- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția de contencios administrativ și fiscal
- Data
- 31 octombrie 2025
Decizia nr. 5050/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 295/2025 a Curții de Apel Cluj
Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2025, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentelor și Dispozitivelor Medicale din România, a solicitat instanței să dispună, pe cale de ordonanță președințială, obligarea pârâților să-i asigure, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului DURVALUMAB (denumire comercială IMFINZI), până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal.
2. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 295 din 6 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - secția a III-a de contencios administrativ și fiscal au fost respise excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității invocate de pârâtul Ministerul Sănătății. Au fost respinse excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității invocate de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului.
A fost admisă cererea de ordonanță președințială formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI, MINISTERUL SĂNĂTĂȚII, CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE și AGENȚIA NAȚIONALĂ A MEDICAMENTULUI ȘI A DISPOZITIVELOR MEDICALE, și a obligat pârâții la asigurarea, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% a medicamentului Durvalumab (denumire comercială IMFINZI) până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2025, aflat pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale din România.
3.1. Pârâtul Guvernul României, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a criticat, în principiu, soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive. În motivarea recursului, pârâtul a reiterat argumentele expuse în fața instanței de fond, considerând că nu sunt întrunite condițiile răspunderii juridice administrative referitoare la adoptarea unui act administrativ nelegal sau la nesoluționarea în termen a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege. A solicitat recurentul-pârât a fi avute în vedere prevederile art. 32 alin. (1) C. proc. civ., art. 4 din H.G. nr. 720/2008, art. 219 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, art. 2 lit. a) și lit. i) din H.G.
nr. 144/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, art. 220 alin. (3) și (4) și art. 280 lit. i) din Legea nr. 95/2006, precum și împrejurarea că Guvernul României este un organ colegial, care are în structura sa autorități de specialitate/de resort, în speță Ministerul Sănătății, care la rândul său are în subordine Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Prin urmare, a opinat că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, calitatea procesuală pasivă fiind condiționată de existența identității dintre pârât și cel obligat în raportul juridic, adică subiectul pasiv.
Concluzionând, a susținut că este lipsit de calitate procesuală pasivă, întrucât nu are atribuții și competențe în sensul solicitat de intimatul-reclamant, iar o eventuală soluție de admitere a acțiunii sub acest aspect este imposibil de valorificat atât timp cât, fiind o autoritate lipsită de calitate procesuală pasivă, nu poate asigura plata medicamentelor către reclamantă. 3.2. Pârâtul Ministerul Sănătății, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea excepției invocate, iar pe fond respingerea în tot a acțiunii. În esență, în motivare, a arătat că prima instanță a pronuntat sentinta civilă nr. 315/2024 cu încălcarea prevederilor art. 36 C. proc.
civ. coroborat cu art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 423/2022 privind aprobarea programelor naționale de sănătate. Raportat la obiectul cererii de ordonanță președințială (obligarea de decontare a unui medicament ce nu se regăsește în Listă) nu se poate concluziona că toate autoritățile pârâte au obligația să deconteze din FNUASS (bugetul acestui fond fiind gestionat exclusiv de CNAS) medicamentul solicitat de reclamantă. A susținut că Ministerul Sănătății nu are atribuții în decontarea medicamentelor incluse în Lista aprobată de H.G. nr. 720/2008, pentru care există protocoale terapeutice aprobate conform OMS/CNAS nr. 1301/500/2008 și nici în acordarea acestora către pacienți.
Astfel, a invocat în susținerea lipsei calității procesuale pasive art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006, art. 11 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, modificată și completată, art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 423/2022 privind aprobarea programelor naționale de sănătate. În susținerea celui de-al doilea motiv de casare a arătat că prima instanță a a pronuntat sentinta civilă nr. 315/2024 cu încălcarea prevederilor art. 32. lit. b) C. proc. civ., raportat la art. 16 alin. 1l din Legea nr. 95/2016 privind reforma în domeniul sănătătii, introdus prin Ordonanta nr. 37/2022, art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 423/2022, art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și ale art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006.
