Decizia nr. 5856/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 142/2023 a Curții de Apel Alba Iulia

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 12125 din 18.05.2023 pentru obligații bugetare principale și accesorii în sumă totală de 13.450.984 RON, respectiv sechestrul asigurător asupra unor bunuri mobile și imobile aparținând reclamantei, emisă de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara. I.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 142/2023 din data de 10 august 2023, Curtea de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și, în consecință, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara sub nr. x/18.05.2023.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Administratia Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, a susținut în esență că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Ordinului nr. 2456/2016, deoarece a avut în vedere la pronunțare prevederile pct. 16 din acest ordin care fac parte din cap. III referitor la procedura de instituire, ducere la îndeplinire și ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse de organele de control, în timp ce în speță sunt aplicabile dispozițiile cap. IV din același ordin, care prevăd instituirea, ducerea la îndeplinire și ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse de către organele fiscale competente, altele decât organele de control. Din alt punct de vedere, instanța de fond a interpretat foarte strict dispozițiile legale privitoare la aplicarea măsurilor asigurătorii, deși, prin apărările formulate în fața instanței de fond, pârâta a prezentat pe larg situația de fapt care a determinat luarea măsurilor asigurătorii contestate. Astfel, având în vedere conduita reclamantei intimate rezultată din demersurile efectuate de aceasta în cursul perioadei de restructurare, respectiv în perioada iulie 2021-mai 2023, precum și faptul ca obligațiile fiscale neachitate au crescut considerabil în perioada de restructurare (de la 7.410.204 RON la data de 22.07.2021, reprezentând obligații pentru care s-a aprobat restructurarea, la 13.450.984 RON la data dispunerii măsurilor asigurătorii), organul fiscal competent a constatat existența unor elemente de risc și a dispus luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată, deoarece executarea silită fiind suspendată, aplicarea măsurilor asigurătorii a fost singura posibilitate legală care poate proteja interesul statului de a-și recupera creanța. În baza acestor elemente organul fiscal a constatat existența pericolului sustragerii de la urmărire sau a risipirii patrimoniului, periclitând prin aceasta colectarea creanțelor ce urmează a fi stabilite prin decizia de impunere. A mai susținut recurenta-pârâtă ca fiind greșită hotărârea atacată și în ceea ce privește reținerea instanței de fond potrivit căreia, întrucât reclamanta intimată se afla sub incidența legislației privind insolvența, nu se pot dispune măsuri asigurătorii motivat de dispozițiile art. 213 alin. (2) indice 1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. A precizat recurenta că A. S.A. se află în prezent în procedura de concordat preventiv prevăzută de Legea nr. 85/2014, procedură ce a fost deschisă la data de 18.11.2022, prin încheierea nr. 162/F/CC/2022, pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2022. La data de 09.05.20Z3 a fost pronunțată sentința nr. 76/F/CC prin care a fost omologat planul de restructurare actualizat. Domeniul de reglementare al Legii nr. 85/2014 cuprinde, pe lângă raporturile specifice procedurii insolvenței consacrate în procedura generală, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura falimentului, și procedurile distincte de preinsolvență, care au drept scop depășirea stării de dificultate fianciară și, evident, evitarea declanșării insolvenței. Cele două proceduri au fost prevăzute în mod distinct în Legea nr. 85/2014, care a fost structurată în mai multe titluri, din care Titlul I cuprinde Procedurile de prevenire a insolvenței, Titlul II cuprinde Procedura insolvenței, iar între aceste proceduri nu există identitate, ele nefiind similare. Procedura concordatului preventiv reprezintă un instrument juridic prin care este descurajată intrarea în insolvența a debitorului, fiind o alternativă oferită creditorilor care își recuperează creanțele într-un cadru ordonat de măsuri destinate acoperirii creanțelor acestora, iar societățile aflate într-o stare delicată pot cere creditorilor șansa de a se redresa. Întrucât intimata se află într-o procedură de prevenire a insolvenței, și nicidecum într-o procedură de insolvență, dispozițiile legale reținute de prima instanță nu îi sunt aplicabile, astfel că din acest punct de vedere hotărârea atacată se impune a fi casată. În concluzie, având în vedere prevederile legislative sus menționate, precum și documentele depuse la dosarul cauzei, din care rezultă starea de fapt expusă mai sus, a susținut că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv pentru care se impune admiterea recursului așa cum a fost formulat. