Decizia nr. 6025/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație

Asupra contestației de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea formulată la data de 09.12.2025 și înregistrată sub nr. x/2024, contestatorul A. în contradictoriu cu intimata Curtea Constituțională a României, a solicitat anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024. În motivarea cererii, contestatorul a arătat că în România au avut loc alegeri, conform calendarului stabilit. Aceste alegeri, au fost recunoscute și validate inclusiv de către Curtea Constituțională a României. Susține contestatorul faptul că ulterior, peste competența Curții Constituționale a României, tardiv formulate, au fost făcute mai multe cereri de anulare a acestor alegeri, iar Curtea Constituțională a României a dispus anularea alegerilor pentru funcția de Președinte.

Apreciază contestatorul că în aceste cauze nu au fost respectate elementele de fond ale sistemului juridic, respectiv termenele, excepțiile, prezența obligatorie a reprezentantului parchetului, tardivitatea, astfel că, apreciază că prin Decizia pronunțată de Curtea Constituțională a României s-a depășit competențele profesionale pentru care a fost investită de către poporul român. Mai susține contestatorul faptul că Curtea Constituțională a României este o instituție politizată care nu reprezintă interesele constituționale ale poporului român și încalcă dreptul internațional. Menționează că Curtea Constituțională a României nu a respectat procedura prevăzută de C. proc. civ. și legile speciale și s-a pronunțat fără drept, având în vedere că nu a fost investită în mod legal pentru a se pronunța.

Pentru motivele invocate, solicită suspendarea deciziei de anulare a alegerilor din data de 6 decembrie 2024, admiterea acțiunii și constatarea nulității deciziei pronunțată de Curtea Constituțională a României. În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., art. 30 C. proc. civ., art. 36 și 37 din Constituția României, art. 124 din Constituția României și titlul V din Constituția României. 2. Apărările intimatei Intimata Curtea Constituțională a României nu a formulat întâmpinare. II. Soluția instanței de recurs Asupra excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele: Conform prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc.

civ., judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina. În cazul de față, Înalta Curte constată că se impune invocarea necompetenței generale a instanțelor judecătorești, conform prevederilor art. 130 alin. (1) din C. proc. civ. Prin competență generală se înțelege aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești sau a unui alt organ cu activitate jurisdicțională de a judeca un anumit litigiu. Competența unui organ de judecată reprezintă ceea ce legea determină că acesta poate și trebuie să facă, în calitatea în care este învestit, limita până la care se poate întinde activitatea lui regulată și normală, aptitudinea sa legală de a face anumite acte și, în special, de a exercita o anumită porțiune din funcția jurisdicțională.

Conform art. 126 alin. (1) din Constituție, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Deși acest text se referă numai la instanțele judecătorești, totuși pricinile civile nu sunt rezolvate în exclusivitate de acestea. Există și alte organe care, potrivit legii, desfășoară și o activitate jurisdicțională; în acest sens, chiar art. 146 lit. d) și k) din Constituție, referindu-se la atribuțiile Curții Constituționale, prevede că aceasta hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind legile și ordonanțele sau asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Curtea reține că a chemat în judecată Curtea Constituțională a României, emitent al actelor contestate care, în temeoiul art. 147 lit. f) din Constituție, are ca atribuție vegherea respectării procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România" iar conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi". Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 stabilesc următoarele: "Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege.

În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică". Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, "(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor." De altfel, în conformitate cu art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului; alin. (2) al aceluiași articol menționează că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională.

În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ, arată că această autoritate de contencios constituțional pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională sau a actelor premergătoare acestor decizii și a magistraților-judecători care le-au emis/pronunțat. Astfel, inadmisibilitatea acțiunii ca efect al constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea acesteia este motivată de natura juridică a actelor a căror anulare se solicită și de temeiurile de drept ale acțiunii.

Hotărârea atacată nu este act administrativ-jurisdicțional, deci nu poate fi supus controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată; dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 - art. 8, 18 și nici dispozițiile referitoare la căile de retractare prevăzute de C. proc. civ. nu sunt aplicabile actelor Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora. Înalta Curte mai reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea a reținut, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către Curtea Constituțională, că aceasta "este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept.

Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili.

Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească." Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România", Curtea a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției.

Înalta Curte reține și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2012 prin care s-a constatat că nu se încălcă accesul la justiție datorită lipsei de control judiciar asupra actelor pronunțate de Curtea Constituțională prin judecătorii săi, astfel: "În ceea ce privește controlul de constituționalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanție esențială a respectării drepturilor și principiilor fundamentale într-un stat de drept. Sub aspectul jurisdicției constituționale, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicție a Curții Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competența unei instanțe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituționalitatea, instanță situată în afara organizării puterilor statului.

Particularitatea Curților Constituționale europene constă în aceea că sunt autorități publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradițional în cadrul democrației constituționale: legislativă, executivă și judecătorească, justiția constituțională reprezentând, așadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorității judecătorești și exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curțile Constituționale beneficiază de o competență prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor stabilite. Curtea Constituțională a României se supune numai Constituției și legii ei organice de organizare și funcționare nr. 47/1992, competența sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală și de Legea nr. 47/1992." Pentru aceste motive, Înalta Curte reține că, în temeiul art. 131 alin. (1) din C. proc.

civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu, este fondată, iar cererea formulată de contestatorul A. este, pe cale de consecință, inadmisibilă. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și va respinge cererea formulată de contestatorul A. împotriva Hotărârii nr. 32 din data de 06 decembrie 2024 pronunțată de Curtea Constituțională, privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești. Respinge cererea formulată de contestatorul A. împotriva Hotărârii nr. 32 din data de 06 decembrie 2024 pronunțată de Curtea Constituțională, privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, ca inadmisibilă. Definitivă. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 12 decembrie 2024.