Decizia nr. 4667/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, la data de 1.08.2024, reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României au solicitat: 1. să se constate refuzul nejustificat, emis cu exces de putere, aparținând pârâtului, urmare a cererii nr. x/30.01.2024, refuz nejustificat manifestat prin neîndeplinirea obligației de rezultat de adoptare și publicare în Monitorul Oficial a Hotărârii de Guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat în domeniul forestier pentru perioada 1.01.2017-6.07.2017 într-un termen rezonabil; 2. obligarea pârâtului la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii de Guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1.01.2017 - 6.07.2017, respectiv a schemei finale/proiectului de H.G.

avizat de Guvernul României încă din anul 2016 și care a stat la baza emiterii Deciziei Comisiei Europene nr. C(2016)8769 final/3.01.2017; 3. stabilirea unui termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru punerea în executare a obligațiilor impuse sub sancțiunea aplicării unei penalități părții obligate în cuantum de 500-1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere și a unei amenzi prevăzute la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004; 4. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 290 din data de 22 noiembrie 2024, Curtea de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a decis astfel: - a respins excepția prescripției, excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes invocate de pârâtul Guvernul României.

- a admis, în parte, cererea formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României; - a obligat pârâtul Guvernul României la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, în vederea soluționării cererilor privind compensațiile aferente perioadei 1 ianuarie 2017 - 6 iulie 2017 formulate de reclamante, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; - a respins în rest, cererea; - a luat act că reclamantele solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 290 din data de 22 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a apreciat în mod eronat că termenul de prescripție aplicabil în cauza pendinte este cel prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În fapt, dreptul de a solicita emiterea unei Hotărâri de Guvern, cât și dreptul de a cere plata compensațiilor, reprezintă drepturi de creanță, fiind supuse termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului, adică, cel mai târziu de la data de 06 iulie 2017. Or, în prezenta cauză, cererea nr. x/30.01.2024 adresată de reclamanți Guvernului României este formulată după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 06 iulie 2017. Referitor la respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât a învederat faptul că instanța de fond, în mod eronat, a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamantele sunt îndreptățite să solicite obligarea Guvernului României la emiterea unei Hotărâri de Guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada 01 ianuarie 2017- 06 iulie 2017. Astfel, din interpretarea sistematică a textelor legale menționate mai sus rezultă, fără echivoc,

că soluția constând în obligarea autorității publice de a emite un act administrativ sau de a efectua o operațiune administrativă poate fi dispusă numai dacă se constată refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri sau refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative. În cazul unui act administrativ cu caracter normativ, nu se poate vorbi despre existența unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare și de adoptare a actelor administrative normative fiind exercitată de autoritatea competentă, în condițiile în care, din însăși procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor acestei autorități într-o marjă cu limite largi.

Față de obiectul solicitării reclamantelor, admiterea demersului contencios formulat, pe fondul său, presupune o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și, pe cale de consecință, conduce la încălcarea principiului separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. Având în vedere particularitățile actelor administrative cu caracter normativ, atât în ceea ce privește conținutul acestora, cât și în ceea ce privește procedura de adoptare, precum și faptul că dreptul de apreciere asupra oportunității emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorității emitente, cererea reclamantului de obligare a Guvernului României la adoptarea unui act normativ cu aplicabilitate generală, excedează competenței instanțelor judecătorești, care nu se pot substitui autorității executive, în exercitarea atribuțiilor acesteia.

În consecință, ținând cont de faptul că un demers contencios este inadmisibil când dreptul pretins nu este recunoscut de lege sau când condițiile de admisibilitate a căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală, apreciază că instanța de fond, în mod nelegal și eronat, a respins excepția inadmisibilității invocată de către recurentul-pârât Guvernul României. Un alt aspect al greșitei interpretări date de instanța de fond excepției inadmisibilității cererii pendinte este rezultat din nesocotirea principiului conform căruia actele administrative produc efecte numai pentru viitor. În concret, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că, la data promovării cererii de chemare în judecată, era în vigoare un act administrativ cu caracter normativ, având ca obiect de reglementare, chiar problematica expusă prin acțiune, respectiv aprobarea Normelor metodologice solicitate de către reclamant.