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În principal, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului, arătând că recurentul a indicat în mod eronat incidența motivelor de recurs ca fiind cele de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru a da aparența de legalitate a recursului declarat în cauză. Pe fond, a susținut că recursul este nefondat, măsura adoptată de recurentă, ce face obiectul deciziei contestate, fiind neîntemeiată și nelegală. În primul rând, a subliniat faptul că societatea are în derulare o înlesnire la plată a obligațiilor față de bugetul de stat, reglementată de O.G. nr. 6/2019. La solicitarea societății, prin Decizia nr. 25928 din 23.07.2021, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a aprobat restructurarea obligațiilor bugetare, în temeiul prevederilor cap. I din O.G. nr. 6/2019 privind instituirea unor facilități fiscale. De aceea, în opinia intimatei, speța de față trebuie tratată juridic pornind de la prevederile O.G. nr. 6/2019 și, invocând prevederile art. 7 alin. (4) și art. 9 alin. (2) din această ordonanță, a arătat că recurenta nu a notificat societatea cu privire la nicio posibilă abatere de la măsurile de restructurare prevăzute în Planul de restructurare. Chiar dacă s-ar aprecia că nu ar fi incidente prioritar prevederile O.G. nr. 6/2019, recurenta a aplicat prevederile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, nesocotind caracterul excepțional al măsurii prevăzut de aceste dispoziții; recurentul nu a putut să motiveze în niciun fel, în cuprinsul actului administrativ fiscal contestat, existența pericolului prevăzut de norma legală, acesta rezumându-se la a copia textul legal. Dimpotrivă, societatea intimată a demostrat în fața instanței de fond faptul că a realizat o serie de demersuri legale menite să protejeze patrimoniul acesteia și să își achite obligațiile restante față de toți creditorii săi. Astfel, în relația cu obligațiile restante față de bugetul statului, a apelat la procedura reglementată de O.G. nr. 6/2019, fiind chiar și în prezent sub efectul unei decizii de înlesnire valabile, emisă de recurentă, iar în relația cu toți ceilalți creditori, alții decât statul, a apelat la procedura concordatului preventiv reglementat de Legea nr. 85/2014. Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii se dispun în cazuri excepționale, aceste cazuri excepționale fiind enumerate în mod expres și limitativ: în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul. Recurenta nu făcut dovada existenței unor fapte și/sau acte din care să rezulte că societatea intimată a inițiat măsuri prin care să se sustragă de la plata obligațiilor față de bugetul statului, să își ascundă sau să își risipească în vreun fel patrimoniul. Comportamentul fiscal al intimatei-reclamante, care a condus la creșterea obligațiilor fiscale, nu reprezintă act sau intenție de risipire a patrimoniului, cu atât mai mult cu cât recurenta recunoaște faptul că societatea beneficiază de o înlesnire în curs, valabilă, cu ultima rată prevăzută în 15.06.2031 și că, pe durata existenței acestei înlesniri, executarea silită este suspendată. Hotărârea nr. 76 din 09.05.2023 adoptată de judecătorul-sindic în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Tribunalului Hunedoara, prin care s-a omologat planul de restructurare întocmit în cadrul procedurii concordatului preventiv, nu poate constitui dovadă a intenției de risipire a patrimoniului. Dimpotrivă, planul de restructurare întocmit în cadrul acestei proceduri a concordatului preventiv are în vedere distribuiri de sume astfel încât să fie acoperite interesele creditorilor, iar recurenta, ca urmare a faptului că societatea are în derulare o înlesnire la plată, este un creditor neafectat, în sensul că i se vor achita toate creanțele reglementate prin actul de înlesnire, potrivit însuși actului de înlesnire. În ceea ce privește afirmația recurentei referitoare la faptul că actului administrativ contestat este motivat, intimata - reclamantă a susținut că aceasta este neîntemeiată. În cadrul recursului, recurenta nu a precizat care ar fi motivele în concret care determină existența stării de pericol cerută de prevederile legale citate, acesta rezumându-se la indicarea generică a reglementării legale, precum și la descrierea succesiunii de măsuri legale adoptate în cadrul legal reglementat de O.G. nr. 6/2019 și de Legea nr. 85/2014. I.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată și admiterea recursului formulat. I.

