Decizia nr. 5024/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 605/2023 a Curții de Apel Timișoara

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2018, la data de 02 august 2018, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR) prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului de a mai aplica dispoziția obligatorie nr. TMR_AIF 1397/05.04.2018, emisă de către MFP - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Serviciul Inspecție Economico - Financiară, având în vedere data săvârșirii faptei, contractele datând din anul 2012, iar în subsidiar, a solicitat anularea Dispoziției obligatorii nr. TMR AIF 1397/05.04.2018 și a Raportului de inspecție economico - financiară nr. 1395/05.04.2018, cu cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 605 din 18 octombrie 2023, Curtea de Apel Timișoara - secția contencios administrativ și fiscal: - a respins excepția prescripției, invocată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR) - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara; - a respins acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR) - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Serviciul Inspecție Economico - Financiară, și Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor și a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 605 din 18 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de fond nu a motivat soluția în conformitate cu cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., soluționând cauza fără a analiza în mod efectiv fondul apărărilor formulate. Instanța s-a limitat la o prezentare sumară a pozițiilor părților, fără a expune rațiunile pentru care a înlăturat argumentele reclamantei și fără a corela concluziile proprii cu probatoriul administrat. Recurenta subliniază că instanța a revenit nejustificat asupra probei cu expertiză tehnică în specialitatea căi ferate, drumuri și poduri, deși aceasta fusese încuviințată prin încheierea din 29.01.2019, iar avansul pentru efectuarea expertizei fusese achitat. Lipsa oricărei mențiuni în hotărâre cu privire la revenirea asupra probei și la restituirea avansului achitat reprezintă, în opinia recurentei, o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil, întrucât partea nu a putut cunoaște motivele pentru care instanța a refuzat administrarea unei probe decisive pentru soluționarea cauzei. Se susține că motivarea hotărârii este pur formală, nefiind analizate apărările de fond și nefiind explicată rațiunea pentru care instanța a preferat concluziile expertizei contabile în detrimentul expertizei tehnice solicitate, ceea ce echivalează cu o nemotivare și atrage casarea cu trimitere spre rejudecare. În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, în special dispozițiile O.U.G. nr. 94/2011, ale C. civ. și ale legislației tehnice aplicabile activității de întreținere pe timp de iarnă. Instanța a respins în mod eronat excepția prescripției, ignorând dispozițiile legale aplicabile, întrucât dispoziția obligatorie nr. TMR AIF 1397/05.04.2018 a fost emisă la mai bine de șase ani de la încheierea contractelor din 2012, astfel încât dreptul organului de inspecție economico-financiară de a stabili obligații era prescris. Se invocă atât dispozițiile art. 2500 și art. 2517 C. civ., cât și prevederile art. 9 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 94/2011, susținându-se că termenul de prescripție de cinci ani calculat de la încheierea exercițiului financiar aferent contractelor era împlinit la data emiterii dispoziției obligatorii. Recurenta apreciază că instanța a ignorat faptul că presupusele fapte ilicite imputate angajaților DRDP Timișoara datează din perioada 2011-2012, iar organul de control nu mai putea, după un interval atât de îndelungat, să stabilească obligații în sarcina operatorului economic. Recurenta susține, de asemenea, că a fost încălcat termenul maxim de șase luni prevăzut de art. 16 din O.U.G. nr. 94/2011 pentru efectuarea inspecției economico-financiare la marii contribuabili. Deși avizul de inspecție a fost emis în noiembrie 2016, iar controlul a fost anunțat pentru 22.12.2016, inspecția a fost suspendată abia în august 2017, după opt luni, iar reluarea acesteia a avut loc în martie 2018, ceea ce demonstrează depășirea duratei maxime legale. Recurenta consideră că instanța de fond a preluat fără verificare susținerile organului de control privind numărul de zile efective de inspecție, ignorând durata reală a procedurii și încălcarea termenului imperativ stabilit de lege. Recurenta invocă și aplicarea eronată a art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, arătând că organul de control a verificat și a recalculat prestații aferente perioadei ianuarie- martie 