Cu privire la respingerea excepției lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, invocată de recurentul-pârât, instanța de fond a apreciat, contrar prevederilor legale adoptate în materie, că pentru perioada de referință 01 ianuarie - 06 iulie 2017 trebuie emisă o nouă Hotărâre de Guvern pentru a reglementa o situație juridică deja legiferată. A reiterat faptul că Guvernul României a realizat demersurile pentru a pune în practică Decizia C(2016)8769 final, cu aplicabilitate de la 03 ianuarie 2017 - 31 decembrie 2020, conform pct. (5), publicând la data de 6 iulie 2017 H.G. nr. 447/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă.

A obliga Executivul la o nouă emitere de act normativ având același obiect, presupune o dublă edictare de norme, cu atât mai mult cu cât din formula de calcul al ajutoarelor, compensația este acordată per an. Astfel, niciun termen al formulei de calcul nu face referire la faptul că valoarea compensației este influențată de luna calendaristică în care este depusă cererea de către beneficiar, cuantumul fiind același. Cu alte cuvinte, indiferent că cererea este depusă, de exemplu, în luna martie sau în luna august a anului 2017, reclamantele pot beneficia de acordarea compensației aferente anului 2017, formulând o cerere după data de 6 iulie 2017, data de intrare în vigoare a H.G. nr. 447/2017.

A pretinde acordarea acestor ajutoare de stat si pentru perioada de referință 01 ianuarie 2017-06 iulie 2017 înseamnă a solicita o compensație dublă, chestiune nelegală și inadmisibilă. Altfel spus, există deja cadrul normativ pentru acordarea compensațiilor pentru anul 2017, respectiv H.G. nr. 447/5017, existând chiar o plafonare a cuantumului ajutoarelor, astfel cum reiese din disp. pct. 19 a deciziei, valoarea maximă a bugetului aprobat prin Hotărârea Comisiei Europene la art. 2.5, fiind de 285.000.000 RON, sumă pe care Guvernul României nu o putea depăși. Acest buget este preluat identic la art. 12 din H.G. nr. 447/2017. Prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, Guvernul României și-a respectat atât obligațiile care rezultă din legislația internă (art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 și art. 5 din O.G.

nr. 14/2010, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007), cât și din legislația comunitară în domeniul ajutoarelor de stat cu privire la terenurile forestiere (Regulamentul UE nr. 1698/2005, Regulamentul UE nr. 1305/18.12.2013, Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017). Mai mult, Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale și nici acordarea unei compensații lunare, ci anuale, pe hectar de pădure și cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 și 20 din Decizie. În aceste condiții, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, au fost respectate atât durata de aplicare a schemei de ajutor de stat prin raportare la numărul de ani (2017-2020 -art.

11), cât și bugetul aferent acesteia (285.000.000 RON-art. 12). Astfel, suma aferentă compensațiilor cuvenite pentru prima parte a anului 2017 a fost deja acordată în baza H.G. nr. 447/2017, cuantumul acesteia nefiind diminuat, ci sumele cuvenite, inclusiv pentru prima parte a anului 2017, fiind acordate eșalonat în baza schemei de ajutor de stat aprobate, anterior-indicate, iar acordarea unor compensații suplimentare către solicitanți ar genera situația achitării unor sume ce depășesc cuantumul ajutorului de stat aprobat. Aceste aspecte rezultă din compararea sumei în cuantum de 285 milioane RON, menționate în cadrul Deciziei de aprobare a schemei de ajutor de stat, cu cea stabilită prin H.G.

nr. 447/2017, o nouă schemă pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 reprezintând o reglementare suplimentară și inutilă a aceleiași situații juridice. Recurentul-pârât a mai susținut și că instanța de fond a analizat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, reținând în mod eronat că acțiunea introductivă prin care se solicită obligarea pârâților la inițierea și emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, care, prin definiție, are caracter de generalitate și impersonalitate, nu poate fi interpretată în sensul că, în principal, reclamanții ar viza interesul legitim public.

Instanța fondului a omis a reține că un act normativ din categoria hotărârilor de guvern are efecte erga omnes, vizând un interes public, interes care se referă "la ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice." Acest fapt este și mai evident din perspectiva faptului că obținerea unei hotărâri judecătorești de obligare la emiterea unor norme metodologice nu mai prezintă interes practic, pe de o parte, fiindcă aceste norme au fost emise deja la data de 6 iulie 2017, iar pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care s-ar admite că, în perioada 1 ianuarie 2017-6 iulie 2017, nu au existat norme metodologice de aplicare, nu se poate, pe calea unei acțiuni în instanță, să se suplinească un presupus vid legislativ cu efect retroactiv, motive pentru care se impunea admiterea excepției lipsei de interes a reclamanților în promovarea prezentei acțiuni.