Alte aspecte procesuale Excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a fost respinsă conform considerentelor înfățișate în practicaua prezentei decizii. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului II.1. Elemente de fapt și de drept relevante reținute de prima instanță Prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/18.05.2023 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, s-a dispus, cu referire la reclamanta A. S.A., instituirea măsurilor asiguratorii, respectiv sechestrul asigurător asupra unor bunuri mobile și imobile aparținând reclamantei. Astfel cum rezultă din cuprinsul actului administrativ fiscal contestat, măsurile asiguratorii au fost luate în temeiul prevederilor art. 213 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, întrucât s-a constatat existența pericolului sustragerii societății reclamante de la urmărire sau ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Motivarea în fapt a dispunerii măsurilor asiguratorii a fost aceea că s-au avut în vedere: - comportamentul fiscal al societății, și anume faptul că în decurs de 22 luni de restructurare din totalul de 84 luni aprobate inițial, obligațiile fiscale ale debitorului s-au dublat (7.410.204 RON obligații pentru care s-a aprobat restructurarea la 22.07.2021 - 13.450.984 RON obligații la bugetul general consolidat la data de 18.05.2023); - faptul că societatea a solicitat prelungirea graficului de plată cu 3 ani (ultima rată din înlesnirea la plată va fi 15.06.2031) și a depus un plan de restructurare ajustat, pe parcursul căruia executarea silită este suspendată; - faptul că prin Hotărârea nr. 76 din 09.05.2023 emisă de Tribunalul Hunedoara s-a admis cererea formulată de B., în calitate de administrator concordatar al debitoarei și s-a omologat planul de restructurare actualizat; - faptul că, potrivit art. 21 din O.G. nr. 6/2019 cu modificările ulterioare, organul fiscal are obligația de a solicita deschiderea procedurii insolvenței, în condițiile Legii nr. 85/2014, cu modificările fi completările ulterioare în condițiile în care planul de restructurare eșuează și în acest caz creanțele garantate sunt în sumă de 5.876.234 RON (43% din total creanțe), existând pericolul ca societatea să își risipească patrimoniul și nerecuperării creanțelor la bugetul general consolidat. În drept, potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile." Potrivit art. 213 alin. (4) Codul de procedură fiscală, "măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie, organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate." Potrivit art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală, "decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent." II.2. Analiza motivelor de recurs invocate de către recurenta-pârâtă și a apărărilor aferente aduse de intimata-reclamantă Recurenta a invocat trei argumente esențiale în cadrul memoriului de recurs, corespunzătoare unor trei motive de nulitate distincte invocate prin cererea introductivă de instanță și de sine stătătoare (fiecare motiv fiind apt în mod singular să conducă la anularea actului atacat), care vor fi analizate distinct: - greșita aplicare a dispozițiilor Ordinului nr. 2456/2016; - greșita aplicare a art. 213 din Codul de Procedură Fiscală din perspectiva conduitei reclamantei: - greșita aplicare a prevederilor art. 213 alin. (2) indice 1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prin reținerea concordatului preventiv ca impediment legal la instituirea măsurilor asigurătorii. II.2.1. În ceea ce privește aspectul legat de greșita aplicare a dispozițiilor Ordinului nr. 2456/2016 Prima instanță a reținut aplicabilitatea Ordinului A.N.A.F. nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, care statuează la Cap. III lit. A) pct. 16 că: "Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații: a) în urma constatării unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal, în cazul cărora creanțele fiscale nu sunt stabilite prin acte administrative fiscale, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare; b) pe parcursul desfășurării inspecției fiscale/verificării situației fiscale personale, în cazul estimării diferențelor de obligații fiscale principale, până la finalizarea acțiunii, emiterea și comunicarea actelor administrative fiscale, în situația în care urmează să fie stabilite obligații fiscale cu ocazia acțiunilor efectuate de organele de control prin acte administrative fiscale de impunere; c) în timpul desfășurării acțiunii de control, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, până la stabilirea