Decizia nr. 5993/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanțe Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la 29.08.2022, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor și Guvernul României, a solicitat: 1. Obligarea pârâților la plata de despăgubiri în cuantum de 94.708.574 RON, aferente obligațiilor fiscale achitate, cu privire la lunile septembrie 2022 - mai 2023, conform declarațiilor depuse, precum și în continuare, constând în contribuțiile la Fondul de Tranziție Energetică, sume indexate cu rata inflației, precum și dobânzile legale aferente, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin punerea în aplicare a art. I pct. 13, pct. 16 și pct. 17, a art. IX și a anexelor nr. 2 și nr. 3 din O.U.G.

nr. 119/2022 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 27/2022 privind măsurile aplicabile clienților finali din piața de energie electrică și gaze naturale în perioada 1 aprilie 2022-31 martie 2023, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul energiei ("O.U.G. nr. 119/2022"), privind continuarea impozitării în procent de 100% a venitului suplimentar realizat de producătorii de energie; 2. Sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 13, pct. 16 și pct. 17, a art. IX și a anexelor nr. 2 și nr. 3 din O.U.G.

nr. 119/2022, prin raportare la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 44 alin. (1), alin. (2) și alin. (3), art. 45, art. 53, art. 56 alin. (2), art. 135 alin. (1), alin. (2) lit. a), lit. c), art. 136 alin. (5) și art. 148 alin. (2) și alin. (4) din Constituția României; 3. Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 2122 din 20 decembrie 2023, Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor și a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea de unire cu fondul a excepției inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Guvernul României, și a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

2. Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 2122 din 20 decembrie 2023 a Curții de Apel București, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a criticat faptul că, în mod nelegal, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, cu încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc.

civ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 223 C. civ., Ministerul Finanțelor acționează în calitate de reprezentant al Statului român, având în subordine Agenția Națională de Administrare Fiscală ("ANAF") și, în considerarea faptului că obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin ilicitul reglementării (dispozițiile O.U.G. nr. 119/2022), excepția lipsei calității procesuale pasive, motivată prin lipsa calității de emitent, se impunea a fi respinsă, ca nefondată. De altfel, Ministerul Finanțelor are competențe extinse recunoscute de lege în ceea ce privește planificarea și execuția bugetară și indică în acest sens prevederile art. 63 din Legea 69/2010 a responsabilității fiscal-bugetare, precum și dispozițiile art. 15 O.U.G.

nr. 27/2022, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 119/2022, care recunosc Ministerului Finanțelor competențe exclusive în sfera colectării și gestionării contribuțiilor criticate. În considerarea dispozițiilor legale menționate anterior, prima instanță trebuia să rețină faptul că Ministerul Finanțelor deține prerogativele aferente procedurii de colectare și gestionare a fondurilor colectate prin conturile de trezorerie cu titlu de Contribuție, ajustând în mod corespunzător configurația bugetară anuală, la solicitarea Ministerului Energiei și Ministerului Muncii și Solidarității Sociale. În calitate de gestionar al contului în RON deschis la Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publică a Municipiului Bucuresti, denumit "Fondul pentru Tranziție Energetică", este evident că Ministerul Finanțelor dobândește calitate procesuală pasivă, fiind necesar a sta în judecată din considerente de opozabilitate.

În ipoteza în care instanța ar admite în mod definitiv excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârât, dar ar admite, totodată, și prezenta cauză, societatea recurentă s-ar afla în imposibilitatea de a beneficia de despăgubirile recunoscute, întrucât Ministerul Finanțelor poate invoca efectul relativ al hotărârii judecătorești și inopozabilitatea acesteia față de terți. Totodată, prima instanță trebuia să constate că Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă, în virtutea adagiului latin ubi emolumentum, ibi onus (cel care beneficiază, suportă și costurile). Astfel, "beneficiarul" plăților efectuate de către reclamantă este bugetul de stat consolidat, acestea fiind colectate prin intermediul autorităților sale publice competente, sens în care distincția formulată de către prima instanță, sub aspectul capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri, este irelevantă.

Recurenta-reclamantă a criticat și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992, apreciind că, în speță, se impunea sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate formulată, din perspectiva art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 44 alin. (1), (2), (3), art. 45, art. 53, art. 56 alin. (2), art. 135 alin. (1), (2) lit. a),c), art. 136 alin. (5) din Constituția României. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004. Preliminar, a arătat că art. I pct. 13, pct. 16 și pct. 17, a art. IX și a anexele nr. 2 și nr. 3 din O.U.G.

nr. 119/2022, prin maniera de reglementare a Guvernului României, stabilesc în sarcina recurentei-reclamante, prin nesocotirea a multiple principii de rang constituțional, o obligație de plată vădit nelegală și inechitabilă, societatea fiind vătămată într-un drept și interes legitim, conform cerințelor exprese ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin adoptarea unei ordonanțe de urgență a Guvernului ce apare ca fiind vădit neconstituțională, pentru ca ulterior aceasta să fie pusă în executare față de reclamantă prin emiterea Ordinului nr. 1635/2022 și a Ordinului nr. 59/2023, emise în aplicarea acesteia.