4. Apărările formulate în cauză În cauză, nu s-a formulat întâmpinare. II.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește criticile referitoare la greșita aplicare a legii de către prima instanță în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât Guvernul României a invocat faptul că dreptul intimatelor-reclamante la acțiune s-a născut la data de 06 iulie 2017, data de la care acestea aveau posibilitatea să își valorifice pretinsele pretenții; or, cererile administrative adresate de acestea din urmă sunt formulate după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 06 iulie 2017. Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii cu privire la acest aspect, apreciind că acțiunea în contencios administrativ dedusă judecății este supusă termenului de prescripție prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, iar nu termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2500 C. civ.

Termenul de 3 ani invocat de recurentul-pârât și prevăzut ca atare de dispozițiile art. 2.517 C. civ., reprezintă o dispoziție generală, însă în speță se aplică, cu prioritate, dispoziția specială, respectiv art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În acest sens, se au în vedere și dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reglementează completarea dispozițiilor legii speciale în materia contenciosului administrativ cu dreptul comun, ceea ce reprezintă o regulă generală. Compatibilitatea dispozițiilor legii contenciosului administrativ cu dreptul comun se stabilește, potrivit acestor dispoziții, de către instanță, cu prilejul soluționării litigiului, în măsura în care normele C. civ.

și celui de procedură civilă nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum și cu procedura reglementată prin lege. Ca urmare, se reține caracterul nefondat al acestor critici privind greșita respingere a excepției prescripției. În ceea ce privește critica adusă soluției instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității, Înalta Curte reține că, recurentul-pârât a susținut, în esență, că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă adoptarea unui act administrativ cu caracter normativ, iar o astfel de solicitare este inadmisibilă și excedează competenței instanțelor judecătorești, întrucât actul administrativ normativ nu se adoptă la cerere, iar dreptul de apreciere asupra oportunității emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorității emitente.

Înalta Curte constată că inadmisibilitatea este sancțiunea procesuală care intervine în cazul folosirii unui mijloc procesual care nu este prevăzut de lege sau care, deși este prevăzut de lege, este folosit în alt scop decât cel edictat de legiuitor. Totodată, constată că nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 referitoare la refuzul nejustificat și nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege referitoare la excesul de putere nu exclud actul administrativ cu caracter normativ de la posibilitatea persoanei vătămate care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de a sesiza instanța de contencios administrativ.

Instanța de recurs reține că hotărârile de guvern sunt acte administrative cu caracter normativ, care se emit pentru organizarea executării legilor, astfel că, în măsura în care obligația emiterii lor este prevăzută de o lege, în privința refuzului de a pune în executare această obligație (la cererea persoanei interesate - act administrativ asimilat) devin incidente dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituția României, potrivit cărora: "Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar". Astfel, nu se poate reține de plano o inadmisibilitate determinată exclusiv de petitul acțiunii având ca obiect obligarea la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, trebuind a se verifica în concret dacă prin acest petit se solicită, de fapt, obligarea la emiterea unui act cu încălcarea dreptului de apreciere al autorității administrative sau, dimpotrivă, conținutul acestui act este prestabilit anterior și obligatoriu, doar emiterea fiind cea care trebuie să fie impusă autorității în culpă.

Împrejurarea că autoritatea competentă trebuie să elaboreze instrumente de prezentare și motivare (în cazul hotărârilor Guvernului, Note de fundamentare, studii de impact etc.), care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării, conform art. 31 din Legea nr. 24/2000, nu poate constitui un fine de neprimire, deoarece instanța de contencios administrativ nu exonerează Guvernul de aceste atribuții și nici nu fixează conținutul concret al actului administrativ. În situația în care conținutul determinat al actului administrativ cu caracter normativ a cărui emitere se solicită este prestabilit prin acte normative anterioare cu forță juridică obligatorie, iar demersul judiciar urmărește exclusiv constrângerea autorității administrative competente la emiterea efectivă a actului respectiv, nu se poate susține încălcarea marjei sale de apreciere.

