Decizia nr. 5417/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 19.04.2022 sub numărul de dosar x/2022 reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R.,S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., G., HH., II., JJ., KK., LL., MM., M., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București și Ministerul Justiției, au formulat plângere împotriva adreselor emise de Ministerul Justiție nr. 2/6507/24.03.2022 și nr. 2/17632/05.04.2022 de respingere a contestațiilor au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: - anularea parțială a Ordinului nr. 6245C din 30.12.2021 și a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emise de Ministrul Justiției, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- anularea parțială a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiției în ceea ce privește înghețarea sporurilor și obligarea pârâtului Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției să emită un nou ordin prin care să dispună majorarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului pentru păstrarea confidențialității în raport de majorarea indemnizației de încadrare brută lunară; - anularea parțială a Ordinului nr. 6245C din 30.12.2021 și a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emise de Ministrul Justiției în ceea ce privește data aplicării ordinelor și obligarea pârâtului Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției să emită noi ordine prin care să dispună recalcularea și plata diferențelor salariate rezultate din aplicarea ordinelor începând cu data de 01 august 2016, ci nu cu data de 30.12.2021; - obligarea pârâților Ministerul Justiției și Curtea de Apel București la plata diferențelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016, dacă nu s-ar fi aplicat plafonarea prev. de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și înghețarea sporurile și drepturile salariate efectiv plătite noua în această perioadă, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare,

calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 176 din data de 03.10.2023, Curtea de Apel Ploiești- secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

A admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R.,S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., G., HH., II., JJ., KK., LL., MM., M., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., toți cu domiciliul procesual ales la sediul Curții de Apel București, din municipiul București, Splaiul Independenței, nr. 5, cu solicitarea ca toate actele de procedură să se efectueze prin doamna judecător A., la Curtea de Apel București, cu sediul menționat anterior, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București, cu sediul în municipiul București, Splaiul Independenței, nr. 5 Ministerul Justiției, cu sediul în municipiul București, strada x, nr. 17, sectorul 5 și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin președinte, cu sediul în municipiul București, astfel cum a fost modificată; A dispus anularea, în parte, a Ordinului nr. 6425C din 30.12.2021 și a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022, emise de Ministerul Justiției, în ceea ce privește dispoziția privind plafonarea instituită asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi salariale, aplicată în temeiul art. 38 alin. (6) din legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și data de la care se calculează drepturile salariale,

având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, aceasta urmând a fi data de 01.08.2016; Anularea, în parte, a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022, emis de Ministerul Justiției în ceea ce privește cuantumul sporurilor. A obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unor noi ordine, prin care să se dispună recalcularea și plata drepturilor salariale ale reclamanților, începând cu data de 01.08.2016, având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, sporurile urmând a fi calculate în funcție de indemnizația de încadrare astfel stabilită, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi.

A obligat Curtea de Apel București la plata către reclamanți, în funcție de perioadele în care aceștia și-au desfășurat activitatea în cadrul acestei instanțe, a diferenței dintre drepturile salariale, constând în indemnizația de încadrare și sporuri, pe care reclamanții le-ar fi încasat dacă ar fi fost calculate cu aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 și drepturile efectiv încasate, diferențe care vor fi actualizate cu indicele de inflație, la care va fi adăugată dobânda legală penalizatoare, de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective.

A respins capătul de cerere având ca obiect plata diferenței dintre drepturile salariale, constând în indemnizația de încadrare și sporuri, pe care reclamanții le-ar fi încasat dacă ar fi fost calculate cu aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 și drepturile efectiv încasate, formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. 3. Cererile de recurs Împotriva acestei hotărâri au promovat recurs pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției, ambii invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.1.

În cadrul cererii sale de recurs, pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admitere recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și, în judecare, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii, ca prescrisă, admiterea excepției lipsei de obiect și respingerii acțiunii, ca atare și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Într-o primă critică susține recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție că, în mod netemeinic și nelegal prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, solicită instanței de control judiciar să constate că intimații-reclamanți s-au adresat autorității publice emitente cu o cerere pentru revocarea ordinelor în data de 21.01.2022, solicitând stabilirea indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, invocând incidența deciziei nr. 794/2026 a Curții Constiționale, precum ți existența unor hotărâri judecătorești definitive care vizau perioada prin care s-a stabilit că la data de 01 august 2016 trebuia aplicat VRS 605,225 Iei, când au intrat în vigoare prevederile legale art. III din O.U.G. nr. 20/2016 (...)", astfel că termenul de prescripție este depășit.