Totodată, a precizat că judecătorul fondului a pronuntat sentinta civilă nr. 295/2025 cu încălcarea prevederilor art. 997 C. proc. civ. A arătat că raționamentul primei instanțe eronat deoarece medicamentul în cauză chiar dacă a fost prescris de către un medic curant, nu garantează eficiența în cazul particular al reclamantei, cu atât mai mult cu cât acest medicament nu are indicație terapeutică pentru afecțiunea acesteia. A precizat că afecțiunea de care suferă reclamanta respectiv carcinom de tract biliar nu se încadrează în indicațiile terapeutice ale medicamentului Durvalumab (denumire comercială IMFINZI), indicații menționate pe rezumatul caracteristicilor produsului, rezumat care nu face parte din categoria de acte emise în regim de putere publică.
Așadar, administrarea acestui medicament se face off-label, respectiv se utilizează pentru o indicație neaprobată, neasumată de producător, care nu are studii clinice care să demonstreze eficacitatea pentru indicația terapeutică carcinom de tract biliar de care suferă reclamanta.
A invocat prevederile art. 4 din OMS/CNAS nr. 564/499/2021 pentru aprobarea protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor aferente denumirilor comune internationale prevăzute în Lista cuprinzând denumirile comune internationale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contributie personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum și denumirile comune internationale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naționale de sănătate, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 720/2008 și a susținut că un medic aflat în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate nu are posibilitatea legală de a prescrie un medicament off-label, iar un medic care nu se află în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate, chiar dacă poate prescrie un medicament off-label, acesta nu se poate deconta de către casa de asigurări de sănătate, acest lucru fiind interzis de art. 53 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.
În cazul în care medicamentul se regăsește în listă dar nu are protocol sau indicație terapeutică pentru afecțiunea reclamantului medicamentul se poate prescrie în afara indicațiilor, respectiv "off-label", numai că pe riscul și pe răspunderea medicului prescriptor și a pacientului. Pentru medicamentele "off-label" nu există studii clinice aprobate care să confere siguranta administrării medicamentului în altă modalitate decât cea prevăzută în RCP (rezumatul caracteristicilor produsului) sau din protocolul terapeutic aprobat (Ordinul MS/CNAS nr. 564/499/2021), protocol terapeutic care coincide cu indicațiile terapeutice din RCP.
Instanța de fond, prin acordarea acestui medicament reclamantei, a suplinit pe cale judiciară lipsa studiilor clinice relevante avute în vedere atunci când deținătorul autorizației de punere pe piață a unui medicament se adresează ANMDMR pentru evaluarea medicamentului în vederea includerii în listă sau în vederea extinderii indicațiilor terapeutice. Cu referire la cel de-al treilea motiv de casare arătat că motivarea instanței de fond nu face deloc referire la calitatea Ministerului Sănătătii de a deconta medicamentul solicitat, având în vedere că în prezenta cauză reclamanta solicită obligarea pârâtilor la acordarea medicamentului Durvalumab (denumire comercială IMFINZI) pentru indicatia terapeutică carcinom de tract biliar pe bază de prescriptie medicală, în regim de compensare 100%.
A mai invocat art. 243 1 și art. 243 2 din Legea nr. 95/2006 și a arătat că aparența de drept nu este în favoarea reclamatei astfel că admiterea acțiunii pe considerentele respectării dreptului la viață este o soluție incorectă care se impune a fi reformată în cadrul demersului de față. 3.3. Pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanță președințială, ca neîntemeiată. În esență, în motivare, a arătat că prima instanță a dat hotărârea cu aplicarea greșită a legii, instanța neținând cont de dispozițiile legale în materie și de starea de fapt reală, dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
A susținut că legitimarea procesuală pasivă în prezenta cauză nu aparține Casei Naționale de Asigurări de Sănătate în raport de obiectul cauzei și de atribuțiile acestei instituții, reglementate de art. 280 din Titlul VIII din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările si completările ulterioare. Cu privire la fondul cauzei, a susținut că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 997 noul C. proc. civ. si, pe cale de consecință, ar trebui respinsă cererea de ordonanță președințială, ca neîntemeiată, pentru că reclamanta nu justifică aparența dreptului în favoarea sa.