diferențelor de impozite, taxe și contribuții prin acte administrative fiscale; d) în timpul sau ca urmare a unui control inopinat efectuat de organele de control; e) în situația în care a fost aplicată sancțiunea amenzii contravenționale sau a confiscării contravalorii bunurilor ori a altor sume." De asemenea, a avut în vedere pct. 17 care prevede că: "În situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii." În fine, a reținut că organul fiscal nu face trimitere și debitoarea nu se regăsește în vreuna din situațiile expuse la pct. 16 și 17 din Ordinul ANAF nr. 2546/2016. Or, așa cum invocă recurenta-pârâtă, în mod greșit a avut în vedere prima instanță dispozițiile cap. III referitor la procedura de instituire, ducere la îndeplinire și ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse de organele de control, în timp ce în speță sunt aplicabile dispozițiile cap. IV din același ordin, care prevăd instituirea, ducerea la îndeplinire și ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse de către organele fiscale competente, altele decât organele de control. Faptul că era incident capitolul IV din acest act normativ este coroborat și cu împrejurarea că reclamanta înregistrase, anterior emiterii deciziei atacate, o cerere de includere în înlesnirea la plată a unor obligații fiscale curente, fiind emise decizie de eșalonare la plată a obligațiilor bugetare principale și de amânare la plată a dobânzilor, penalităților și a tuturor accesoriilor aferente obligațiilor bugetare principale. Or, pct. 57 din Cap. IV lit. A) din Ordinul nr. 2546/2016 se referă la posibilitatea organului de executare de a dispune măsurile asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații: a) înainte de existența posibilității legale de aplicare a măsurilor executorii; b) dacă creanțele bugetare individualizate în titluri de creanță sau titluri executorii, după caz, vor face obiectul unor înlesniri la plată, potrivit legii. Deși se identifică o greșită aplicare a legii de către prima instanță cu privire la acest aspect, acest prim motiv de recurs fiind fondat, iar motivul de nulitate a actelor atacate înlăturat, soluția aferentă cererii de recurs va fi dispusă la finalul prezentelor considerente, după analizarea și a celorlalte două motive de casare. II.2.2. În ceea ce privește aspectul legat de greșita aplicare a art. 213 din Codul de Procedură Fiscală din perspectiva conduitei reclamantei În esență, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat îndeplinirea condiției referitoare la existența pericolului sustragerii de la urmărire sau a risipirii patrimoniului, periclitând prin aceasta colectarea creanțelor ce urmează a fi stabilite prin decizia de impunere, prin conduita reclamantei. Înalta Curte constată că recurenta a invocat, în mare parte, aspecte de fapt, solicitând indirect instanței de recurs reaprecierea situației de fapt (demersurile efectuate de reclamantă în cursul perioadei de restructurare; faptul ca obligațiile fiscale neachitate au crescut considerabil în perioada de restructurare). Or, din această perspectivă, limitele căii de atac a recursului opresc instanța de recurs de la a realiza o astfel de analiză. Pe de altă parte, din perspectiva nemotivării deciziei atacate, ca și motiv de nulitate constatat de prima instanță, prima instanță a reținut că în cuprinsul deciziei atacate nu au fost precizate în concret motivele de fapt pentru care organul fiscal a considerat că există pericol ca debitoarea să se sustragă, să își ascundă patrimoniul sau să îl risipească. Astfel, a reținut că acest comportament fiscal al societății, invocat de organul fiscal, respectiv faptul că în decurs de 22 luni de restructurare din totalul de 84 luni aprobate inițial, obligațiile fiscale ale debitoarei s-au dublat nu indică un pericol al sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului; faptul că societatea a solicitat prelungirea graficului de plată cu 3 ani și a depus un plan de restructurare ajustat pe parcursul căruia executarea silită este suspendată indică tocmai buna credință; instituirea concordatului preventiv denotă tocmai faptul că planul de restructurare întocmit în cadrul procedurii concordatului preventiv are în vedere distribuiri de sume astfel încât să fie acoperite interesele creditorilor, inclusiv al pârâtei, și nu o intenție de risipire; organul emitent a reținut cu titlu general că există pericolul de a se sustrage de la urmărire sau de a ascunde ori risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Or, pericolul la care se referă textul de lege trebuie să fie concret pentru a fi justificată o astfel de măsură. Înalta Curte constată că, din perspectiva standardului de motivare impus de textul citat