În sprijinul acestei opinii invocă Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ce face obiectul Dosarului nr. x/2019, din 24.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 853 din 22 octombrie 2019, redând paragrafele 70-80 și 85 din conținutul acesteia. Așadar, instanța supremă a statuat că " în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și con.

pletările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 1l alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct si aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal si nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia».

Întrucât, intimații-reclamanți au formulat acțiune în contencios administrativ în despăgubire, în temeiul dispozițiilor cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, recurenta - pârâtă solicită instanței de control judiciar să constate ca fiind nelegală dispoziția privind obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea pentru fiecare dintre reclamanți a unor ordine de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu 01,.08.2026 și în continuare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 Iei. Într-o altă critică ce vizează fondul cauzei, susține recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție că, în ceea ce privește data de la care drepturile salariale ale reclamanților se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, în practica instanțelor au existat atât soluții de admitere, cât și soluții de respingere a solicitărilor având acest obiect.

Aceste aspecte au fost reținute și de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, la paragrafele 59 și 60 din Decizia nr. 29/2021 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din data de 13.07.2021. Prin această decizie, sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, întrucât problema de drept identificată a primit deja soluționări diferite prin hotărâri judecătorești definitive, practica judiciară neunitară fiind identificată la nivelul mai multor curți de apel din țară.

în ceea ce privește soluțiile de admitere, dreptul a fost acordat de la date diferite. În conformitate cu dispozițiile art. 39 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările și completările ulterioare, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituțiile și autoritățile publice, devenite executorii in perioada I ianuarie 2019-31 decembrie 2021, se va executa eșalonat, potrivit calendarului și tranșelor prevăzute în acest act normativ.

Astfel, pentru a avea garanția că au fost aprobate și fondurile necesare punerii în aplicare, Ordinul ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021 a fost emis la scurt timp după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1283 din 28.12.2021 a Legii nr. 317/2021 a bugetului de stat pe anul 2022. Generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunțarea și motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a înaltei Curți de,Casatie și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1 nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că: "plecând de la premisa că un nivel al valorii de referință sectoriala de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistrali aflați în situații identice, instanțele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive și de statuat asupra necesității egalizării indemnizației de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.

în cuprinsul Deciziei nr. 29/17.05.2021, hotărârea anterioară care viza practic aceeași problemă de drept, nu se reținuse existența acestei stări de fapt. Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiției au acordat, potrivit competențelor, valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, ținând cont de necesitatea egalizării indemnizațiilor care s-a impus prin evoluția jurisprudenței, urmând ca hotărârile deja pronunțate să fie executate potrivit prevederilor legale. Pentru perioada anterioară emiterii ordinului contestat, recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție solicită instanței să ia în considerare dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. UI din O.U.G.

nr. 20/2016. Acestea, prevăd în mod clar că "începănd cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilorfuncției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistență socială, astfel cum este definit în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015." Similar, potrivit art. III din O.U.G.

nr. 20/2016, " începând cu luna august 2016, prevederile an. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe se aplică și personalului de probafiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.". De asemenea, solicită instanței să ia în considerare și soluțiile de respingere a unor acțiuni similare, pentru perioada de referință, anterioară emiterii actului administrativ, în care calitatea de reclamanți au avut-o judecători.

Invocă cu titlu exemplificativ dosarele nr. x/2020, aflat pe rolul Curții de Apel Timișoara și dosarul or. x/2020, aflat pe rolul Curții de Apel Timișoara. Având în vedere cele expuse, precum și scopul actului administrativ, prin care Ministerul Justiției constatând incidența unei anumite stări de fapt și de drept, a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor, susține recurenta că acesta nu poale fi cenzurat de instanța de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, nu doar mergând către o dată anterioara, dar depășind și termenul de 3 ani de prescriere a drepturilor respective. Emiterea Ordinului nr. 6245/C/202I a reprezentat o decizie administrativăț Ordinul nu a fost emis ca urmare a unei obligații rezultate din lege sau din hotărâre judecătorească) prin care s-a urmărit, probabil, stoparea litigiilor vizând acordarea VRS 605,22 RON.

