a însoțit proiectul actului administrativ, prin însușirea proiectului inițiat de Ministerul Administrației Publice (în organizarea de la acea dată), Prefectura județului Ialomița și Consiliul județean Ialomița, organele de specialitate ale administrației publice centrale cu atribuții și competențe în domeniul administrației publice locale și al inițierii proiectelor de acte administrative din sfera lor de competență. Arată că, și la acel moment și-n prezent, Guvernul are exclusiv competența de a atesta (sau nu), prin hotărâre, apartenența bunurilor la domeniul public de interes local sau județean, neavând abilitarea legală de a inventaria el însuși aceste bunuri, deci de a interveni într-un fel sau altul asupra inventarelor, astfel cum au fost însușite de consiliile locale, respectiv de cele județene, prin hotărâri ale acestora. Intervenția Guvernului asupra inventarelor însușite de către autoritățile administrației publice locale, în sensul adăugării sau eliminării unor bunuri ar fi o ingerință inacceptabilă în autonomia locală. În acest sens au fost respectate prevederile Constituției și ale O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, iar la elaborarea actului administrativ au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. H.G. nr. 555/2001, precum și cele ale art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acestei, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la data adoptării actului criticat, în prezent abrogat prin O.U.G. nr. 57/2019. În ceea ce privește cimitirul în litigiu, a învederat faptul că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 102/2014 privind cimitirele și ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, republicată, autoritățile publice locale au obligația de a înființa și de a avea în proprietate cimitire în fiecare localitate. De asemenea, potrivit textelor de lege arătate, cimitirele comunale, orășenești sau municipale nu pot fi administrate de parohiile locale, ci de operatori economici care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 102/2014. Analizarea, respectiv cenzurarea valabilității titlului cu care unitatea administrativ-teritorială deține imobilele în discuție este de competența instanțelor de drept comun. Instanța de contencios poate analiza legalitatea unui act administrativ prin prisma respectării dispozițiilor legale în vigoare la momentul emiterii acestuia și a normelor de competență conferite de lege emitentului actului. 3.2. Recursul formulat de către recurenții părătți Unitatea administrativ teritorială Comuna Grădiștea și Consiliul local al Comunei Grădiștea. Prin cererea de recurs formulată, sunt invocate, pentru prima dată în fața instanței de control judiciar, excepția lipsei calității procesuale active precum și excepția lisei de interes a reclamantei Parohia. În motivarea excepțiilor invocate se arată că, reclamanta Parohia a dobândit personalitate juridică în anul 1993, până la acea dată nefiind titulară de drepturi și obligații civile și neputând să uzucapeze un bun imobil. Se arată de asemenea că, noțiunea de parohie era definită de Statutul nr. 4593/1949 pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (abrogat prin Hotărârea nr. 53/20()8 și înlocuit de Statutul din 2008) ca fiind doar o comunitate bisericească a credincioșilor fără deține personalitate juridică. Așadar, în opinia recurentelor-pârâte, atâta timp cât reclamanta nu a avut capacitatea legală de a fi proprietara bunurilor publice în litigiu, neavând personalitate juridică și nedeținând documente justificative privind dreptul de proprietate, aceasta nu poate invoca un interes determinat și actual pentru obținerea unui alt titlu de proprietate. Mai departe, prin cererea de recurs, a fost criticată sentința recurată și din perspectiva soluționării excepției tardivității cererii de chemare în judecată în ceea ce privește capete 1 și 2 din cererea de chemare în judecată. Recurenții pârâți au susținut că instanța de fond a respins în mod nelegal excepția tardivității, în condițiile în care acțiunea a fost introdusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de 1 an calculându-se de la data publicării în Monitorul Oficial, H.G. nr. 1349/2001 fiind publicată în M.O. nr. 630 din 26 august 2002 iar H.G. nr. 1303/2011 pentru modificarea si completarea unor anexe la H.G. nr. 1349/2001 fiind publicată în M.O. nr. 63 din 26 ianuarie 2012. Soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la acest aspect este criticată de către recurente din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. (b), art. 237 alin. (2) teza III și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., apreciind recurentele că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate cu privire la excepția tardivității fără a arăta de fapt motivele pentru care au fost respinse aceste apărări, fiind astfel încălcate dispozițiile mai sus indicate. Pe fondul cauzei, recurentele-pârâte arată că, deși în motivarea hotărârii instanța de fond a susținut că Parohia ar fi dovedit dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu, nu a putut indica niciun înscris emis de un terț care să ateste acest