Contrar celor reținute în mod nelegal și eronat de prima instanță, potrivit cărora "procedura prevăzută de art. 9 Legea nr. 554/2004 nu este aplicabilă pentru situațiile în care ordonanța în discuție este aprobată de Parlament printr-o lege" recurenta-reclamantă a arătat că dispozițiile legale incidente nu realizează nicio distincție între ordonanțele deja aprobate și ordonanțele în curs de aprobare. Prima instanță, prin nesocotirea flagrantă a principiului de drept "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", a înțeles să realizeze această distincție, adăugând, practic, o veritabilă excepție la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004. În realitate, ordonanțele Guvernului, fie cele simple, fie cele de urgență, nu pot fi considerate legi nici măcar ulterior adoptării unei legi de aprobare sau de modificare, având o existentă bine definită de sine stătătoare.

Prezintă o importanță deosebită art. 115 din Constituția României, referitor la delegarea legislativă, potrivit căruia Guvernul poate legifera fie sub aprobarea prealabilă a Parlamentului, fie sub controlul ulterior exercitat de către acesta. În cazul de față, raportat la faptul că art. I pct. 13, pct. 16 și pct. 17, a art. IX și anexele nr. 2 și nr. 3 din O.U.G. nr. 119/2022 sunt prevăzute într-o ordonanță de urgență, recurenta a susținut că ordonanțele de urgență sunt supuse dezbaterii în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată, iar mai apoi aprobării prin lege de către Parlament. În consecință, ordonanțele Guvernului sunt supuse, în mod obligatoriu, controlului a priori sau a posteori al Parlamentului, astfel încât noțiunea de ordonanță își menține individualitatea fiind doar consolidată.

O interpretare contrară ar conduce către ideea că, în realitate, nu există ordonanțe de Guvern, ci numai proiecte de lege redactate de către autoritatea executivă. Totodată, contrar celor reținute de prima instanță, forța juridică a ordonanțelor și a ordonanțelor de urgență este supusă consolidării prin legea de aprobare/modificare, în conformitate cu prevederile constituționale. Pe cale de consecință, legea de aprobare sau de modificare a unei ordonanțe a Guvernului nu le transformă pe acestea în legi, cum reține în mod eronat prima instanță, nemodificându-le forța juridică, ci strict consolidându-le. În plus, legea de aprobare sau de modificare a unei ordonanțe a Guvernului face corp comun cu aceasta, în esență fiind atacată varianta consolidată a ordonanței Guvernului.

Astfel, cele reținute de către prima instanță prin sentința recurată, potrivit cărora constituționalitatea unei ordonanțe a Guvernului nu ar mai putea fi invocată în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004, ar lipsi de conținut norma edictată, având în vedere că toate ordonanțele sunt supuse consolidării, or, astfel nu s-ar mai putea uzita, sub nicio împrejurare, de articolul anterior indicat. De altfel, interpretarea instanței de fond vatămă în mod semnificativ destinatarii ordonanțelor Guvernului României, restrictionând, în mod abuziv, liberul acces la justiție prin mecanismul juridic pus la dispoziție chiar de către legiuitorul român.

Or, atât timp cât dispozițiile incidente stabilesc fără echivoc că persoana vătămată prin dispozițiile unei ordonanțe a Guvernului (fără să distingă) are dreptul de a obține despăgubirile pentru prejudiciul astfel produs oricând (fără o limitare temporală), este evident că prima instanță a nesocotit flagrant principiul de drept "interpretatio cessat in claris". Mai mult decât atât, contrar sentinței recurate, jurisprudența Curții Constituționale a României confirmă susținerile recurentei-reclamante, având în vedere faptul că există o multitudine de cauze în care aceasta s-a pronunțat cu privire la neconstituționalitatea unei ordonanțe a Guvernului, chiar dacă exista și o lege de aprobare la acel moment.