A invocat prevederile art. 243 alin. (1) si alin. (2), art. 243 1 și art. 241 alin. (1 1 ) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările si completările ulterioare și Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014, pentru aprobarea criteriilor si metodologiei de evaluare a tehnologiilor medicale, a documentației care trebuie depusă de solicitanți, a instrumentelor metodologice utilizate procesul de evaluare privind includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum și denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naționale de sănătate.
A precizat că, în prezenta cauză NU sunt îndeplinite CUMULATIV condițiile prevăzute de art. 997 noul C. proc. civ. pentru a fi admisă cererea de ordonanță președințială, la nivel de aparență, reclamanta nu are dreptul în temeiul legii de a beneficia în proporție de 100% de medicamentul cu denumirea comună internațională Durvalumab (denumire comercială IMFINZI) pentru indicatia terapeutică carcinom de tract biliar . În prezenta spetă, este vorba de o solicitare făcută instanței de contencios administrativ, pentru ca, în condițiile art. 997 noul C. proc. civ., instanța să exercite la nivel de aparentă un control de legalitate cu privire la refuzul pretins nejustificat al autorităților publice pârâte de a include în Lista medicamentelor compensate, aprobau prin H.G.
nr. 720/2008, cu modificările și completările ulterioare, precum și în protocolul terapeutic, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 564/499/2021, cu modificările și completările ulterioare, a medicamentului Durvalumab (denumire comercială IMFINZI) pentru indicația terapeutică carcinom de tract biliar de care suferă reclamanta. Această solicitare și analiză reprezintă o prejudecare a fondului și o analiză în fapt a dosarului de fond în care reclamanții au solicitat obligarea autorităților publice pârâte de a include în Lista medicamentelor compensate a medicamentului cu denumirea comună internațională TRAMETINIB (denumire comercială MEKINIST). Dar această solicitare din prezenta acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 997 noul C. proc.
civ. presupune implicit ca instanța să constate, la nivel de aparentă, un refuz nejustificat al autorităților publice pârâte de a modifica și completa prin operațiuni administrative, respectiv prin H.G. nr. 720/2008, cu modificările și completările ulterioare - Lista Anexă ą medicamentelor compensate și Ordinul ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 564/499/2021, cu modificările si completările ulterioare, deoarece obiectul indirect constă în ceea ce s-a solicitat și în dosarul de fond. În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 999 din Noul C. proc. civ. 3.4. Pârâta Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale din România a formulat recurs întemeiat pe disp.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu solicitarea de admitere recursului, casare a sentinței de la fond și respingerea acțiunii introductive de instanță. Subsumat cazului de casare invocat a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 134/2019 privind organizarea Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale din România precum și pentru modificarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, din care rezultă că între atribuțiile Agenției Naționale a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale din România nu se regăsește aceea de a suporta plata contravalorii medicamentelor compensare. În temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc.
civ., a susținut că și în procedura contenciosului administrativ trebuie îndeplinite condițiile generale de exercitare a acțiunii civile prevăzute de C. proc. civ., respectiv aspectele referitoare la capacitatea procesuală, interesul de a acționa și afirmarea unui drept, cu luarea în considerare a trăsăturilor specifice raportului de drept public dedus judecății. Prin urmare, și în situația acțiunii la obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, calitatea procesuală se raportează la capacitatea de drept public(capacitatea administrativă) a autorității chemate în judecată de a emite un act administrativ sau a îndeplini o anumită operațiune administrativă. Referitor la motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ., a arătat că a instanța de fond reținut în mod eronat că este îndeplinită condiția de admisibilitate a ordonanței președințiale prevăzute de art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv că există aparență de drept în favoarea reclamantei. În analiza existenței/inexistenței aparenței de drept în favoarea intimatei reclamante, respectiv a dreptului de a i se deconta un medicament, instanța trebuie să verifice dacă medicamentul este inclus în Lista de decontare și dacă are protocol terapeutic aprobat, protocolul terapeutic fiind obligatoriu pentru medicii aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate.