2013, deși această perioadă fusese deja supusă controlului Curții de Conturi, iar obiectivele controlului Curții de Conturi coincideau cu cele ale inspecției economico-financiare. Recurenta arată că legea interzice suprapunerea controalelor asupra acelorași obiective și că instanța de fond a ignorat această interdicție. De asemenea, susține că instanța a aplicat greșit normele privind activitatea de îndrumare prevăzute de Legea nr. 270/2017, ignorând faptul că organul de control nu a exercitat rolul de prevenție și nu a consemnat îndrumările obligatorii. Pe fondul constatărilor tehnice, recurenta arată că instanța a aplicat greșit normele materiale referitoare la decontarea utilajelor fără GPS, întrucât normativul AND 525/2011 impune dotarea cu GPS doar pentru anumite utilaje, iar documentele primare întocmite conform normativului justificau prestațiile. Se susține că instanța a ignorat concluziile expertizei contabile, care a confirmat caracterul justificativ al documentelor și realitatea prestațiilor. În mod similar, recurenta arată că instanța a aplicat greșit normele privind serviciile de informări operative, deși acestea sunt prevăzute expres în contracte și în normativul tehnic, iar organul de control a efectuat o analiză de oportunitate, nu de legalitate. În ceea ce privește necalcularea daunelor-interese, recurenta susține că instanța a aplicat greșit normele contractuale și principiile dreptului civil, întrucât contractul fusese reziliat la scurt timp de la încheiere, iar organul de control a interpretat în mod subiectiv clauzele contractuale, fără a respecta principiul forței obligatorii a contractului și fără a aplica metodologia stabilită de Curtea de Conturi prin Hotărârea nr. 462/2017. Recurenta concluzionează că hotărârea primei instanțe este afectată atât de nemotivare, cât și de aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce impune casarea acesteia în temeiul art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare sau, în subsidiar, cu soluționarea pe fond în sensul admiterii acțiunii.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul -pârât Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca legală și temeinică, reiterând argumentele pe baza cărora instanța de fond a respins excepția prescripției și acțiunea formulată. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma motivelor de casare, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare. Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal Dispoziția obligatorie nr. TMR_AIF 1397/05.04.2018 emisă în baza Raportului de inspecție economico - financiară nr. 1395/05.04.2018 prin care a fost dispusă măsura recuperării sumei de 3.955.939 RON, din care 2.455.651 RON cheltuieli fără bază legală, respectiv daune interese calculate conform clauzelor contractuale, nerecuperate și 1.500.288 RON accesorii calculate până la data de 25.03.2018 de la persoanele responsabile și Decizia nr. 75/P/05.10.2018 de soluționare a contestației administrative. Soluționând cauza, prima instanță a respins excepția prescripție dreptului organului fiscal de a stabili obligații în sarcina operatorilor economici, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 94/2011, cât și acțiunea în anulare, găsind neîntemeiate toate criticile de nelegalitate invocate, atât sub aspect procedural cât și sub aspect material substanțial, soluție însușită și de instanța de control judiciar. Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, instanța observă că, deși recurenta-reclamantă a încadrat formal criticile sale în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în dezvoltarea acestora a invocat și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, în special dreptul la un proces echitabil, sub aspectul modalității de administrare a probatoriului. Având în vedere conținutul concret al criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că acestea se circumscriu, în realitate, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care legalitatea sentinței recurate va fi analizată prin raportare la aceste temeiuri de casare, în ordinea logică impusă de natura susținerilor recurentei. În ceea ce privește criticile încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de fond ar fi soluționat cauza cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin faptul că nu ar fi administrat probatoriul solicitat, respectiv expertiza tehnică în specialitatea căi ferate, drumuri și poduri, deși aceasta fusese încuviințată prin încheierea din 29 ianuarie 2019, instanța revenind nejustificat asupra probei în condițiile în care avansul pentru efectuarea acesteia fusese achitat. Criticile sunt nefondate, întrucât din analiza actelor dosarului rezultă că instanța a pus