Această decizie a intrat în competența de apreciere exclusivă a ordonatorului principal de credite de Ia acea dată, singurul în măsură să aprecieze asupra eficienței efectelor avute în vedere prin emiterea ordinului în discuție (probabil reducerea cheltuielilor de judecată, reducerea cheltuielilor rezultate din dobânzi, etc). Prin urmare, acest ordin nu poate fi modificat în sensul schimbării datei de producere a efectelor, mergând către o dată anterioră emiterii lui, acualul ordonator principal de credite neputând dispune măsuri peste cele asumate deja de anteriorul ordonator principal de credite.

În plus, consideră că fiind important să se rețină faptul că în absența deciziei administrative, singura posibilitate deschisă reclamanților era de promovare a unei acțiuni judiciare, jurisprudenta unanimă fiind în sensul reținerii prescripției, or este de neconceput ca un act emis în favoarea personalului vizat, care acordă pentru viitor drepturi să constituire pretextul repunerii în termenul de prescripție, justificând astfel acordarea unor drepturi din anul 2016. Într-o altă critică pe fondul cauzei, susține recurenta - pârâtă că instanța de fond a admis în mod greșit capătul de cerere privind recalcularea indemnizației reclamanților prin raportare la o VRS de 605,225 RON, acesta impunându-sc a fi respins, ca rămas fără obiect, pentru următoarele aspecte: Președintele Înaltei Curți de:Casație si Justiție a emis Ordinul nr. 959 din 12.04.2023.

Prin art. 1 al Ordinului s-au dispus următoarele: Drepturile salariate ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor specializate si al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu respectarea grilelor cuprinse în anexele 7-75, părți integrante ale prezentului ordin…. Art. (3) - Drepturile salariate individuale calculate potrivit prezentului ordin vor fi stabilite prin ordine ale președintelui înaltei Curți de Casație și Justiție, in baza documentației transmise de fiecare curte de apel.

Art. (4) - Sumele care reprezintă diferența dintre drepturile stabilite pi trivit prezentului ordin și drepturile salariate stabilite anterior cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 se actualizează cu indicele de inflație, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibili tații flecarei obligații lunare de plată până la data plății efective. Art. 5 - Plata diferențelor salariate rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 si art. 4 din prezentul ordin se va efectua, în condicile legii, după asigurarea fondurilor t ecesare în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție". Ulterior, au fost emise și ordinele individuale de stabilire a drepturilor salariale intimaților din prezenta cauză, respectiv Ordinulnr.

1003/I/02.052023,iar la data de 27.09. 2023 a fost emis Ordinul nr. 2734/1/2023 de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Având în vedere emiterea acestor Ordine, consideră recurenta că acțiunea a rămas fară obiect, în ceea ce privește acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON.

Astfel, prin Ordinul nr. 959/2023 toți judecătorii au dobândit o vocație generală de a li se calcula indemnizația de încadrare în forma menționată, însă în perioada anterioară datei de 01.04.2023, vocația efectivă este determinată de mai mulți factori, respectiv: perioada de activitate; existența sau inexistența unor hotărâri judecătorești de recunoaștere a unor drepturi de natură salarială prin raportare Ia VRS 605,225 și perioadele pentru care acestea sunt recunoscute; intervenirea sau nu a prescripției dreptului de a solicita drepturile salariale prin raportare la VRS 605,225 Iei sau intervenirea prescripției dreptului ie a solicita executarea silită; orice alte situații particulare ce pot influența acordarea acestor drepturi salariale, urmând ca data de la care se vor acorda drepturile salariale va fi stabilită individual pentru fiecare judecător în urma analizei situațiilor concrete ale acestora.

Mai mult, prin Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023, s-a stabilit la articolul 1 următoarele: "Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului, justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat- 30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare". Totodată, la art. 2 alin. (1) din ordinul amintit mai sus, se precizează faptul că "Ordinele de stabilire a drepturilor salariale individuale conform art. I se emit în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 2734/1/27.09.2023 în baza documentației transmise de curțile de apel, iar la alin. (2) al art. 2 din același ordin se menționează că "în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a ordinului amintit mai sus, curțile de apel înaintează înaltei Curți de Casație și Justiție documentația,

care va constitui anexă la ordinele de stabilire a drepturilor salariale individuale ale judecătorilor si asistenților judiciari din circumscripția curții de apel." Astfel, în condițiile în care reclamanții beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, prin efectul recalculării drepturilor salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 31.12.2021, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele 1-13 la ordinul emis, acțiunea pe acest capăt de cerere a rămas fără obiect.

