Decizia nr. 4685/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 209/2020 a Curții de Apel Cluj

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj - secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea Deciziei nr. 283/17.07.2019 prin care a fost suspendată soluționarea contestației pentru suma de 2.602.791 (reprezentând impozit pe profit în sumă de 1.165.861 RON și taxa pe valoare adăugată în sumă de 1.436.930 RON) și respinsă contestația pentru suma de 3.025.151 RON (reprezentând impozit pe profit în sumă de 1.406.614 RON și taxa pe valoare adăugată în sumă de 1.618537 RON), anularea raportului de inspecție fiscală și exonerarea de la plata sumei de 5.627.942 RON și accesoriile la această sumă, cheltuieli de judecată. Primul ciclu procesual

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 209 din 17 decembrie 2020, Curtea de Apel Cluj - secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 209 din data de 17 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj - secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ., iar pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a formulat recurs incident, cu invocarea motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Decizia instanței de recurs Prin Decizia nr. 4994 din data de 27.10.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. și recursul incident formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva sentinței civile nr. 209 din 17 decembrie 2020 a Curții de Apel Cluj - secția a III-a contencios administrativ și fiscal, cauza fiind trimisă spre rejudecare. Al doilea ciclu procesual

Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 395 din 13 noiembrie 2024, Curtea de Apel Cluj - secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: A admis excepția inadmisibilității cererii de anulare a actelor administrative fiscale pentru obligațiile suplimentare în cuantum de 2.602.791 RON, pentru care s-a dispus suspendarea soluționării contestației prin Decizia nr. 283/17.07.2019 emisă de DGSC din cadrul ANAF. A respins ca inadmisibilă cererea reclamantei de anulare a actelor administrative fiscale pentru obligațiile suplimentare în cuantum de 2.602.791 RON, pentru care s-a dispus suspendarea soluționării contestației prin Decizia nr. 283/17.07.2019 emisă de DGSC din cadrul ANAF. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. A anulat parțial Decizia nr. 283/17.07.2019 de soluționare a contestației, Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată x/30.03.2018 și Raportul de inspecție fiscală nr. Raportul de Inspecție Fiscala nr. x/30.03.2018, astfel: - pentru anul fiscal 2011 - în sensul înlăturării obligațiilor de plată aferente acestui an fiscal, ca urmare a intervenirii prescripției fiscale, cu consecința reducerii corespunzătoare a obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei raportat la acest an; - pentru anul fiscal 2012 - în sensul înlăturării obligației de plată a impozitului pe profit aferent cheltuielilor deductibile în cuantum de 18.166,93 RON și înlăturării obligației de plată a sumei de 40.015,62 TVA; - pentru anul fiscal 2013 - în sensul înlăturării obligației de plată a impozitului pe profit aferent cheltuielilor deductibile în cuantum de 563.312,46 RON și înlăturării obligației de plată a sumei de 107.005,19 RON TVA; - pentru anul fiscal 2014 - în sensul înlăturării obligației de plată a impozitului pe profit aferent cheltuielilor deductibile în cuantum de 1.186.914,07 RON și înlăturării obligației de plată a sumei de 229.275,32 RON TVA; - pentru anul fiscal 2015 - în sensul înlăturării obligației de plată a impozitului pe profit aferent cheltuielilor deductibile în cuantum de în cuantum de 2.364.367,31 RON și înlăturării obligației de plată a sumei de 457.617,86 TV - pentru anul fiscal 2016 - în sensul înlăturării obligației de plată a impozitului pe profit aferent cheltuielilor deductibile în cuantum de în cuantum de 2.963.994,98 RON și înlăturării obligației de plată a sumei de 495.824,05 RON TVA. A respins, în rest, acțiunea formulată de reclamantă. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 52.050 RON, cheltuieli de judecată parțiale.

Cererea de recurs Împotriva sentinței de fond a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, criticând sentința din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și în rejudecare, respingerea acțiunii. Apreciază că prima instanță a interpretat eronat prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, art. 21 alin. (4) lit. t), art. 35 și art. 145 1 din Legea nr. 571/2003 în privința prescripției dreptului organului de inspecție fiscala referitor la impozitul pe profit aferent anului 2011. Pentru impozitul pe profit aferent anului 2011, declarația anuală se depune până la data de 25 martie 2012, iar termenul de prescripție a dreptului la acțiune al organului de inspecție fiscală a început să curgă de la data de 01.01.2013. Afirmă că pentru perioada 01.01.2011-31.12.2016, inspecția fiscală a început la data de 08.05.2017, și a fost finalizată în data de 30.03.2018, iar Decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x a fost emisă la data de 30.03.2018. În consecință, în perioada cuprinsă între 08.05.2017 - 30.03.2018, curgerea prescripției a fost suspendată, conform prevederilor art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003. Referitor la TVA, sunt aplicabile dispozițiile art. 134 alin. (2) și alin. (3) si art. 156 2 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Pentru TVA aferent trimestrului IV 20011, obligația declarativă intervine la data de 25.01.2012, iar termenul de prescripție a început să curgă de la data de 01.01.2013, inspecția fiscală fiind declanșată la 08.05.2013. A mai criticat sentința în ce privește înlăturarea obligațiilor de plată a impozitului pe profit aferent cheltuielilor deductibile aferente perioadei fiscale 2011 - 2016 sub aspectul lipsei documentelor justificative care să ateste efectuarea cheltuielilor în beneficiul activității societății, în vederea realizării de venituri impozabile.