În plus, o asemenea problematică ține de analiza fondului cauzei, iar nu de condițiile de admisibilitate ale acțiunii în contencios administrativ. Referitor la criticile de nelegalitate invocate sub aspectul respectării/încălcării principiului neretroactivității legii civile, Înalta Curte apreciază că o lege este retroactivă când modifică situații definitive stabilite sau acte care și-au epuizat toate efectele în trecut. Or, această situație nu este incidentă în cauză, intimatele-reclamante solicitând obligarea unei autorități publice să respecte acte normative cu forță juridică superioară și să adopte actul administrativ normativ în organizarea executării dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, O.G.

nr. 14/2010, Deciziei C (2016) 8769 final din 03 ianuarie 2017 și Regulamentului nr. 1305/2013 al Parlamentului European. Acestea consideră că refuzul autorității publice intimate de a emite norme metodologice și de a adopta o hotărâre de guvern în acest sens, pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017, este nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată. Potrivit acestor prevederi legale, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicată, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea. Art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, definește excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.

În acest context, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât referitoare la încălcarea principiului neretroactivății. În ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției lipsei de interes, instanța de control judiciar observă că prima instanța a reținut că reclamantele în calitate de proprietare a unor terenuri forestiere incluse în situl Natura 2000, au în mod direct posibilitatea de a fi beneficiare a compensării acordate de art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, astfel că pot pretinde pârâtului să aibă o anumită conduită, respectiv să adopte normele metodologice pentru perioada 01.01.2017-06.07.2017. Faptul că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, erau în vigoare dispozițiile H.G.

nr. 447/2017, nu determină lipsa de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, în condițiile în care obiectul acesteia constă în obligarea pârâtului Guvernul României de a adopta normele metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017, perioadă care nu a format obiectul de reglementare al H.G.

nr. 447/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 6 iulie 2017. Or, potrivit art. 7 alin. (5) al acestui act normativ, "Pentru anul 2017 se acordă compensații numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și data de 31 decembrie". Înalta Curte observă însă că, subsumat acestei excepții, recurentul-pârât a invocat, atât în față instanței de fond, cât și în recurs, faptul că obligarea acestuia la adoptarea unui nou act normativ cu același obiect, pentru perioada menționată, ar echivala cu o dublă edictare de norme și o dublă compensație, în condițiile în care, potrivit mecanismului de calcul al ajutoarelor de stat, compensația este stabilită anual și nu lunar, indiferent de momentul formulării cererii, cadrul normativ aplicabil pentru acordarea compensațiilor aferente anului 2017 fiind deja instituit prin Hotărârea Guvernului nr. 447/2017.

Lecturând sentința recurată, Înalta Curte observă că aceasta nu cuprinde niciun răspuns cu privire la argumentul recurentului-pârât referitor la acordarea unei duble compensații pentru perioada de referință, în raport de formula de calcul reglementată de H.G. nr. 447/2017, indicată de către acesta în mod expres în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, instanța de fond nu a procedat la examinarea efectivă a susținerii recurentului-pârât și nici nu a indicat rațiunile pentru care ar fi înlăturat-o. Instanța de control judiciar apreciază că lămurirea aspectului referitor la dubla compensare are un caracter determinant pentru soluționarea cauzei, iar lipsa oricărei motivări cu privire la acesta generează un viciu de motivare, care împiedică verificarea legalității soluției pronunțate pe fondul cauzei și afectează justa soluționare a cauzei.

În acest context, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii ce urmează a fi pronunțată în litigiul de față, Înalta Curte apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța de fond să răspundă motivelor referitoare la formula de calcul reglementată de H.G. nr. 447/2017 și la acordarea unei duble compensații, subsumate de către recurentul-pârât Guvernul României lipsei de interes în promovarea prezentei acțiuni. În raport de soluția ce urmează a fi pronunțată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurent în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., acestea urmând a fi examinate de către prima instanță, cu ocazia rejudecării cauzei. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României, va casa în parte sentința civilă nr. 290 din data de 22 noiembrie 2024 și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării cauzei cu luarea în considerare a aspectelor invocate de către recurentul-pârât Guvernul României referitoare la formula de calcul și acordarea dublei compensații, urmând a fi menținute soluțiile pronunțate de instanța de fond asupra excepțiilor prescripției extinctive și inadmisibilității acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 290 din data de 22 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, în limitele casării. Menține în rest sentința recurată. Definitivă. Pronunțată astăzi, 15 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.