drept, înscrierea în Registrul Cadastral al parcelelor din anul 1979, a posesorului imobilului ca fiind Ministerul Cultelor invocată de pârâți, nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate al statului sau unității teritoriale asupra bunurilor, ci un argument pentru calificarea acestuia ca fiind cimitir confesional. Recurenții pârâți au mai susținut și că instanța dc fond nu a formulat nicio motivare cu privire la faptul că, la data apariției Legii fondului funciar nr. 18/1991, reclamantele au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafețelor de teren arabil și curților aferente bisericilor, fără a cere si reconstituirea dreptului de proprietate asupra cimitirelor, deoarece acest drept nu a existat vreodată, neexistând documente în acest sens. Printr-un alt set de critici se arată că instanța de fond a ignorat actele de administrare efectuate în mod real de unitatea administrativ teritorială, respectiv achiziționarea de către U.A.T. a unor stâlpi iluminat, lămpi solare, proiectoare solare in valoare de 54.900 RON conform facturii nr. x/2022 precum și montarea în fiecare cimitir a unor stâlpi metalici, lămpi solare si proiectoare in valoare de 20.948,28 RON conform facturii fiscale nr. x/2022. Tot în sfera actelor de administrare efectuate menționează recurentele și faptul că au fost pietruite de către U.A.T. aleile din interiorul cimitirelor prin achiziționarea de piatra sparta, si anume 150 tone pentru cimitirul din satul Rasa, 150 tone pentru cimitirul din satul Grădiștea si IO tone pentru cimitirul din satul Cunești conform proceselor-verbale de recepție, reparație cu piatra încheiate din data de 5.12.2022 si 16.02 2022. În drept au fost invocate dispozițiile reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., art. 498 alin. (2) C. proc. civ. art. 466 C. proc. civ., art. 480 alin. (2) C. proc. civ.,art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 193 C. proc. civ., art. 36 C. proc. civ., art. 413 C. proc. civ., art. 32-33 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de către recurentții-părăți și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

Soluția instanței de recurs Prealabil examinării motivelor de nelegalitate formulate de către recurenți, Înalta Curte reține că recursurile formulate nu vizează soluția de respingere, ca neîntemeiate a excepțiilor vizând nulitatea cererii pentru netimbrate, lipsa capacității juridice a Guvernului României precum și lipsa calității procesuale pasive a Guvernului României. Așadar, instanța de control judiciar va analiza căile de atac în limitele învestirii sale, constatând că, nefăcând obiectul contestării, soluția primei instanțe privind respingerea excepțiilor mai sus menționate, are caracter definitiv. 5.1. Recursul exercitat de recurentul-părăt Guvernul României Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârile recurate, în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României, este nefondat, pentru următoarele considerente: Criticile recurentului-pârât Guvernul României referitoare la soluția de respingere a excepției inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile sunt nefondate. Potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004: "(5) În cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe sau al acțiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, precum și în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) și la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă." Așadar, conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în cazul acțiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate, întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, nu este obligatorie plângerea prealabilă. Raportat la aceste prevederi legale, instanța de recurs constată că judecătorul fondului a soluționat în mod corect excepția inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile, reținând că în cauză este incidentă situația de excepție prevăzută de art. 7 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu privire la acțiunile îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate, întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că actul administrativ unilateral cu caracter individual contestat, respectiv H.G. nr. 1349/2001, a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. Astfel, așa după cum în mod judicios a reținut instanța de fond, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, pârâții U.A.T. Comuna Grădiștea și Consiliul Local al Comunei Grădiștea au invocat înființarea de cărți funciare pentru cimitire și efectuarea de amenajări de către autoritățile locale. Așadar, reținând că ulterior, în baza actului administrativ individual contestat, respectiv a H.G. nr. 1349/2001, s-au încheiat acte juridice, ce au produs efecte la data încheierii lor, procedura plângerii prealabile nu mai trebuia urmată, nemaiputând conduce la niciun rezultat. În consecință, întrucât actele atacate au intrat în circuitul civil, producând efectele juridice aferente, hotărârea de guvern ce face obiectul judecății nu mai poate fi revocată, ci doar anulată. Prin urmare, în cauză nu se impunea parcurgerea procedurii prealabile, fiind aplicabile prevederile art. 7 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care exceptează partea de la parcurgerea procedurii administrative prealabile în ipoteza în care respectivele acte au produs efecte juridice, plângerea prealabilă fiind lipsită de orice finalitate practică. 