în discuția părților imposibilitatea obiectivă de efectuare a expertizei, expertul desemnat fiind în imposibilitate fizică de a o realiza, iar această împrejurare a fost consemnată în încheierea de ședință. În temeiul art. 259 C. proc. civ., instanța poate reveni asupra unei probe încuviințate atunci când aceasta devine inutilă soluționării cauzei, iar în speță trecerea unui interval de peste zece ani de la efectuarea lucrărilor supuse verificării justifica aprecierea că expertiza tehnică nu mai putea aduce lămuriri suplimentare față de expertiza contabilă administrată. În aceste condiții, nu se poate reține că instanța de fond ar fi nesocotit dreptul părții la un proces echitabil, câtă vreme imposibilitatea efectuării probei a fost discutată în contradictoriu, iar instanța a motivat necesitatea revenirii asupra acesteia. În ceea ce privește criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de fond nu ar fi motivat hotărârea, în sensul că nu ar fi analizat toate apărările formulate și nu s-a pronunțat asupra restituirii avansului achitat pentru expertiză. Examinând sentința recurată, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde expunerea situației de fapt, analiza actelor administrative contestate, examinarea probelor administrate și raționamentul juridic care a fundamentat soluția. Faptul că instanța nu a împărtășit argumentele recurentei nu echivalează cu lipsa motivării, astfel încât nu se poate reține încălcarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Cât privește critica referitoare la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra restituirii avansului achitat pentru expertiză, aceasta nu poate fi primită în cadrul prezentului recurs. Eventuala omisiune de a se pronunța asupra unui capăt accesoriu de cerere nu constituie motiv de casare, legea instituind pentru asemenea situații procedura specială și obligatorie a completării hotărârii, reglementată de art. 444 C. proc. civ., procedură de care recurenta nu a uzat. În consecință, această critică este inadmisibilă în recurs și nu poate fundamenta incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului organului de inspecție economico-financiară de a stabili obligații, critica recurentei nu poate fi primită, întrucât se întemeiază pe o premisă eronată cu privire la obiectul cauzei și la regimul juridic aplicabil. Recurenta își construiește argumentația pornind de la ideea că faptele imputate angajaților DRDP Timișoara ar data din perioada 2011-2012 și că termenul de prescripție aplicabil răspunderii acestora ar fi fost depășit. Or, litigiul nu privește atragerea răspunderii patrimoniale a funcționarilor publici sau a personalului contractual, ci exclusiv legalitatea actelor de control - raportul de inspecție, dispoziția obligatorie și decizia de soluționare a plângerii prealabile. În acest cadru procesual, instanța nu este chemată să analizeze incidența termenelor de prescripție prevăzute de art. 85 alin. (1) și (5) din Legea nr. 188/1999 (respectiv art. 500 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 57/2019) sau de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, texte care reglementează raporturi juridice distincte, eventual ulterioare constatărilor organului de control. Aceste termene nu condiționează și nu limitează competența organului de inspecție de a stabili obligații în sarcina operatorului economic controlat, astfel încât invocarea prescripției răspunderii patrimoniale a angajaților nu poate afecta legalitatea actelor de control. În aceeași logică, nici dispozițiile C. civ. privind prescripția extinctivă (art. 2500 și art. 2517) nu sunt aplicabile, întrucât acestea vizează prescripția dreptului material la acțiune în raporturi juridice civile, iar nu prescripția dreptului organului de inspecție de a stabili obligații în cadrul unui control financiar. Regimul juridic aplicabil este cel special prevăzut de O.U.G. nr. 94/2011, care derogă de la dreptul comun. În ceea ce privește prescripția dreptului organului de inspecție economico-financiară de a stabili obligații, instanța de fond a reținut corect că termenul de prescripție prevăzut de art. 9 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 94/2011 a fost respectat. Termenul de cinci ani curge de la 1 ianuarie a anului următor încheierii exercițiului financiar vizat. Astfel, pentru anul 2011 termenul a curs între 01.01.2012-31.12.2016, pentru anul 2012 între 01.01.2013-31.12.2017, iar pentru anul 2013 între 01.01.2014-31.12.2018. Inspecția financiară a început la 22.12.2016, deci în interiorul termenului pentru anii 2011 și 2012 și anterior împlinirii termenului pentru anul 2013. În plus, potrivit art. 10 alin. (2) din ordonanță, termenul de prescripție se suspendă pe