Raportat la obiectul cererii de ordonanță președințială, intimata-reclamantă nu are în favoarea sa o aparență a dreptului, nu are dreptul de a beneficia de compensarea in proporție de pentru achiziționarea medicamentului solicitat conform art. 231 și 232 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în calitate de asigurat, deoarece medicamentul nu figurează pe lista corespunzătoare medicamentelor compensate pentru indicația cancer de pancreas, operat, metastazat pulmonar, peritoneal și limfatic, de care poate beneficia reclamanta în calitate de asigurat. Cu privire la neprejudicierea fondului, a arătat că prin admiterea cererii de ordonanță președințială, instanța de judecată a recunoscut reclamantei dreptul la un medicament care nu figurează în protocolul terapeutic aprobat prin Ordinul nr. 564/499/2021.
A invocat art. 6 alin. (2) și (3) din OMS nr. 861/2014 precum și art. 4 din Ordinul nr. 564/499/2021 și a susținut că instanța de contencios administrativ era ținută să analizeze speța din perspectiva modului de îndeplinire de către autoritățile pârâte a atribuțiilor și competențelor conferite de lege acestora. A mai precizat că soluția pronunțată nu corespunde realității de drept a speței astfel că se impune admiterea căii de atac. 4. Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. II.
Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale din România se impun a fi respinse, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenții Guvernul României și Ministerul Sănătății, Înalta Curte constată că este nefondat. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
În cauză, recurenții au invocat acest motiv de casare în raport cu soluția de respingere de către instanța de fond a excepției lipsei calității lor procesuale pasive. Instanța de recurs apreciază că acest motiv de casare ar fi incident doar în măsura în care o astfel de analiză s-ar impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la invocarea excepției, comunicarea acesteia celorlalte părți sau discutarea excepției cu nerespectarea principiului contradictorialității, aspecte care nu au fost invocate de recurenți. Prin urmare, întrucât recurenții nu invocă încălcarea de către instanța de fond a unor aspecte procedurale în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, acest motiv de casare nu poate fi reținut.
În același timp, instanța de control judiciar constată că o parte din criticile circumscrise acestui caz de casare, așa cum au fost dezvoltate de recurenți, se circumscriu motivului de nelegalitate ce vizează aplicarea și interpretarea eronată a normelor de drept, ocazie cu care vor fi și analizate. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de către recurentul Ministerul Sănătății, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-pârât Ministerul Sănătății a susținut că motivarea sentinței este insuficientă, fiind întemeiată doar pe o parte din prevederile legale incidente cauzei, fără a fi aplicate nomele de drept în concret situației de fapt din speța de față, existând contradicție între textele de lege indicate și soluția dată.
Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.
Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus argumentele logico-juridic ce au stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță pentru care a considerat că se impune admiterea cererii de chemare în judecată. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global.
Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor.
Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (Hotărârea Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care judecătorul fondului a aplicat legislația relevantă situației de fapt ori caracterul lacunar sau insuficient al argumentelor instanței cu privire la soluțiile pronunțate. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.
În continuare, în ceea ce privește analiza motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de toți recurenții, Înalta Curte va respinge criticile de nelegalitate formulate sub aspectul calității procesuale pasive a pârâților. În prezenta cauză, obiectul cererii de ordonanță președințială privește obligarea autorităților pârâte la asigurarea către reclamantă a tratamentului cu medicamentul Durvalumab(denumire comercială IMFINZI), în regim de compensare integrală, până la judecarea în fond a cererii vizând includerea acestora în Lista medicamentelor compensate. Cadrul procesual al prezentei cereri de luare a unei măsuri vremelnice este același cu cel al cauzei de fond, reclamantul chemând în judecată autoritățile pârâte cu competență legală în elaborarea listei medicamentelor compensate.
Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod legal că, în procedura de introducere pe Listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind, astfel, partajată între Ministerul Sănătății, Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale din România și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora Lista, respectiv Guvernul României, care se pronunță asupra aprobării acesteia prin hotărâre, conform art. 242 din Legea nr. 95/2006. Astfel, recurentul-pârât Ministerul Sănătății are calitate procesuală pasivă în cauză în raport de prevederile Legii nr. 95/2006 și de atribuțiile ce îi revin în procedura de includere a unor medicamente în lista medicamentelor compensate.
Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-și criticile pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competența recurentei-pârâte CNAS, astfel că ministerul nu poate îndeplini o obligație ce cade în sfera de competență a altei autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat. Însă, Înalta Curte reține că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuții în gestionarea Fondul National Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale, a tehnologiilor și dispozitivelor asistive.
Potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărârea a Guvernului, iar art. 251 din același act normativ prevede că Ministerul Sănătății are atribuția elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor competențe, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătății, stabilesc atribuțiile principale și obiectivele urmărite în activitatea autorității ministeriale. Totodată, prevederile art. 9 din Legea nr. 95/2006 dispun că "(1) Programele naționale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii și strategiei sănătății publice de către Ministerul Sănătății, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică.
(...) (5) Programele naționale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătății, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătății și/sau CNAS, după caz." Având în vedere aceste atribuții, precum și obiectul cererii de ordonanță președințială, prin care reclamanta solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâților la protejarea dreptului său la viață, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a medicamentului Durvalumab(denumire comercială IMFINZI), nu se poate contesta legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populației, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistență medicală și tratament, adaptate nevoilor pacienților.
Argumentele referitoare la inexistența unui cadru normativ care să permită reclamantului decontarea din FNUASS a tratamentului cu medicamentul în discuție, respectiv la incidența dispozițiilor O.G. nr. 37/2022 care nu permit efectuarea de plăți de către Ministerul Sănătății decât în condițiile strict prevăzute de Legea nr. 95/2006, vizează fondul cauzei, neavând relevanță în privința calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, aceasta este un organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire pretenția reclamantei de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză. În esență, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamanta solicitând decontarea provizorie din acest buget a costului tratamentului cu medicamentul Durvalumab(denumire comercială IMFINZI) pentru indicația terapeutică de carcinom de tract biliar.
Or, aspectele invocate de pârâtă, referitoare la piedicile legale de decontare a unui medicament pentru o altă afecțiune decât cea pentru care a fost autorizat și inclus în listă vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, gestionar al FNUASS. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, în contextul în care totalitatea demersurilor (ce intră, potrivit sus indicatelor prevederi legale, în competențele restului autorităților recurente) nu poate avea o finalitate concretă decât urmare a exercitării atribuțiilor ce revin Guvernului României, de aprobare, prin hotărâre, a listei cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, nu poate fi reținută teza unei lipse a calității procesuale pasive a Guvernului României, acesta fiind una dintre instituțiile implicate în procedura de eliberare și decontare a medicamentelor pentru asigurații în sistemul public de asigurări de sănătate.
Sunt nefondate și susținerile Guvernului României referitoare la lipsa capacității sale civile, motivat de faptul că prezenta cauză ar avea un obiect eminamente civil și nu se circumscrie contenciosului administrativ. Înalta Curte mai reține că, deși obiectul ordonanței președințiale nu îl reprezintă obligarea pârâților la includerea în lista de decontare a medicamentelor solicitate, ci la decontarea provizorie a costului acestui tratament, nu se poate face abstracție de împrejurarea că litigiul este generat de refuzul de acordare a medicamentului în regim de decontare 100%, pe motivul neautorizării și neincluderii în listă a tratamentului solicitat de reclamantă pentru indicația terapeutică de carcinom de tract biliar.