Totodată, solicită instanței să aibă în vedere și aspectul că prin același ordin s-a prevăzut că plata diferențelor salariale rezultate, în mod actualizat și la care se adaugă dobânda legală, să se facă după asigurarea fondurilor necesare în bugetul înaltei Curți de Casație și Justiție.

Asupra soluției de anulare a Ordinului nr. 401/2021 în ceea ce privește cuantumul sporurilor, solicită instanței să constate că și aceasta a fost admisă cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale relevante în cauză, pentru următoarele motive: Instanța de fond a constatat că nu poate fi reținută "menținerea cuantumului sporurilor la nivelul lunii decembrie a anului trecut, in condițiile în care sporurile de la nivelul anului respectiv nu au fost calculate prin raportare la indemnizațiile de încadrare de care ar fi trebui să beneficieze reclamanții." Prin urmare, soluția anulării Ordinului nr. 401/2021 a fost dată în considerarea soluției pronunțate cu privire la Ordinul nr. 6245/2021- care însă, așa cum am arătat la punctul anterior, este nelegală - acțiunea reclamanților fiind și sub acest aspect, parțial neîntemeiată și, parțial lipsită de obiect.

Astfel, așa cum a arătat deja, intimații reclamanți au beneficiat, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 959/I/2023 de stabilirea, prin ordine individuale, a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,22 RON neplafonată, cu acordarea corespunzătoare a sporurilor aferente. In plus, de aceste drepturi, inclusiv în privința sporurilor, intimații vor beneficia și pentru trecut în raport cu situația individuală a fiecăruia în parte.

Prin urmare, susține recurenta că soluția cu privire la acest capăt de cerere se impunea a fi cea de respingere ca lipsită de obiect în privința perioadei acoperite prin Ordinul nr. 959/1/2023, prin raportare la Ordinul nr. 6245/C/2021 și, ca neîntemeială în rest (soluția extinderii Ordinului nr. 6245/C/2021 pentru alte perioade decât cea avută dejaîn vedere fiind nelegală, inclusiv în privința sporurilor, atât din perspectiva efectelor prescripției cât și din perspectiva imposibilității obligării actualui ordonator principal de credite să depășească limitele deizionale de apreciere în care s-a manifestat voința administrativă a unui ordonator principal de credite diferit). De asemenea, mai susține recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție că și soluția instanței de fond în ceea ce privește calificarea Ordinului nr. 6245/C/2021 ca fiind un act administrativ normativ, este greșită.

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că distincția între actele administrative individuale și cele normative se realizează în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc. Astfel, actele administrative normative conțin reglementări cu general, impersonale, care produc efecte erga omnes și pentru care există obligația publicării în Monitorul Oficial pentru a intra în vigoare, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, față de o persoană, sau uneori față de mai multe persoane, determinate expres în conținutul acestora. Așa fiind, raportat la faptul că Ordinul nr. 6245/C/2021 se adresează unei categorii bine determinate de subiecte de drept (judecătorii din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și judecătoriilor) și pentru ca efectele sale să se producă, nu este impusă obligația de publicare în Monitorul Oficial, nu poate fi reținută teza caracterului normativ al acestui act.

Prin urmare, și sub acest aspect, se impune ca, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., să se constatate nelegalitatea soluției primei instanțe. Pentru aceste considerente, recurenta - pârâtă solicită instanței să admită recursul astfel cum a fost formulat, să caseze în tot hotărârea Curții de Apel Ploiești, să admită excepția invocată și să respingă acțiunea, ca atare și, pe fond, să respingă acțiunea, ca neîntemeiată, prin înlăturarea obligației stabilite în sarcina ÎCCJ de a emite un nou ordin de salarizare. 3.2. La rândul său, recurentul - pârât Ministerul Justiției, în cadrul cererii sale de recurs, invocând tot motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate, admiterea excepției prescripției dreptului material si respingerea acțiunii ca prescrisă, admiterea excepției lipsei de obiect și respingerii acțiunii ca atare, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Într-o primă critică susține că, în mod netemeinic și nelegal prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, prezentând aceleași argumente ca și pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că termenul de prescripției este depășit, în condițiile în care intimații-reclamanți s-au adresat autorității publice emitente cu o cerere pentru revocarea ordinelor în data de 21.01.2022, solicitând stabilirea indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, invocând incidența Deciziei nr. 794/2026 a Curții Constiționale, precum și existența unor hotărâri judecătorești definitive care vizau perioada prin care s-a stabilit că la data de 01 august 2016 trebuia aplicat VRS 605,225 RON, când au intrat în vigoare prevederile legale art. III din O.U.G.

