Decizia nr. 5819/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 226/2025 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07 mai 2024, sub dosar nr. x/2024, reclamanta A., a chemat în judecată pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâții să includă în Lista medicamentelor compensate a medicamentului Olaparib în vederea efectuării tratamentului corespunzător pentru neoplasm ovarian high grade operat, până la soluționarea definitivă a dosarului de drept comun aflat pe rolul aceleiași instante.

2. Hotărârea atacată în cauză Prin sentința civilă nr. 226 din 25 februarie 2025, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii și a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, ca inadmisibilă. 3. Cererile de recurs declarate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 226 din 25 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta- reclamantă A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea cu trimitere, iar în secundar, casarea cu reținere, cu consecința admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că motivarea instanței de fond nu respectă dispozițiile și principiile ce rezidă din prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., fiind și confuză și contradictorie, prima instanță nepronunțându-se asupra tuturor excepțiilor invocate în cauză. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 7 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, ale art. 1443 C. civ., precum și ale art. 6-8 din Ordinul nr. 861/2014.

Recurenta-reclamantă a arătat că nu a adresat o cerere privind inițierea procedurii de evaluare a medicamentului deoarece există atât un refuz implicit, ce rezultă din faptul că potrivit caracteristicilor produsului acesta este autorizat pentru alte indicații terapeutice, fără a fi însă autorizat și pentru indicația terapeutică de care suferă, precum și un refuz explicit în cuprinsul cererilor formulate în cadrul acestui dosar. Aceasta a mai făcut trimitere și la situația specială medicală în care se află și la faptul că toți pârâții au atribuții, chiar dacă diferite, pentru includerea din oficiu a medicamentului pe Lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală.

4. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond. Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare: În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc.

civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat. Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, se reține că în mod corect instanța de fond a procedat cu prioritate la soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii, cu respectarea prevederilor art. 248 C. proc.

civ., inclusiv din perspectiva ordinii de soluționare a excepțiilor invocate în cauză, iar simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță cu privire la soluția pronunțată nu concordă modului în care apreciază recurenta că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, deoarece admiterea unor astfel de critici trebuie fundamentată pe argumente cu caracter obiectiv, iar nu pe aprecieri subiective ale părților care au formulat calea de atac. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. De asemenea, are în vedere că, așa cum s-a statuat în prg.

20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor.

Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare. Nefondate sunt și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, considerându-se vătămată într-un drept sau interes legitim prin refuzul nejustificat al autorităților pârâte de a actualiza lista medicamentelor compensate 100%, prin includerea medicamentului Olaparib pentru indicația terapeutică de care suferă.

Potrivit art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 "...se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri (...)". Refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile". Totodată, art. 2 alin. (2) din același act legislativ prevede că "Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.". Așadar, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere constituie un act administrativ unilateral asimilat.

Față de conținutul acestor texte de lege, Înalta Curte constată că este necesar ca reclamanta să facă dovada existenței premisei refuzului nejustificat și anume adresarea unei cereri către autoritatea/autoritățile chemate în judecată, în caz contrar acțiunea fiind inadmisibilă pentru lipsa actului administrativ asimilat litigios. Este de observat de asemenea că sintagma de "procedură prealabilă" vizează, în acest context, condiția depunerii unei cereri în legătură cu care se invocă pretinsul refuz nejustificat, iar nu recursul grațios prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004. În cauză, instanța de control judiciar constată că soluția de respingere a acțiunii reclamantei, ca inadmisibilă, se impune a fi menținută, prima instanță reținând în mod corect că, în dosarul de fond, nu a fost depusă nicio dovadă în sensul că reclamanta s-ar fi adresat în prealabil autorităților pârâte cu solicitările în legătură cu care pretinde că ar exista refuzuri nejustificate.

De altfel, reclamanta a recunoscut prin notele scrise înregistrate la dosarul de fond în data de 05 decembrie 2024 că nu a depus cereri prin care să solicite autorităților pârâte îndeplinirea procedurii de evaluare a medicamentului, reglementate de art. 6-8 din Ordinul nr. 861/20214 și nici prin cererea de recurs nu a susținut contrariul. Prin urmare, nu se poate reține că recurenta-reclamantă a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie de adresare a unei cereri, astfel că, în mod corect a constatat instanța de fond că autoritățile pârâte nu au fost sesizate în prealabil și nu li s-a dat posibilitatea să răspundă solicitantului în termenul legal de 30 de zile de la înregistrarea cererilor, astfel cum statuează dispozițiile Legii nr. 554/2004, pentru ca instanța de contencios administrativ să poată analiza existența unui refuz nejustificat sau o nesoluționare în termen legal a unei cereri.

În concluzie, având în vedere că adresarea unei cereri către autoritățile publice pârâte, în condițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, reprezintă o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, astfel încât consecutiv acesteia să se poată pretinde existența unui act administrativ asimilat în forma refuzului nejustificat al autorității publice, iar neîndeplinirea ei este sancționată cu respingerea cererii în contencios administrativ ca inadmisibilă, câtă vreme lipsește însuși actul administrativ dedus judecății, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de prima instanță este corectă, iar criticile formulate nu pot conduce la reformarea sentinței atacate. Pentru aceste considerente, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc.

civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 226 din 25 februarie 2025 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 226 din 25 februarie 2025 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 27 noiembrie 2025.