Prin urmare, cum toți pârâții și fiecare în parte au atribuții în ceea ce privește procedura de includere pe lista de decontare a medicamentelor de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate, este justificată includerea lor în cadrul procesual pasiv al pricinii, criticile de nelegalitate expuse în cadrul recursurilor fiind nefondate. Un alt set de critici dezvoltat de recurenții-pârâți privește condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale. În esență, pârâții au criticat sentința recurată, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ. referitoare la aparența de drept și neprejudecarea fondului.
Referitor la cerința aparenței de drept, recurenții au invocat inexistența unui cadru legal corespunzător pretențiilor reclamantei, care solicită decontarea în regim de compensare integrală a tratamentului cu medicamentul Durvalumab (denumire comercială IMFINZI) pentru afecțiunea de care suferă. Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamantă, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantei dacă poziția acesteia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței.
În speță, Înalta Curte constată că reclamanta a probat aparența de drept, depunând acte medicale din care rezultă că suferă de o formă de cancer, pentru a cărui tratare medicul curant a considerat oportună administrarea medicamentului în litigiu, apreciind că este singurul tratament disponibil și dovedit eficace pentru acest caz. Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale invocate de reclamantă, ar putea fi examinate în cadrul acțiunii de fond cu privire la evaluarea și autorizarea medicamentului Durvalumab(denumire comercială IMFINZI), pentru indicația terapeutică "carcinom de tract biliar". Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului, într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților.
Este real faptul că indicațiile terapeutice pentru medicamentele prescrise nu se pot autoriza decât în condițiile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații către Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții. Procedura este însă una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp; or, timpul este elementul care lipsește intimatei - reclamante, întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acesteia. Înalta Curte reține că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie.
Înalta Curte apreciază a fi relevante parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate: "28. Curtea a admis faptul că nu este imposibil ca actele și omisiunile autorităților în materie de politica sănătății să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protejarea vieților pacienților, Curtea nu poate accepta ideea că niște chestiuni precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătății sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătății în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligațiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenție pentru apărarea vieții [a se vedea Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V și Öneryildiz împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004-XII].
29. Curtea reamintește că abordarea sa față de interpretarea art. 2 este ghidată de ideea că obiectul și scopul convenției ca instrument pentru protecția persoanelor impune interpretarea dispozițiilor sale și aplicarea lor astfel încât garanțiile acesteia să fie practice și efective (a se vedea, de exemplu, Yașa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 64, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI).
30. În cazul de față, capătul de cerere invocat în fața Curții este că autoritățile naționale nu au făcut ceea ce era de așteptat din partea lor, nu numai de către reclamant, ci și de către instanțele interne (supra, pct. 13-14), care le-au ordonat să îi asigure reclamantului medicamentele necesare ca să se trateze de boala care în cele din urmă i-a cauzat moartea." Prin urmare, dispunerea măsurii provizorii de asigurare a tratamentului medicamentos în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), până la data pronunțării asupra fondului litigiului, este de natură să contribuie la protejarea dreptului la viață al reclamantei, drept consacrat atât de art. 22 din Constituția României, cât și de art. 2 din Convenția europeană privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, căruia îi corespunde obligația corelativă a statului de a asigura respectarea acestui drept prin luarea tuturor măsurilor necesare.
S-a susținut a nu fi îndeplinită nici cea de-a doua condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuție, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluție. Înalta Curte constată că această susținere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiției privind existența aparenței dreptului în favoarea reclamantei, recurenții reluând aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită reclamantei compensarea tratamentului în proporție de 100% (fără contribuție personală), aspecte invocate în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiții și analizate de instanța de control judiciar în paragrafele anterioare.
Măsura solicitată de reclamantă are caracter vremelnic, fiind menită să răspundă unei situații de urgență, în care există un risc iminent la adresa vieții și sănătății acesteia și limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului. Prin urmare, condiția neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiția referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge recursurile declarate de recurenții - pârâți Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României, Ministerul Sănătății și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România împotriva sentinței civile nr. 295 din 6 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Definitivă. Pronunțată astăzi, 31 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.