Decizia nr. 6162/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 212/2025 a Curții de Apel Cluj

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul litigiului dedus judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj - secția a III-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.04.2025, sub nr. x/2025, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, suspendarea executării actului administrativ unilateral normativ intitulat Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024, precum și anularea acestei. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 212 din 30 aprilie 2025, Curtea de Apel Cluj - secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României. 3. Recursul promovat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 212 din 30 aprilie 2025 a Curții de Apel Cluj - secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța a adăugat la lege prin considerentele potrivit cărora atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor Curții Constituționale înseamnă și imposibilitatea de contestare a acestora în fața instanței de judecată, deși nicio normă internă nu prevede acest lucru. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond în mod eronat a refuzat să califice Hotărârea CCR nr. 32/2024 ca fiind un act administrativ unilateral normativ, așa cum e definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și în mod greșit a invocat din oficiu excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, respingând, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat, în esență, că dreptul său de a se adresa instanței de contencios administrativ cu acțiune împotriva actului administrativ normativ Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 se bazează pe art. 1 alin. (1), art. 5 și art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, a susținut recurenta-reclamantă că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu nerespectarea art. 147 alin. (4) din Constituția României, art. 11 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, precum și a Deciziei CCR nr. 390/2021, potrivită căreia normele comunitare trebuie să fie aplicate cu prioritate în raport cu dreptul intern infraconstituțional. Or, judecătorul fondului a omis să aplice cu prioritate dreptul prevăzut de art. 47 alin. (1) al Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și să dea dreptul reclamantei la o cale eficientă în justiție împotriva hotărârii contestate, încălcând astfel dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, care consacră principiul supremației dreptului european.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de fond, interpretând prin analogie că hotărârile Curții Constituționale sunt acte administrativ-jurisdicționale, cum sunt doar deciziile CCR, a restricționat accesul său la justiție. În consecință, a susținut că soluția de admitere a excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești și de respingere a cererii sale ca nefiind inadmisibilă este nelegală și reprezintă o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., care stabilește cu valoare de principiu fundamental al procesului civil că nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

De asemenea, partea recurentă a invocat, cu titlu de practică judiciară, sentința civilă nr. 2924/2028 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și Deciziile nr. 2792/2021 și nr. 3799/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal. 4. Apărările formulate în cauză Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte Curtea Constituțională a României, nefiind depusă la dosar întâmpinare. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării Hotărârii nr. 32/06.12.2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, precum și anularea acesteia, iar prin sentința recurată instanța de fond a admis excepția necompetenței generale și a respins cererea formulată de reclamantă, ca fiind inadmisibilă, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză. II.1. Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare reglementează situația depășirii de către instanțe a atribuțiilor puterii judecătorești, prin aceasta înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sferele celorlalte puteri ale statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța dispunând acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat. Instanțele judecătorești nu pot proceda la modificarea și completarea legilor și nu au nici competența de a stabili ca o lege în vigoare să nu se aplice, după cum nu pot impune celor cărora le aparține inițiativa legislativă să și-o exercite.

Intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, spre exemplu, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare etc. În speță, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a adăugat la lege, întrucât a reținut că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor Curții Constituționale echivalează cu imposibilitatea acestora în fața instanței de judecată. Or, astfel de critici sunt nefondate, întrucât instanța doar a interpretat și aplicat textele de lege la speța dedusă judecății, fără a exista o imixiune în sfera autorității executive sau legislative, în sensul menționat supra.

II.2. Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că susținerile subsumate de parte acestui motiv de casare nu se referă, în fapt, la încălcarea de către prima instanță a unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, ci privesc, în esență, modalitatea de interpretare a unor norme de drept material, urmând a fi avute în vedere în examinarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. II.3. Înalta Curte constată ca nefiind fondate nici argumentele subsumate de parte motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte reține că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Recurenta-reclamantă pretinde că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 5 și art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, critici ce nu pot fi primite, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente.

Astfel, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, Curtea Constituțională a statornicit următoarele: 1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României, desfășurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2024 și a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2024. 2. Procesul electoral pentru alegerea Președintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Președintelui României, precum și un nou program calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare.