În acest sens, a indicat, cu titlu exemplificativ, o serie de decizii pronunțate de Curtea Constituțională. În consecință, recurenta-reclamantă a apreciat că prima instanță, prin nesocotirea dispozițiilor legale și a jurisprudenței naționale relevante, a admis în mod nelegal excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată realizând, în esență, o veritabilă adăugare la lege, nepermisă. 3. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât. II. Soluția instanței de recurs Examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat, în limitele și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

1. Aspecte de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâților Ministerul Finanțelor și Guvernul României la plata de despăgubiri în cuantum de 94.708.574 RON, aferente obligațiilor fiscale achitate, cu privire la lunile septembrie 2022 - mai 2023, conform declarațiilor depuse, precum și în continuare, constând în contribuțiile la Fondul de Tranziție Energetică, sume indexate cu rata inflației, precum și dobânzile legale aferente, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin punerea în aplicare a art. I pct. 13, pct. 16 și pct. 17, a art. IX și a anexelor nr. 2 și nr. 3 din O.U.G.

nr. 119/2022 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 27/2022 privind măsurile aplicabile clienților finali din piața de energie electrică și gaze naturale în perioada 1 aprilie 2022-31 martie 2023, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul energiei, privind continuarea impozitării în procent de 100% a venitului suplimentar realizat de producătorii de energie. Totodată, s-a solicitat și sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 13, pct. 16 și pct. 17, a art. IX și a anexelor nr. 2 și nr. 3 din O.U.G.

nr. 119/2022, prin raportare la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 44 alin. (1), alin. (2) și alin. (3), art. 45, art. 53, art. 56 alin. (2), art. 135 alin. (1), alin. (2) lit. a), lit. c), art. 136 alin. (5) și art. 148 alin. (2) și alin. (4) din Constituția României, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința recurată, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor, reținând că reclamanta nu a dedus judecății un raport juridic direct cu Ministerul Finanțelor.

Totodată, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Guvernul României, și a respins acțiunea, ca inadmisibilă, reținând că, izvorul prejudiciului produs reclamantului îl constituie un act normativ adoptat de Parlament, respectiv o lege, iar aceasta din urmă nu poate face obiectul normei de procedură conținute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care vizează strict ordonanțele, simple sau de urgență, emise de guvern. Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată, atât din perspectiva soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, cât și din perspectiva soluției de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, subsumând criticile formulate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc.

civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Criticile recurentei-reclamante circumscrise acestui motiv de casare vizează soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, considerând aceasta că, în contextul normativ și factual evidențiate, instanța de fond a apreciat, în mod greșit, că nu are calitate procesuală pasivă în speța dedusă judecății.

În esență, a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile legale aplicabile, din care rezultă că Ministerul Finanțelor are competențe extinse recunoscute de lege în ceea ce privește planificarea și execuția bugetară, având competențe exclusive în sfera colectării și gestionării contribuțiilor criticate. Totodată, a arătat că acest pârât este necesar să stea în judecată din considerente de opozabilitate, întrucât, în ipoteza în care instanța ar admite în mod definitiv excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârât, dar ar admite și acțiunea, recurenta s-ar afla în imposibilitatea de a beneficia de despăgubirile recunoscute, Ministerul Finanțelor putând invoca efectul relativ al hotărârii judecătorești și inopozabilitatea acesteia față de terți.

Or, așa cum au fost dezvoltate de către recurentă susținerile din cererea de recurs, se observă că acestea nu reprezintă critici ce pot fi subsumate cazului de casare invocat, putând fi încadrate, în schimb, în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv cazului de casare ce sancționează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile în cauză, urmând a fi analizate din această perspectivă. Procedând la verificarea sentinței de fond din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că criticile recurentei nu pot fi primite.

Astfel, calitatea procesuală presupune identitatea dintre părțile din proces și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecății, reclamantului revenindu-i sarcina de a fixa cu claritate raportul juridic litigios, atât sub aspectul izvorului acestuia, cât și sub aspectul părților și conținutului său. În speță, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reiese că raportul juridic dedus judecății este generat prin emiterea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 119/2022, în temeiul căreia s-a născut obligația recurentei-reclamante de a declara și plăti contribuția la Fondul de Tranziție Energetică. Recurenta-reclamantă a invocat și neconstituționalitatea prevederilor normative care constituie izvorul obligațiilor de mai sus, solicitând repararea prejudiciului cauzat de Guvernul României prin emiterea ordonanței.

Alegațiile recurentei-reclamante, în sensul că Ministerul Finanțelor are un rol în punerea în executare a ordonanței de urgență și este necesar a sta în judecată din considerente de opozabilitate, nu pot fi primite, având în vedere că, după cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, executarea silită constituie o etapă distinctă a procesului civil, ulterioară judecății, cadrul procesual urmând a fi stabilit potrivit regulilor ce guvernează fiecare din aceste etape. Așa fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, reținând că reclamanta nu a justificat participarea procesuală a pârâtului Ministerul Finanțelor în etapa judecății prezentei acțiuni.