Apărările formulate Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul declarat, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. A arătat că hotărârea primei instanțe este legală, fiind respectate dezlegările date de instanța de recurs în primul ciclu procesual. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma și în limita motivului de recurs invocat, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: O primă critică a sentinței recurate vizează interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor textelor de lege invocate, în privința prescripției dreptului organului de inspecție fiscală de a stabili obligații aferente anului 2011. Instanța de control judiciar constată că, la soluționarea cauzei, instanța de fond a aplicat prevederile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar după casare, instanța va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Astfel, prin decizia de casare nr. 4994 din data de 27.10.2022, Înalta Curte a tranșat aspectele privitoare la prescripția dreptului organului fiscal de a stabili și a determina obligațiile fiscale pentru operațiunile economice realizate în anul 2011. S-a reținut în considerente că, potrivit raportului de inspecție fiscală, perioada supusă controlului a fost 01.01.2011-31.12.2016. Inspecția fiscală s-a desfășurat în baza Avizului de inspecție fiscală nr. x/10.04.2017 și a început la data de 08.05.2017, data înscrierii în registrul unic de control al societății. Analiza circumstanțelor în cauză a fost efectuată în cadrul paragrafelor 77-86 din decizie, fiind reținută și Decizia nr. 21 din data de 14 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte concluzionând în sensul că în conformitate cu dispozițiile art. 91 alin. (1) și (2), art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripție de 5 ani a dreptului de a stabili obligații fiscale pentru anul 2011 a început să curgă la data de 1 ianuarie 2012, la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere, care s-a constituit în anul 2011, și s-a împlinit la data de 31 decembrie 2016, fiind fondate motivele de nelegalitate referitoare la prescripția dreptului organului de inspecție fiscală de a stabili obligații fiscale aferente anului 2011. Susținerile recurentei privind suspendarea prescripției pe intervalul cuprins între data începerii inspecției fiscale și data emiterii actului administrativ fiscal emis ca urmare a efectuării inspecției fiscale sunt irelevante, în raport de prevederile art. 98 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora "Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale", astfel cum s-a reținut în considerentele deciziei de casare nr. 4994 din data de 27.10.2022. Prin urmare, față de data începerii inspecției fiscale, 08.05.2017, prima instanță a soluționat cauza prin aplicarea reglementării incidente în speță conturată prin dispozițiile art. 91 alin. (1) și (2), art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 din decizia de casare, dând eficiență prevederilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., respectiv aspectelor de drept dezlegate de instanța de recurs, reținând în mod corect prescripția dreptului organului fiscal de a stabili și a determina obligațiile fiscale pentru operațiunile economice realizate în anul 2011. În privința celorlalte susțineri, Înalta Curte reține că nu constituie veritabile critici de nelegalitate referitoare la sentința recurată, ci o reiterare a aspectelor de fapt și de drept expuse în cadrul actelor procedurale depuse în fața primei instanțe. Or în aceste condiții, nu se impune o analiză de sine stătătoare a acestor susțineri, în acest cadru procesual. În consecință, instanța de recurs va respinge, ca nefondate, criticile recurentei reclamante cu referire la înlăturarea obligațiilor de plată a impozitului pe profit aferent cheltuielilor deductibile aferente perioadei fiscale 2011 - 2016. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în recurs va fi respinsă, ca nefondată, în raport de prevederile art. 452 C. proc. civ. Conform textului de lege anterior evocat, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 451 alin. (1) din același act normativ, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Pentru a fi îndeplinită cerința realității și întinderii cheltuielilor de judecată trebuia probat că onorariul avocațial solicitat a fost achitat în legătură cu activitățile aferente combaterii pretențiilor deduse judecății prin acțiunea înregistrată pe rolul instanței de fond, fiind necesară prezentarea facturii fiscale ce atestă dovada plății. Or, înscrisul aflat la dosar la fila x nu respectă regulile prevăzute de art. 272 și următoarele, respectiv art. 292 și următoarele din C. proc. civ. sub aspectul puterii doveditoare. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva sentinței civile nr. 395 din 13 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Totodată, în temeiul art. 452 din C. proc. civ., va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L., ca nefondată.