5.2. Recursul promovat de către recurenții -pârâți U.A.T. Comuna Grădiștea și Consiliul Local al Comunei Grădiștea. 5.2.1. În ceea ce privește excepția tardivității, invocată de recurenții-pârâții, Înalta Curte constată că, în mod corect a fost respinsă de prima instanță, care a aplicat dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că acțiunea formulată de intimata-reclamantă, în calitate de terț pretins vătămat, a fost formulată în termenul de decădere de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Fiind contestată în calitate de terț, termenul de 1 an privind contestarea a început să curgă de la data luării la cunoștință a H.G. nr. 1349/2001 - respectiv a anexelor cuprinse vizând termenul în litigiu, iar această dată nu este data publicării în Monitorul României, respectiv data de 26 august 2002. Deși H.G. nr. 1349/2001 a fost publicată, într-adevăr, în Monitorul Oficial nr. 630/26.08.2002, nu acesta reprezintă momentul luării la cunoștință de către reclamantă a situației juridice a bunului ce formează obiectul acțiunii de față, din moment ce anexele, care conțineau individualizarea bunurilor din domeniul public al județului Călărași, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Călărași, nu au fost publicate odată cu corpul hotărârii de guvern, ci ulterior, în cadrul Monitorului Oficial nr. 630bis/26.08.2002, publicație care nu se distribuie în cadrul abonamentului, ci presupune un demers special din partea persoanei interesate pentru procurarea ei. Ca atare, nu se poate prezuma, în mod rezonabil, că actul normativ respectiv a ajuns la cunoștința publică, persoanele vătămate prin acest act neavând posibilitatea să anticipeze conținutul acestuia, simpla consultare a Monitorului Oficial, partea I, nefiind suficientă pentru a se lua la cunoștință despre conținutul efectiv al inventarului bunurilor proprietate publică a căror atestare s-a realizat prin respectiva hotărâre de guvern. Publicarea anexelor H.G. în Monitorul Oficial al României Partea I BIS nu poate avea semnificația unei aduceri la cunoștință publică a conținutului acestora. Întrucât această publicație nu se distribuie în cadrul abonamentului, ci presupune un demers special din partea persoanei interesate pentru procurarea ei, nu se poate prezuma în mod rezonabil că actul normativ respectiv a ajuns la cunoștința publică, persoanele vătămate prin acest act neavând posibilitatea să anticipeze conținutul acestuia. Prin urmare, judicios a reținut prima instanță că, în cazul reclamantei, în calitate de terț care se consideră vătămat printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altor subiecte de drept, potrivit art. 1 alin. (2), art. 7 alin. (3), termenele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 se calculează de la data la care au luat cunoștință de existența actului vătămător. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termenul de 6 luni prevăzut de lege de la data comunicării răspunsurilor la plângerile prealabile, fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 04.05.2023. Pe de altă parte, reclamantele sunt terți în raport de actele atacate, iar plângerea prealabilă nu era obligatorie, actele intrând în circuitul civil, astfel că termenul de 6 luni a început să curgă de la data luării la cunoștință de conținutul acestora. În prezenta cauză, în mod corect reține prima instanță că, prin raportare la probatoriul administrat, reclamantele au luat la cunoștință de conținutul actelor contestate la datele la care Primăria comunei Grădiștea le-a comunicat situația juridică aflată în evidențele sale cu privire la cimitire, menționând că acestea se află în domeniul public al comunei Grădiștea, conform anexei 24 - Inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei Grădiștea, aprobat prin H.G. nr. 1349/27.12.2001 privind atestarea domeniului public al județului Călărași precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Călărași. Pentru toate aceste considerente, instanța de control judiciar apreciază că, în mod corect a fost respinsă de către prima instanță excepția tardivității. 