și necesar a fi atins de către organul fiscal emitent al deciziei atacate, în mod evident, nu se pot transpune criteriile generale referitoare la motivarea actelor juridice fiscale sau a actelor judiciare, ci în speță trebuie îndeplinit un standard specific de motivare, pe de o parte limitat de obiectul concret al deciziei și pe de altă parte interpretat prin prisma condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune măsura asigurătorie. Cu titlu generic, motivarea actului administrativ constituie o garanție esențială contra arbitrariului administrației publice și se impune, în special, în cazul actelor prin care se modifică sau se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective. Motivarea trebuie să conțină elementele de fapt și de drept care să permită, pe de o parte, verificarea temeiurilor și efectelor actului administrativ, precum și a proporționalității măsurii cu împrejurările în care a fost dispusă și cu interesul public pe care este chemată să îl ocrotească, iar pe de altă parte exercitarea controlului de legalitate. Se poate decela, din lecturarea atentă a alin. (2) al art. 213 din Codul de procedură fiscală, impunerea de către legiuitor a două condiții ce trebuie îndeplinite simultan pentru a se putea institui măsura asigurătorie: - existența unui caz excepțional, definit de legiuitor ca fiind situația în care există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul; - ca urmare a situației de mai sus, să se pericliteze sau să se îngreuneze în mod considerabil colectarea. Rezultă, așadar, că măsurile asigurătorii sunt măsuri excepționale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea credință a reclamantei, cu scopul de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale care îi incumbă. Este dincolo de orice discuție necesitatea de a se putea reține o rea credință a debitorului (ce trebuie să fie evidentă și neîndoielnică, iar nu slab argumentată), față de termenii avuți în vedere de legiuitor (sustragere, ascundere, risipire), termeni care indică acțiuni intenționate, iar nu consecințe ale unor comportamente defectuoase sau ineficiente fiscal ale debitorului. Pe de altă parte, este necesar ca pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii să fie extrinsec faptelor controlate, respectiv să rezulte din alte elemente de fapt decât cele care compun comportamentul fiscal sancționat și considerat necorespunzător prevederilor legale fiscale. Astfel, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operațiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal. Ca urmare, în mod corect a reținut prima instanță că simpla menționare a situației indicate generic de legiuitor nu constituie o motivare a deciziei de instituire a măsurii asiguratorii, în sensul art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, aspectele de fapt reținute de către organul fiscal nefiind apte să dea naștere unei prezumții că un contestator o să-și ascundă ori o să-și risipească patrimoniul, ori o să se sustragă de la urmărire și nici să contureze o rea-credință a acestuia prin raportare la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba. Ca atare, decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/18.05.2023 emisă de intimata A.J.F.P. Hunedoara nu respectă exigența prevederilor art. 213 alin. (2), (5) Codul de procedură fiscală sub aspectul identificării în concret a acelor împrejurări de fapt ce au determinat organul fiscal să dispună sechestrul asigurător, dar și sub aspectul nemotivării actului administrativ fiscal contestat, consecința fiind nelegalitatea acestuia. Cum prin motivul de casare invocat, recurenta nu a dovedit greșita aplicare a legii de către prima instanță, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia și menținerea sentinței din perspectiva motivului de nulitate aferent invocat prin cererea introductivă de instanță. II.2.3. În ceea ce privește aspectul legat de greșita aplicare a prevederilor art. 213 alin. (2) indice 1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prin reținerea concordatului preventiv ca impediment legal la instituirea măsurilor asigurătorii Conform prevederilor art. 213 alin. (2) indice 1 Codul de procedură fiscală, "prin excepție de la prevederile alin. (2), nu se dispun măsuri asigurătorii pentru debitorul aflat sub incidența legislației privind insolvența sau când acesta nu deține active patrimoniale urmăribile." Reclamanta a invocat faptul că, atâta timp cât se află sub incidența legislației privind insolvența, nu se pot dispune măsuri asigurătorii. La data emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/18.05.2023, societatea reclamantă se afla în procedura concordatului preventiv prevăzută de art. 16-37 indice 1 