nr. 20/2016...", acesta invocând la rându-i Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ce face obiectul Dosarului nr. x/2019, din 24.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 853 din 22 octombrie 2019. În ceea ce privește fondul cauzei, și recurentul - pârât Ministerul Justiției susține că hotărârea este netemeinică și nelegală, invocând în esență, aceleași considerente ca și pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la data de la care drepturile salariale ale reclamanților se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, respectiv cu privire la soluția dată de instanța de fond capătului de cerere privind recalcularea indemnizației prin raportare la VRS de 605,225 RON, apreciind la rându-i că se impunea respingerea acestuia, ca rămas fără obiect, prin raportare la Ordinele nr. 959 din 12.04.2023, nr. 1003/I/02.05.2023 și nr. 2734/I/2023 din 27.09.2023.

De asemene, recurentul - pârât Ministerul Justiției critică și soluția instanței de fond privind acordarea sporurilor fără limita instituită de art. 25 din Legea nr. 153/2017, solicitând a fi avută în vedere Decizia nr. 15/28.05.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, prin care ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia și a statuat că: "în interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita.prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariate, decizie care se aplică mutantis-mutandis și judecătorilor.

Art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea - cadru nr. 153/2017 prevede următoarele: "(3) începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creșteri salariale: a)cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salarii lor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiiLor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții;". Totodată, la alin. (6) al aceluiași articol au fost stabilite următoarele: "(6) în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salarii te de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022." Astfel, potrivit dispozițiilor legale mai sus citate, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cuantumul brut al indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor,

se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25 din lege, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, iar în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022. Susține recurentul-pârât că dispozițiile Legii nr. 153/2017 nu prevăd în mod imperativ un procent al sporurilor, ci lasă la aprecierea ordonatorului de credite condițiile de acordare a acestora, evident cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii, respectiv încadrarea în procentul de 30% precizat la art. 25. Așadar, dispozițiile art. 25 alin. (1) fixează doar pragul maxim pe care ordonatorul de credite trebuie să-l respecte, acesta având însă libertatea de a acorda sporuri al căror cuantum să fie chiar mai mic de un procent de 30% din suma totală a salariilor.

Mai mult, în prezent ne aflăm în perioada de aplicare etapizată a legii iar sporurile sunt stabilite de legiutor conform O.U.G. nr. 114/2018, O.U.G. nr. 1/2020, fiind stabilite în cuantum și menținute în mod expres de legiutor la un un nivel ce nu poate fi depășit. Susține recurentul că, faptul că există o practică, la anumite curți de apel, de a se acorda sporurile în procent de 45%, fără a se ține seama de limita prevăzută de art. 25, nu poate constitui un motiv legitim ca și ceilalți ordonatori secundari și terțiari de credite să fie obligați să încalce aceste dispoziții. În aceste condiții, instanța nu poate dispune obligarea pârâților dacă prin aceasta s-ar nesocoti dispozițiile imperative ale legii, doar fiindcă alți ordonatori de credite au ales să acorde sporuri în procent de 45%.

De asemenea, nu se poate vorbi de existența vreunei discriminări, din moment ce toți ordonatorii de credite sunt ținuți să respecte aceleași dispoziții legale. Consecința nerespectării plafonului de 30% prevăzut de lege este stipulat în art. 41 alin. (2) care prevede următoarele: "Nerespectarea prevederilor art. 25 constituie contravenție și se sancționează, în funcție de gradul de vinovăție a persoanelor responsabile, cu amendă Intre 5.000 tei și 20.000 RON și recuperarea prejudiciului." Referitor la starea de discriminare, susține recurentul - pârât Ministerul Justiției că reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un alt act normativ, a unor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competențele CNCD și instanței de judecată exclusiv în ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor legale care instituie drepturile în discuție, invocând mai multe decizii ale Curții Constituționale (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008), în cadrul cărora aceasta a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Astfel, pronunțându-se asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției referitor la unele dispoziții din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, Curtea Constituțională a reținut că "Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

în virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor loc^ subiective.