Analizând criticile recurentei-reclamante care vizează soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte le găsește a fi fondate.

În acest sens, se reține că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, prin Decizia nr. 19 din 6 octombrie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în ipoteza în care ordonanța de Guvern ce constituie cauza vătămării pretinse de partea reclamantă a fost aprobată de către Parlament printr-o lege care a preluat dispozițiile considerate ca fiind neconstituționale, acțiunea întemeiată pe dispozițiile anterior menționate este admisibilă pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a ordonanței de Guvern și data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia.". În considerentele deciziei sus menționate, s-a reținut, astfel, că: ,,58.

Așadar, analizând în ansamblu jurisprudența Curții Constituționale incidentă, dar și principiul constituțional al neretroactivității legii, se constată că, exceptând legea penală și legea contravențională mai favorabilă, legea de aprobare a unei ordonanțe a Guvernului produce efecte doar pentru viitor. 59. Corelativ, ordonanța Guvernului rămâne actul normativ cu caracter legislativ susceptibil să fi produs vătămarea pretinsă de persoana care acționează în fața instanței de contencios administrativ în condițiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ, între data intrării sale în vigoare și data intrării în vigoare a legii de aprobare a respectivei ordonanțe. Aceasta va înceta să mai existe ca act juridic normativ distinct doar de la momentul intrării în vigoare a legii care o vizează.

60. Astfel, în acord cu prima orientare jurisprudențială, se apreciază că acțiunea prevăzută de art. 9 din Legea contenciosului administrativ în discuție nu poate fi considerată inadmisibilă atunci când urmărește înlăturarea vătămării dreptului sau interesului legitim produse de o ordonanță a Guvernului începând cu intrarea sa în vigoare și până la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. 61. Soluția contrară ar suprima dreptul persoanei vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale de a fi despăgubită, și, implicit, accesul acesteia la instanța judecătorească, pe calea contenciosului administrativ, pentru perioada în care efectele juridice s-au produs doar în temeiul ordonanței.

Simplul fapt că ordonanța a fost aprobată de Parlament nu a fost avut în vedere de legiuitor ca fine de neprimire al contenciosului subiectiv în despăgubiri, astfel încât nu poate constitui în mod legitim temei pentru înlăturarea dreptului analizat. 62. Astfel, respingerea în integralitate a acțiunii, inclusiv pentru perioada anterioară aprobării, constituie o măsură excesivă pentru că privează complet persoana vătămată de orice remediu juridic potrivit art. 9 din Legea nr. 554/2004. De asemenea, măsura este inadecvată pentru că nu există o relație logică între aprobarea parlamentară ulterioară și inadmisibilitatea acțiunii pentru perioada anterioară și este inechitabilă pentru că tratează diferit situații similare în funcție de un criteriu exterior vătămării în sine.

63. În fine, s-ar crea o diferență de tratament juridic între persoanele prejudiciate prin ordonanțe simple nesupuse aprobării Parlamentului prin lege și cele prejudiciate prin ordonanțe simple supuse unei astfel de aprobări conform art. 115 alin. (3) din Constituție, în lipsa unei distincții exprese în art. 9 din Legea contenciosului administrativ. Astfel, în această interpretare, odată intervenită legea de aprobare, ordonanțele simple, pretins neconstituționale, supuse aprobării Parlamentului, nu vor mai putea face obiectul acțiunii prevăzute de art. 9 din Legea contenciosului administrativ, nici pentru efectele produse pe perioada lor de activitate. În schimb, ordonanțele simple pentru care legea de abilitare nu impune aprobarea vor putea fi atacate, în condițiile art. 9 din aceeași lege, pentru efectele produse în perioada aplicării lor.

64. În concluzie, în acord cu prima orientare jurisprudențială, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că aprobarea ordonanței de Guvern prin lege nu este de natură a elimina dreptul persoanei vătămate la despăgubiri, pentru situații ce intră sub incidența art. 9 din Legea contenciosului administrativ, ci doar de a-l limita la intervalul în care efectele juridice pretins vătămătoare s-au produs exclusiv în temeiul ordonanței, respectiv perioada cuprinsă între intrarea sa în vigoare și data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia." În raport cu dezlegările obligatorii stabilite prin Decizia nr. 19 din 6 octombrie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, instanța de control judiciar conchide că judecătorul de primă jurisdicție a admis în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, fără a intra în soluționarea fondului, fiind întrunite, astfel, condițiile prevăzute de art. 496 și următoarele din C. proc.

civ. pentru casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la prima instanță pentru judecarea fondului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând, va respinge excepția inadmisibilității acțiunii și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 2122 din 20 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând: Respinge excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Guvernul României, și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Definitivă. Pronunțată astăzi, 11 decembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.