durata inspecției, de la data începerii controlului până la emiterea dispoziției obligatorii, astfel încât prescripția nu era împlinită la momentul emiterii dispoziției obligatorii nr. TMR AIF 1397/05.04.2018. Susținerea recurentei potrivit căreia actele juridice controlate au fost încheiate în 2012 și că ar fi trecut peste șase ani până la emiterea dispoziției obligatorii este lipsită de relevanță, întrucât legea nu raportează termenul de prescripție la data încheierii contractelor, ci la exercițiul financiar aferent acestora - opțiune legislativă expresă care nu poate fi înlăturată prin interpretare. Critica privind depășirea termenului de șase luni prevăzut de art. 16 din O.U.G. nr. 94/2011 este, de asemenea, nefondată. Textul legal nu instituie nicio sancțiune pentru depășirea duratei de șase luni, iar interpretarea sistematică a reglementării confirmă caracterul orientativ al acestui termen. Spre deosebire de alte reglementări în care legiuitorul a prevăzut expres consecințele nerespectării duratei maxime a controlului (de exemplu, art. 126 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură fiscală), art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 nu conține o asemenea sancțiune. În aceste condiții, suspendarea inspecției în august 2017 și reluarea sa în martie 2018 nu afectează legalitatea actelor de control. Durata totală a procedurii nu echivalează cu depășirea unui termen de decădere, iar instanța de fond a procedat corect analizând numărul de zile efective de inspecție, și nu intervalul calendaristic dintre aviz și finalizarea controlului. Critica întemeiată pe pretinsa încălcare a art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 este, de asemenea, lipsită de suport. Textul legal interzice supunerea la inspecție economico-financiară a obiectivelor deja verificate de Curtea de Conturi. Or, instanța de fond a reținut corect că inspecția contestată a vizat contractele de întreținere încheiate în anii 2011-2012, iar analiza prestațiilor efectuate în primele luni ale anului 2013 a fost realizată doar în măsura în care acestea reprezentau executarea obligațiilor asumate prin contractele vizate. Simpla coincidență temporală a unor prestații nu echivalează cu suprapunerea obiectivelor controlului Curții de Conturi, iar recurenta nu a făcut dovada reluării unor obiective deja verificate de auditorii publici externi. În ceea ce privește pretinsa nerespectare a art. 3 alin. (2) și alin. (3) lit. c) din Legea nr. 270/2017, critica recurentei este nefondată. Legea a intrat în vigoare la 17 ianuarie 2018, în timp ce activitățile de control s-au desfășurat în principal în anul 2017, astfel încât nu era aplicabilă ratione temporis. În plus, legea are un scop eminamente preventiv, vizând evitarea săvârșirii de contravenții în viitor, iar nu formularea de recomandări cu privire la fapte deja consumate. Inspecția contestată a vizat activități desfășurate în perioada 2011-2013, perioadă epuizată la momentul intrării în vigoare a legii, astfel încât obligația de îndrumare nu își putea găsi aplicarea. Lipsa unor mențiuni privind aplicarea Legii nr. 270/2017 nu constituie un viciu de legalitate, întrucât legea nu era aplicabilă nici temporal, nici material. Criticile recurentei referitoare la aplicarea pretins eronată a normelor materiale privind decontarea utilajelor fără GPS și a serviciilor de informări operative sunt, de asemenea, nefondate. Instanța de fond a analizat corect atât cadrul normativ incident, cât și clauzele contractuale aplicabile, concluziile sale fiind rezultatul unei interpretări riguroase a documentelor și a probatoriului administrat. În ceea ce privește utilajele nedotate cu GPS, recurenta pornește de la premisa că art. 30 din Normativul pentru prevenirea și combaterea înzăpezirii drumurilor publice, Indicativ AND 525/2011, ar impune obligativitatea dotării cu GPS doar pentru anumite utilaje, iar documentele primare întocmite conform normativului ar fi suficiente pentru justificarea prestațiilor. Instanța de fond a reținut însă în mod corect că raportul juridic dintre părți este guvernat în primul rând de clauzele contractuale, iar contractele de deszăpezire prevedeau expres, la art. 6.3, că plata prestațiilor este condiționată de prezentarea diagramelor GPS care atestă orele de funcționare ale utilajelor. Această cerință contractuală nu a fost modificată pentru perioada anterioară datei de 18 decembrie 2012, actele adiționale având efect numai pentru viitor, în lipsa unei stipulații exprese cu caracter retroactiv. În consecință, pentru perioada anterioară datei de 18 decembrie 2012, prestațiile nu puteau fi decontate în lipsa diagramei GPS, document justificativ cerut de contract, iar inspectorii au procedat