În consecință, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că_prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii." De asemenea, mai arată și faptul că prin Decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a statuat că "...dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevedea cuprinse în alte acte normative". Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție,

instanța de judecată trebuie să țină cont de faptul că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun a fi respectate în egală măsură de către toate autoritățile publice. Totodată, arată că soluția dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-310/10 Agafiței a fost în sensul că întrebările preliminare formulate de instanța de trimitere sunt inadmisibile, deoarece dispozițiile de drept UE a căror interpretare a fost solicitată (articolele referitoare la regimul sancționator care trebuie implementat de statele membre în temeiul a două directive antidiscriminare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situației de fapt din cauza principală, care se referea la o pretinsă discriminare între magistrați.

Astfel, analizând admisibilitatea întrebărilor preliminare, Curtea a constatat că situația prezentată excedează cadrelor generale stabilite de Directivele 2000/43 și 2000/78 în vederea combaterii anumitor discriminări. Principiul egalității de tratament consacrat de aceste directive se aplică în funcție de motivele/criteriile enumerate exhaustiv la art. 1 din directivele menționate. Astfel, articolul 1 din Directiva 2000/78 prevede că aceasta are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. La rândul său, Directiva 2000/43 are ca scop, astfel cum reiese din articolul 1 din aceasta, stabilirea unui cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau a originii etnice.

În concluzie, recurentul - pârât Ministerul Justiției, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 496 din C. proc. civ., solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în tot a hotărârii recurate, admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii, ca atare, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. 4. Apărările formulate în cauză Împotriva celor două recursuri au formulat o întâmpinare comună intimatele - reclamante I. și H., în cadrul căreia acestea au solicitat respingerea recursurilor, ca neîntemeiate și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală, respectiv respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, criticată de către cei doi recurenți.

Sub acest aspect, susțin cele două intimate - reclamante că actul supus analizei - Ordinul nr. 6245C din 30.12.2021, emis de Ministerul Justiției - are, potrivit conținutului său și efectelor produse, natura juridică a unui act administrativ normativ, întrucât: stabilește reguli generale privind modul de calcul al drepturilor salariate pentru întreaga categorie profesională a judecătorilor și asistenților judiciari; nu are destinatari individualizați; produce efecte pentru întreaga familie ocupațională "Justiție", în scopul asigurării unui tratament unitar și a aplicării principiilor egalității și nediscriminării prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017. Ca atare, termenul de prescripție nu se poate analiza individual pentru fiecare reclamant, ci la nivelul întregului corp profesional vizat de actul normativ.

În aplicarea practică a principiului unității salarizării, numeroase hotărâri administrative/judecătorești au recunoscut aplicarea valorii sectoriale (605,225 RON) începând cu 01.08.2016 la nivelul familiilor ocupaționale, ceea ce justifică caracterul normativ și efectul general al ordinelor similare.

Curtea de Apel Ploiești a reținut, în mod corect, că Ordinul nr. 6245C/2021 a fost emis în scopul stabilirii unui mod unitar de salarizare la nivelul familiei ocupaționale "Justiție", cu respectarea jurisprudenței și a deciziilor administrative emise de ceilalți ordonatori principali de credite (înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară etc). Fiind vorba despre un act normativ de aplicare generală, susțin intimatele - reclamante că termenul de prescripție nu poate fi raportat la data comunicării către fiecare reclamant, ci la momentul aplicării actului la nivelul sistemului, iar efectele sale se mențin în timp, câta vreme actul rămâne în vigoare.

Instanța de fond a apreciat in mod corect ca natura juridică a actelor contestate este: - în ceea ce privește Ordinul nr. (Î245C/30.12.2021 - un act administrativ normativ, întrucât stabilește modul de calcul al salariilor pentru toți judecătorii și asistenții judiciari, fără individualizare. - în ceea ce privește Ordinul nr. 401C/07.02.2022 - un act administrativ individual, emis în aplicarea primului. Având în vedere natura normativă a actului contestat, scopul său unitar, precum si faptul că termenul de prescripție a fost întrerupt prin introducerea acțiunii (art. 2537 C. civ.), susțin intimatele - reclamante că prima instanță în mod corect a respins excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune invocată de Ministerul Justiției, considerând-o neîntemeiată.

