Decizia nr. 5040/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 67/2025 a Curții de Apel Târgu

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 15 aprilie 2025, la dosar nr. x/2025, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, a solicitat suspendarea executării Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 până la soluționarea definitivă a capătului 2 de cerere; anularea Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 67 din 29 aprilie 2025 a Curții de Apel Târgu Mureș - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării Hotărârii nr. 32 din 06.12.2024 a Curții Constituționale a României, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 67 din 29 aprilie 2025 a Curții de Apel Târgu Mureș - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A., invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. În esență, a susținut că judecătorul de fond a adăugat la lege când a considerat că hotărârea nu poate fi contestată sau suspendată de către instanțele de contencios administrativ, deși nicăieri în legislația românească nu este prevăzut că aceste hotărâri de anulare a alegerilor ar fi definitive, nefiind prevăzută în mod explicit restricționarea sau prohibirea dreptului de acces la justiție împotriva lor. Atributul de a adăuga ori de a modifica legislația în vigoarea aparține puterii legislative reprezentată de Parlament, judecătorul neavând dreptul de a adăuga la lege. Astfel, în mod eronat a considerat instanța că statutul de independență a CCR față de alte instituții interne face ca actele sale să fie inatacabile în instanța de contencios administrativ ab initio, aspect care nu este prevăzut nicăieri în legislația României și nici în Legea Fundamentală ori în vreo normă comunitară, fiind afectat dreptul cetățenilor de a alege. Indirect, instanța a adăugat și hotărârile Curții Constituționale a României la categoria actelor ce nu pot fi contestate sau modificate de instanțele de contencios administrativ prevăzute la art. 5 din Legea 554/2004, deși acestea nu se află între actele administrative exceptate de acest articol. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a menționat că Legea nr. 554/2004 este norma procesuală în materia contenciosului administrativ, iar judecătorul de fond a încălcat această normă procesuală, deoarece Curtea Constituțională a României este o autoritate publică și face parte din organigrama instituțională a statului român, iar Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 emisă de CCR, a fost dată, așa cum se arată în chiar cuprinsul acesteia în paragraful 3, în aplicarea legii, respectiv art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, și a produs efecte juridice, întrerupând intempestiv procedura de votare pentru turul al II-lea al alegerilor prezidențiale și împiedicând cetățenii români cu drept de vot, să-și exercite acest drept fundamental prevăzut în art. 36 alin. (1) din Constituția României. Efectul anulării alegerilor prezidențiale reprezintă chiar punerea în executare a prevederilor art. 52 din Legea nr. 370/2004. Astfel, instanța de fond în mod eronat a refuzat să califice Hotărârea nr. CCR nr. 32/2024 emisă în executarea Legii nr. 370/2004, ca fiind un act administrativ unilateral normativ, așa cum e definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. A mai menționat că în conținutul Hotărârii nr. 32/2024 emisă de CCR procedura de citare a părților și asigurarea dreptului la apărare, lipsesc cu desăvârșire. Curtea Constituțională nu a urmat o procedură bazată pe principiile contradictorialității și asigurării dreptului la apărare. Aceasta pur și simplu s-a întrunit în secret, fără a da publicității măcar un comunicat, nu a citat cetățenii cu drept de vot și nici pe candidați, a anulat votul exprimat în turul I și a interzis cetățenilor să își exprime votul în turul al II-lea, absolut arbitrar, cu încălcarea Constituției României, a Legii nr. 47/1992, a Legii nr. 370/2004, dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE. De asemenea, prin exces de putere CCR a consemnat la finalul actului administrativ normativ, intitulat Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, că această "hotărâre" ar fi definitivă, întrucât nici în Constituția României, nici în Legea nr. 47/1992 și nici în Legea nr. 370/2004 nu se prevede că această specie de hotărâre emisă de autoritatea publică Curtea Constituțională a României ar fi definitivă. Sub un ultim aspect, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, a susținut că prin admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii pentru necompetență generală ridicată din oficiu, s-au încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 5 și art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004; art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României; art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentate a UE; art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (ex. Popescu contra României, Bellet contra Franței, Golder contra Regatului Unit etc.). Judecătorul de fond nu a amintit în motivarea sa și astfel a refuzat să aplice prevederile art. 147 (4) din Constituție și art. 11 alin. (3) teza a 2-a a Legii nr. 47/1992 referitoare la obligativitatea generală, erga omnes, a tuturor deciziilor CCR, inclusiv a Deciziei CCR nr. 390 din 8 iunie 2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 612 din 22.06.2021, pct. 83, prin care aceasta impune ca normele comunitare să fie aplicate prioritar în raport cu dreptul intern. Dacă Legiuitorul Român ar fi dorit ca toate hotărârile CCR să fie definitive și deci inatacabile, fie ar fi menționat acest lucru într-un articol de lege dedicat din Legea 47/1992, fie ar fi menționat acest lucru în fiecare articol de lege în care se vorbește despre hotărârile CCR. Se poate însă observa că legiuitorul distinge între hotărâri ale CCR care sunt definitive cum sunt cele stipulate la art. 31 alin. (2) din Legea 370/2004 și celelalte tipuri de hotărâri ale CCR, din care face parte și Hotărârea 32 din 06.12.2024, cărora legiuitorul nu le-a acordat atributul de a fi definitive. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, apreciind că soluția de admitere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii ridicată din oficiu de instanță și respingerea cererii sale ca inadmisibilă este nelegală, reprezintă de fapt o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) C. proc. civ. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare în cauză. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 30 octombrie 2025, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți 2.1. Argumente de fapt și de drept relevante Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării și anularea Hotărârii nr. 32 din 6 decembrie 2024 a Curții Constituționale. Prin sentința care face obiectul prezentului recurs, instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a executării Hotărârii nr. 32 din 6 decembrie 2024 a Curții Constituționale, pe care a respins-o ca inadmisibilă, soluția fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, neputându-se reține motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă. Primul motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. care permite casarea unei hotărâri atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a susținut că judecătorul de fond a adăugat la lege când a considerat că hotărârea nu poate fi contestată sau suspendată de către instanțele de contencios administrativ, deși nicăieri în legislația românească nu este prevăzut că aceste hotărâri de anulare a alegerilor ar fi definitive, nefiind prevăzută în mod explicit restricționarea sau prohibirea dreptului de acces la justiție împotriva lor. Înalta Curte amintește că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat. În prezenta cauză, se constată că instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin soluția pronunțată, respectiv de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, neexistând o imixtiune în sfera autorității executive sau legislative. Instanța de fond a stabilit natura juridică a actului contestat, respectiv aceea de act jurisdicțional și nu de act administrativ, prin raportare la rolul și activitatea autorității emitente, astfel cum sunt reglementate de art. 142 și art. 146 lit. f) din Constituție. În realitate, recurenta-reclamantă este nemulțumiță de modul în care instanța a interpretat și aplicat normele de drept material incidente speței. Or, în cazul încălcării/aplicării greșite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privința normelor de drept substanțial. În concluzie, criticile recurentei-reclamante nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., urmând să fie analizate alături de celelalte critici întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care permite casarea atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Însă, în cauza de față, nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar. Criticile recurentei-reclamante dezvoltate în susținerea acestui motiv de casare se suprapun, în mare parte, cu criticile prin care aceasta își exprimă dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, fiind nemulțumită de modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente speței. În concret, Înalta Curte constată că dispozițiile din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pe care recurenta-reclamantă pretinde că instanța de fond le-a încălcat atunci când a refuzat să califice Hotărârea nr. CCR nr. 32/2024 emisă în executarea Legii nr. 370/2004, ca fiind un act administrativ unilateral normativ, nu reprezintă o neregularitate de ordin procedural care să poată fi încadrată în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci se circumscrie ipotezei reglementate pct. 8 al aceluiași articol, care va fi analizat în continuare. Un ultim motiv de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care permite casarea atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte reține că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. Recurenta-reclamantă pretinde, în mod neîntemeiat, că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 5 și art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004; art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României; art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentate a UE; art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Astfel, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, Curtea Constituțională a statornicit următoarele: "1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României, desfășurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2024 și a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2024. 2. Procesul electoral pentru alegerea Președintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Președintelui României, precum și un nou program calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare. 3. Prezenta hotărâre este definitivă și general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se aduce la cunoștință publică." Temeiurile legale ale acestui act jurisdicțional al Curții Constituționale sunt reprezentate de dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituția României, ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, în considerarea obligației autorității constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și a rolului Curții Constituționale, consacrat prin art. 142 din Constituția României, de garant al supremației Constituției. Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România". Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează: "Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi". Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 47/1992, "Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. În exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică". Înalta Curte mai reține și că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Alin. (2) al aceluiași articol menționează că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, conform art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ, Curtea Constituțională pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Natura juridică a Hotărârii nr. 32/2024 este indisolubil legată de activitatea Curții Constituționale, astfel cum aceasta reiese din prevederile art. 1 alin. (2) din Constituția României, ca "unica autoritate de jurisdicție constituțională în România". Îndeplinirea atribuțiilor Curții Constituționale este subsumată rolului său, stabilit de art. 142 alin. (1) din Constituție și de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de garant al supremației Constituției. Hotărârea nr. 32/2024 a fost pronunțată de Curtea Constituțională în exercitarea competențelor și rolului amintit, aducând la îndeplinire o atribuție de jurisdicție constituțională, respectiv pe cea prevăzută de art. 146 lit. f) din Constituție ("veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului"), respectiv de art. 3 din Legea nr. 370/2004 ("Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit. f) din Constituția României, republicată, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatele sufragiului"). În contextul normativ expus anterior, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor sau hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională ca autoritate de jurisdicție constituțională, sentința instanței de fond fiind legală. În acest sens se mai reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituțională a statuat, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către aceasta, că "este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească." Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România", Curtea Constituțională a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției. Constată Înalta Curte că, astfel cum a arătat în cele ce preced, hotărârea Curții Constituționale contestată a fost pronunțată în temeiul prevederilor art. 142 și art. 146 lit. f) din Constituție, care statuează în arhitectura constituțională atribuția exclusivă a Curții Constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui, fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale. Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 370/2004, conform cărora "Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit. f) din Constituția României, republicată, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatele sufragiului" au menirea tocmai de a sublinia rolul și atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, prevăzute de norma constituțională a art. 146 lit. f). De altfel, art. 3 din Legea nr. 370/2004 este o normă complementară textului constituțional, legiuitorul utilizând tehnica legislativă a normei de trimitere, atunci când a făcut referire expresă la dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituție. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective. Conduita instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția României, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În aceste condiții, inadmisibilitatea acțiunii ca efect al constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, hotărârea atacată fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale emis în exercitarea atribuțiilor constituționale consacrate de art. 146 lit. f) din legea fundamentală, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acesteia. Totodată, principiile generale de drept invocate de recurenta-reclamantă nu pot crea norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute de legiuitor. În plus, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere și practica sa anterioară, în care prin deciziile nr. 5935/2024, nr. 5970/2024, nr. 85/2025 nr. 581/2025 și nr. 770/2025, având de analizat legalitatea Hotărârii nr. 32 din data de 6 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, a statuat în sensul constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești. Dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora. Conform art. 5 din C. proc. civ., "(1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii", normele de competență generală fiind de ordine publică, neputându-se crea jurisdicțional norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor. În concluzie, excepția inadmisibilității acțiunii este susținută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită. Astfel, Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024, nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susține recurenta-reclamantă, nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată. În ordinea constituțională și normativă proprie sistemului nostru de drept, această abordare nu poate fi calificată drept o denegare de dreptate și nu este de natură să atragă reformarea sentinței pentru o pretinsă încălcare a dreptului de acces efectiv la o instanță. Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că sentința recurată este dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.