3. Prezenta hotărâre este definitivă și general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se aduce la cunoștință publică. Temeiurile legale ale acestui act jurisdicțional al Curții Constituționale sunt reprezentate de dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituția României, ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, în considerarea obligației autorității constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și a rolului Curții Constituționale, consacrat prin art. 142 din Constituția României, de garant al supremației Constituției.

Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi. De asemenea, dispozițiile art. 3 din lege statuează în sensul că atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de Legea nr. 47/1992, precum și faptul că în exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale, care, de altfel, nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.

Relevante în cauză sunt și prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului, alin. (2) al aceluiași articol statuând în sensul că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ arată că această autoritate de contencios constituțional pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului.

Văzând întregul cadru normativ expus anterior, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor sau hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională ca autoritate de jurisdicție constituțională, sentința instanței de fond fiind legală. În acest sens se reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituțională a statuat, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către aceasta, că este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept.

Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească.

Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, Curtea Constituțională a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției. Constată Înalta Curte, astfel cum a arătat în precedent, că hotărârea Curții Constituționale contestată a fost pronunțată în temeiul prevederilor art. 142 și art. 146 lit. f) din Constituție, care statuează în arhitectura constituțională atribuția exclusivă a Curții Constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui, fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale.

Dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora. De asemenea, dispozițiile art. 3 din Legea nr. 370/2004, potrivit cărora Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit. f) din Constituția României, republicată, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatele sufragiului au menirea de a sublinia rolul și atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, prevăzute de norma constituțională a art. 146 lit. f). De altfel, art. 3 din Legea nr. 370/2004 este o normă complementară textului constituțional, legiuitorul utilizând tehnica legislativă a normei de trimitere, atunci când a făcut referire expresă la dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituție.

Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective. Conduita instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția României, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

În aceste condiții, constatarea necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, hotărârea atacată fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale emis în exercitarea atribuțiilor constituționale consacrate de art. 146 lit. f) din legea fundamentală, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acesteia, o interpretare precum cea dată de recurenta-reclamantă având semnificația unei imixtiuni a puterii judecătorești în atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale. A mai susținut partea recurentă nesocotirea de către prima instanță a principiului priorității dreptului european, prin neaplicarea dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ce sunt mai favorabile în raport cu norma internă, respectiv Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici aceste critici, soluția fiind pronunțată în urma aplicării normelor interne incidente, a căror neconcordanță cu dreptul Uniunii Europene nu poate fi reținută, în condițiile în care nu au fost indicate norme juridice unionale care reglementează diferit același tip de acțiune, din perspectiva posibilității atacării în justiție a hotărârilor instanței de control constituțional, de tipul celei contestate în cauză.

În plus, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept [Hotărârea CED din 6 decembrie 2007 pronunțată în cauza Beian împotriva României (cererea nr. x/05), par. 39], Înalta Curte are în vedere și jurisprudența sa anterioară prin care, având de analizat legalitatea Hotărârii nr. 32 din data de 6 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, a statuat în sensul constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

Relevante în acest sens sunt deciziile nr. 5935/2024, nr. 5970/2024, nr. 85/2025 nr. 581/2025, nr. 770/2025, nr. 2833/2025, nr. 2405/2025, nr. 2406/2025 și nr. 2407/2025, indicate doar cu titlu exemplificativ, practica judiciară existentă nefiind, însă, limitată la acestea. În același timp, referitor la jurisprudența indicată în cadrul cererii de recurs, Înalta Curte constată că respectivele hotărâri judecătorești au fost pronunțate în soluționarea unor acțiuni diferite de cea din prezenta cauză. Mai reține instanța prevederile art. 5 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii, normele de competență generală fiind de ordine publică, neputându-se crea jurisdicțional norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.

În concluzie, excepția necompetenței generale este susținută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită (Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 06 decembrie 2024), hotărârea atacată nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susține recurenta-reclamantă, deci nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată. Pentru aceste motive, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu de prima instanță, este întemeiată, sentința recurată fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Având în vedere argumentele expuse, constatând că niciuna dintre criticile recurentei-reclamante nu este întemeiată, nefiind incident niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 din codul menționat supra, va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 212 din 30 aprilie 2025 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 16 decembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.