Având în vedere natura juridică normativă a Ordinului nr. 6245C/2021, suspendarea cursului prescripției pe durata procedurii prealabile administrative prevăzute de art. 7 din Anexa "V a Legii nr. 153/2017, întreruperea prescripției prin introducerea acțiunii în instanță (art. 2537 C. civ.); precum și faptul că raportul juridic dedus judecății este guvernat de normele C. civ. și ale Legii nr. 554/2004, iar nu de dispozițiile Codului muncii, intimatele - reclamante solicită instanței să respingă excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, textele de lege aplicabile fiind art. 2532 pct. 7 și art. 2537 C. civ. Legea nr. 554/2004; art. 7 Anexa V Legea nr. 153/2017), jurisprudență relevantă fiind Decizia ÎCCJ nr. 22/2020, dar și hotărârile/deciziile care au reținut aplicarea unitară a valorii sectoriale și susținută de doctrină.

În ceea ce privește criticile ce vizează fondul cauzei, susțin intimatele - reclamante I. și H. că, referitor la legalitatea Ordinelor MJ nr. 6245/C/3 0.12.2021 și 401/C/07.02.2022 Curtea de apel a constatat temeinic că actele contestate sunt acte administrative normative, care stabilesc reguli generale aplicabile tuturor judecătorilor din cadrul instanțelor vizate, și nu sunt acte individuale de stabilire a drepturilor salariale. în acest context, Curtea a reținut corect că prin aplicarea ordinelor nu pot fi anulate drepturile salariale deja câștigate prin hotărâri judecătorești definitive, conform principiului autorității de lucru judecat, prevăzut de art. 430-431 C. proc. civ.

Referitor la efectul pozitiv al lucrului judecat și principiul egalității, instanța a apreciat temeinic că drepturile salariale ale reclamanților trebuiau recunoscute retroactiv, începând cu data de 01.08.2016, conform hotărârilor judecătorești definitive obținute la nivelul familiei ocupaționale și practicilor instituțiilor similare (ÎCCJ, CSM). Curtea a corect subliniat că Ordinul MJ a fost emis în mod discreționar, aplicând VRS 605,225 doar de la data emiterii ordinului, ceea ce ar fi condus la discriminare salarială între judecători aflați în aceleași condiții. Această reținere a instanței este temeinică, întrucât respectă principiile egalității și nediscriminării, consacrate de Legea nr. 153/2017 și jurisprudența ICCJ și CCR (Decizia CCR nr. 794/2016, Decizia ICCJ nr. 3021/2021).

Referitor la inaplicabilitatea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, susțin intimatele că instanța de fond a apreciat corect că prevederile art. 38 alin. (6) nu pot constitui un temei pentru reducerea drepturilor salariale deja câștigate prin hotărâri judecătorești. Aceste dispoziții au caracter tehnic și reglementează doar limitarea creșterilor salariale viitoare în procesul etapizat de aplicare a legii. Reclamanții beneficiau de drepturi salariale recunoscute prin titluri executorii definitive, astfel că simpla invocare a art. 38 alin. (6) de către Ministerul Justiției nu poate anula sau plafona aceste drepturi. Referitor la contradictorialitatea și aplicarea practică a ordinelor Curtea a reținut temeinic că Ordinul MJ prezintă o contradicție internă: pe de o parte se stabilește aplicarea VRS 605,225, pe de altă parte se invocă art. 38 alin. (6), ceea ce în practică anulează efectul majorării salariale.

Această constatare este temeinică, întrucât evidențiază că ordinul nu poate produce efectele salariale reale și respecta autoritatea de lucru judecat. Referitor la sporurile salariale, arată intimatele că instanța a constatat corect că reclamanții au dreptul la sporurile pentru condiții de muncă vătămătoare, risc și suprasolicitare neuropsihîcă, confidențialitate, întrucât acestea nu au fost recalculare raportat la indemnizațiile de încadrare stabilite prin VRS 605,225. Această reținere este temeinică, deoarece ordonanțele succcssive privind plafonarea sporurilor nu se pot aplica asupra unor sporuri stabilite incorect, iar art. 25 din Legea nr. 153/2017 trebuie aplicat după corecta stabilire a indemnizațiilor.

In concluzie, susțin intimatele - reclamante I. și H. că prima instanță a apreciat temeinic faptul că Ordinul MJ nu putea fi aplicat în mod discreționar fără a respecta hotărârile judecătorești definitive și principiile egalității; că reclamanții au dreptul la plata diferențelor salariale începând cu 01.08.2016, precum și la sporurile cuvenite; că invocarea art. 38 alin. (6) sau a unor ordonanțe privind plafonarea drepturilor nu poate diminua drepturile stabilite prin titluri executorii.