5.2.2 În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii a intimatei-reclamante Parohia invocate de către recurenții- pârâți U.A.T. Comuna Grădiștea și Consiliul Local al Comunei Grădiștea, prin cererea de recurs formulată. Înalta Cure reține următoarele. Cu titlu preliminar, instanța de control judiciar arată că, în recurs, excepțiile procesuale care se impune a fi analizate cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., sunt doar acele apărări procedurale care vizează neregularități ale cererii de recurs, întrucât numai acestea constituie excepțiile propriu-zise ale cererii de recurs. Cu alte cuvinte, excepțiile invocate în recurs și care se soluționează cu prioritate nu pot viza decât calea de atac în mod concret exercitată iar nu cererea de chemare în judecată, din moment ce obiect al căii de atac îl constituie hotărârea instanței de fond iar nu cererile de chemare în judecată ale părților, ca în cazul judecății în fața primei instanțe. Excepția lipsei calității procesual active și excepția lisei de interes vizează condiții de exercițiu ale cererii de chemare în judecată și nu ale recursului, ele intrând în categoria excepțiilor de fond, adică ale acelor mijloace de apărare prin care pârâtul invocă inexistența teoretică a dreptului reclamat, neîndeplinirea condițiilor privitoare la punerea în funcțiune a dreptului la acțiune, respectiv a unor lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune. Întrucât trăsătura comună a excepțiilor de fond este aceea că sunt în strânsă legătură cu dreptul subiectiv dedus judecății, acestea nu pot fi invocate în calea de atac a recursului decât ca motive de recurs, verificarea asupra temeiniciei lor urmând a fi făcută în urma analizei asupra recursului și nu separat, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ. Prin urmare chiar dacă sunt excepții absolute ce pot fi invocate în orice stare a procesului, inclusiv în recurs, Înalta Curte urmează a le analiza ca motive de recurs iar nu ca excepții procesuale, întrucât acestea vizează dreptul dedus judecății iar nu cererea de recurs. Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății. Instanța de recurs observă că această chestiune nu a fost dezbătută în fața instanței de fond. Verificarea calității procesuale este o condiție de fond, absolută și peremptorie, a cărei neîndeplinire face inutilă cercetarea fondului dreptului. În ceea ce privește interesul, Înalta Curte reține că. interesul de a acționa trebuie să fie legitim, personal, născut și actual. În speță, recurentul invocă faptul că Parohia nu a avut personalitate juridică și nici capacitate de a uzucapa pentru perioada pe care o invocă și nici posibilitatea de a fi titulară a vreunui drept de proprietate, fiind înființată abia în anul 1993 în baza Hotărârii nr. 6227/06.10.1993, fapt pentru care aceasta nu are calitate procesual activă și nici nu deține un interes determinat și actual în promovarea prezentului litigiu. Având în vedere că stabilirea calității procesuale și a interesului reclamantului implică verificări de fapt și, eventual, administrarea unui probatoriu care depășește sfera limitată a recursului, instanța nu poate tranșa aceste excepții direct în prezenta cale de atac fără a priva părțile de un grad de jurisdicție. În acord cu cele statuate prin Decizia nr. 79/2022, instanța de control judiciar amintește că, în armonie cu funcția constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, recursul judecat de instanța supremă are ca scop exclusiv verificarea legalității hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Din acest motiv, recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor, administrarea și interpretarea probelor reprezentând prerogative acordate exclusiv instanțelor fondului. Limitând, în raport cu unele reglementări anterioare, sfera motivelor de casare și circumscriindu-le doar la unele aspecte de legalitate, legiuitorul a avut în intenție să consolideze particularitățile controlului judiciar realizat de Înalta Curte de Casație și Justiție, excluzând posibilitatea ca, în cadrul recursului, să se poată ajunge, fie și consecutiv admiterii acestuia și casării hotărârii atacate, la efectuarea la nivelul instanței supreme a unor verificări de fapt care sunt specifice instanțelor de fond. Acest principiu nu ar fi însă contrazis în situația în care Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi pusă în situația de a da efecte juridice unor fapte pe deplin stabilite de instanțele fondului sau care sunt necontestate, căci într-un asemenea caz instanța supremă nu ar trebui să stabilească ea însăși faptele, ci doar să determine efectele juridice care, potrivit legii aplicabile, decurg din existența respectivelor fapte. Or, o asemenea prerogativă se păstrează în sfera controlului de legalitate, fără a transgresa către cel de temeinicie.(Decizia ICCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 79/2022). Față de aceste considerente, apreciind că este necesar a se efectua verificări de fapt, precum și pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, Înalta Cure va admite recursul formulat de către U.A.T. Comuna Grădiștea și Consiliul Local al Comunei Grădiștea, va casa în parte Sentința recurată și va dispune trimitere cauzei către instanța de fond pentru a soluționa excepția lipsei calității procesual active și a excepția lipsei de interes a reclamantelor invocată de recurenții pârâți în fața instanței de recurs.

Temeiul legal al soluției adoptate. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea soluționării excepția lipsei calității procesual active și a excepția lipsei de interes a reclamantelor, menținând în rest dispozițiile sentinței recurate cu privire la excepția nulității, excepția lipsei plângerii prealabile, excepția lipsei capacității juridice a Guvernului României și excepția calității procesuale pasive a Guvernului României și excepția tardivității.