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, în cadrul dosarului nr. x/2022 al Tribunalului Hunedoara. Deși a reținut că procedura concordatului preventiv este o măsură de prevenire a intrării în insolvență a debitoarei, prima instanță a constatat că aceasta procedură face ca această societate să se afle sub incidența legislației privind insolvența, în accepțiunea art. 213 alin. (2) indice 1 Codul de procedură fiscală, deoarece dispozițiile invocate nu disting între debitorii contribuabili care se află în procedurile de prevenire a insolventei sau în procedurile de insolvență, singura condiție impusă de aceasta prevedere legală fiind ca aceștia sa se afle sub incidenta legislației insolvenței. Faptul că Legea nr. 85/2014 privește procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, nu înseamnă că dispozițiile Capitolului III din acest act normativ, referitoare la concordatul preventiv, nu fac parte din legislația privind insolvența, astfel cum se prevede în art. 213 alin. (2) indice 1 Codul de procedură fiscală. Mai mult decât atât, prima instanță a avut în vedere că întreaga procedură a concordatului preventiv, reglementată în Capitolul III din Legea nr. 85/2014 se realizează cu participarea activă a creditorilor societății, prin intermediul Adunării Creditorilor, sub supravegherea unui administrator concordatar confirmat de către creditori. Astfel, instituirea la data de 18.05.2023 a măsurii asiguratorii a sechestrului bunurilor imobile și mobile ale reclamantei, în situația în care prin sentința nr. 76/F/CC/09.05.2023 emisă de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2022 s-a admis cererea formulată de B., în calitate de administrator concordatar al debitoarei și s-a omologat planul de restructurare actualizat, a fost constatată ca fiind nelegală de către prima instanță prin raportare la prevederile art. 213 alin. (2) indice 1 Codul de procedură fiscală. Înalta Curte constată că este fondat acest motiv de recurs al recurentei, în mod evident scopul interdicției prevăzute de art. 213 alin. (2) indice 1 din Codul de Procedură Fiscală fiind acela de a interzice instituirea de măsuri asigurătorii atunci când societatea se află în procedura insolvenței, care presupune plata datoriilor acesteia conform ordinii de preferință prevăzute de lege. Raționamentul primei instanțe, care deși observă diferența de esență dintre procedura concordatului preventiv și cea a insolvenței, consideră că trimiterea din articolul menționat este generică, referindu-se la actul normativ ca atare, astfel încât indiferent de procedură, incidența Legii nr. 85/2014 ca atare determină aplicarea interdicției, este unul eronat. Chiar dacă domeniul de reglementare al Legii nr. 85/2014 cuprinde, pe lângă raporturile specifice procedurii insolvenței consacrate în procedura generală, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura falimentului, și procedurile distincte de preinsolvență, care au drept scop depășirea stării de dificultate fianciară și, evident, evitarea declanșării insolvenței, cele două proceduri au fost prevăzute în mod distinct în Legea nr. 85/2014, care a fost structurată în mai multe titluri, din care Titlul I cuprinde Procedurile de prevenire a insolvenței, și Titlul II cuprinde Procedura insolvenței, iar între aceste proceduri nu există identitate, ele nefiind similare. Pornind de la definiția procedurii concordantului preventiv, cuprinsă în prevederile art. 5 pct. 44 indice 1 din Legea nr. 85/2014 și de la natura acestei proceduri, care este un instrument juridic prin care este descurajată intrarea în insolvența a debitorului, fiind o alternativă oferită creditorilor care își recuperează creanțele într-un cadru ordonat de măsuri destinate acoperirii creanțelor acestora, iar societățile aflate într-o stare delicată pot cere creditorilor șansa de a se redresa, Înalta Curte constată că interdicția nu a avut în vedere și această procedură. Asemănător primului motiv de casare, deși se identifică o greșită aplicare a legii de către prima instanță, cu privire la acest aspect, acest al treilea motiv de recurs fiind fondat și motivul de nulitate a actului atacat fiind înlăturat, soluția aferentă cererii de recurs va fi dispusă ca rezultat al analizării tuturor motivelor de casare. Or, cât timp motivul de casare referitor la greșit aplicare a prevederilor art. 213 din Codul de Procedură Fiscală din perspectiva conduitei reclamantei este nefondat (punctul II.2.2. din prezentele considerente), subzistând un motiv de nulitate a actului atacat prin cererea introductivă de instanță, se impune respingerea recursului, ca nefondat. II.3. Temeiul procesual al soluției date recursului Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.