În aceste condiții, Curtea a adoptat o soluție corectă, temeinică și conformă principiilor legale, asigurând aplicarea efectivă a drepturilor salariale ale reclamanților și eliminând orice discriminare în cadrul familiei ocupaționale "Justiție". În ceea ce privește data de la care se stabilesc drepturile salariale, susțin intimatele că susținerile recurenților sunt neîntemeiate, având în vedere următoarel considerente: Ministerul Justiției susține că Ordinul nr. 6245C/30.12.2021 a fost emis pentru viitor, în conformitate cu evoluția jurisprudenței și pentru a asigura fondurile necesare punerii în aplicare, și că nu poate fi cenzurat de instanță modificarea datei efectelor actului administrațiv.

Consideră intimatele că această abordare este însă contrară soluției reținute de Curtea de Apel Ploiești, care a constatat că reclamanții au drepturi salariale câștigate și protejate, care trebuie recunoscute începând cu data la care legea și hotărârile judecătorești au creat cadrul legal și material pentru pJata acestora, respectiv 01.08.2016. Curtea de Apel a arătat că aplicarea VRS doar începând cu 30.12.2021 generează discriminare între judecători aflați în situații identice, în timp ce alte hotărâri judecătorești definitive recunosc aceeași valoare încă de la 03.08.2016. Or, drepturile salariale câștigate prin hotărâri judecătorești definitive constituie creanțe certe și indivizibile, neputând fi amânate sau limitate prin act administrativ ulterior, chiar dacă scopul actului administrativ este de a regulariza plăți pentru viitor.

În ceea ce privește argumentul Ministerului Justiției privind "practică neunitară" a instanțelor, Curtea de Apel Ploiești a reținut că această lipsă de uniformitate nu poate constitui temei pentru a refuza recunoașterea drepturilor salariale câștigate și nici pentru a plafona plata acestora. Practica neunitară poate fi corectată doar prin aplicarea actelor normative în conformitate cu hotărârile judecătorești și cu principiile constituționale, fără a prejudicia drepturile individuale deja consacrate. Ministerul Justiției invocă efectele O.U.G. nr. 114/2018 și limitele bugetare pentru a justifica emiterea ordinului cu efecte doar pentru viitor, însă această justificare nu poate prevala asupra caracterului patrimonial și câștigat al drepturilor salariale, recunoscute prin hotărâri judecătorești și decizii administrative emise anterior.

Curtea de Apel a subliniat că drepturile salariale nu pot fi diminuate prin raportare la limite sau fonduri viitoare, fiind protejate de dispozițiile legale și de jurisprudența obligatorie a instanțelor. Ministerul susține că recunoașterea drepturilor salariale retroactiv ar fi afectată de termenul de prescripție. Curtea de Apel a constatat însă că, în speță, termenul de prescripție nu se aplică în raport de recunoașterea drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, care au efecte pe viitor, iar actul administrativ care ar modifica data aplicării nu poate fi folosit ca pretext pentru a împiedica plata retroactivă a sumelor datorate.

In consecință, consideră intimatele - pârâte că susținerea Ministerului, în sensul că ordinul a fost emis doar pentru viitor și că nu poate fi schimbată data aplicării acestuia este neîntemeiată, fiind contrară principiului legalității, egalilății în drepturi și protecției salariilor câștigate, așa cum a reținut Curtea de Apel Ploiești. Drepturile salariale ale reclamanților trebuie recunoscute și plătite începând cu data de 01.08.2016, inclusiv diferențele aferente, fără a fi limitate de deciziile administrative emise ulterior.

De asemenea, intimatele solicită a se respinge și cererea recurentului Ministerul Justiției, de constatare, ca rămasă fără obiect a cererii, considerând că această solicitare este eronată, întrucât Curtea de Apel Ploiești a reținut în mod clar că drepturile salariale ale reclamanților au fost încălcate anterior emiterii ordinului, iar simpla adoptare a unui act administrativ ulterior nu poate produce efect retroactiv în sensul ștergerii prejudiciului deja creat. Ordinul nr. 959/2023 nu poate constitui temei pentru a declara cererea iară obiect, deoarece acesta nu reglementează automat plata diferențelor salariale deja datorate pentru perioada anterioară emiterii ordinului, respect