corect atunci când au apreciat că documentele prezentate nu puteau suplini această cerință. Mai mult, chiar raportul de expertiză contabilă invocat de recurentă confirmă caracterul indispensabil al diagramei GPS, expertul arătând explicit că aceasta constituie dovada necesară a efectuării lucrărilor. În aceste condiții, instanța de fond a reținut în mod justificat că plățile efectuate cu încălcarea clauzelor contractuale și a dispozițiilor art. 30 din normativ au fost nejustificate, concluzia organului de control fiind legală și temeinică. În ceea ce privește serviciile de informări operative, recurenta susține că acestea ar fi prevăzute în contracte și în normativul tehnic, iar organul de control ar fi efectuat o analiză de oportunitate. Instanța de fond a reținut însă în mod corect că normativul tehnic aplicabil prevede expres, în Anexa 8, că informațiile meteo-rutiere sunt culese și consemnate de ofițerul de serviciu al districtului sau bazei, angajat al structurii DRDP, ceea ce exclude externalizarea acestor servicii către operatori privați. Prevederile art. 35 din normativ, invocate de recurentă, nu justifică decontarea unor servicii suplimentare, ci reglementează obligația organizării interne a unei rețele de informare, fără a permite substituirea personalului propriu cu personal închiriat. Instanța a observat în mod pertinent că în mai multe districte aceste obligații au fost respectate, informațiile fiind culese de personalul propriu, ceea ce demonstrează că operatorul economic dispunea de resursele necesare pentru îndeplinirea obligațiilor prevăzute de normativ. Recurenta nu a făcut dovada indisponibilității personalului propriu sau a existenței unor circumstanțe obiective care să impună externalizarea, limitându-se la afirmații generale care nu pot răsturna constatările organului de control. În aceste condiții, instanța de fond a reținut corect că decontarea serviciilor de informări operative a fost realizată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 82/1991 și ale art. 5 din O.G. nr. 119/1999, concluzia inspectorilor fiind pe deplin conformă cadrului normativ aplicabil. Critica privind necalcularea daunelor-interese nu poate fi primită, întrucât se întemeiază pe o interpretare eronată a clauzelor contractuale și a principiilor aplicabile răspunderii contractuale. Instanța de fond a reținut corect că rezilierea contractului la scurt timp de la încheierea sa nu înlătură obligația prestatorului de a executa prestațiile asumate și nici dreptul achizitorului de a solicita penalități pentru neexecutare, contractul stabilind expres aplicarea penalităților pentru orice întârziere sau neîndeplinire a obligațiilor asumate. Clauza relevantă, art. 19.3, instituie o răspundere contractuală automată, fără a condiționa aplicarea penalităților de producerea unui prejudiciu efectiv, de existența unor evenimente rutiere sau de durata derulării contractului. Instanța de fond a reținut în mod corect și faptul că prestatorul nu a executat obligația esențială de introducere în bazele de deszăpezire a utilajelor prevăzute în contract, obligație stabilită prin Ordinul administrativ nr. 10/1126/03.12.2012. Recurenta nu contestă această neexecutare, ci încearcă doar să o relativizeze prin raportare la durata contractului. Or, neexecutarea unei obligații contractuale asumate atrage aplicarea clauzei penale, iar achizitorul era îndreptățit să solicite daune-interese conform art. 13 din contract. Invocarea metodologiei Curții de Conturi prevăzute în Hotărârea nr. 462/2017 nu poate conduce la o altă soluție, întrucât aceasta nu poate modifica sau înlătura clauzele contractuale liber asumate de părți și nici nu poate prevala asupra principiului pacta sunt servanda. Critica privind pretinsa nemotivare a raportului de control și a dispoziției obligatorii este, de asemenea, nefondată. Instanța de fond a reținut corect că dispoziția obligatorie nr. TMR_AIF 1397/05.04.2018 cuprinde prezentarea detaliată a situației de fapt și indicarea temeiurilor legale avute în vedere, iar aceasta a fost emisă în baza Raportului de inspecție economico-financiară nr. 1395/05.04.2018, care conține o motivare amplă, structurată și completă. În aceste condiții, nu se poate susține că recurenta nu ar cunoaște faptele și motivele care au stat la baza măsurilor dispuse, astfel încât să se poată vorbi despre o lipsă de motivare aptă să atragă sancțiunea nulității. De altfel, instanța de fond, exercitând un control de plină jurisdicție, a analizat nemijlocit toate criticile formulate, recurenta având posibilitatea de a-și formula integral apărările.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul formulat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, ca nefondat.