Decizia nr. 4281/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 124/2022 a Curții de Apel Ploiești

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 la data de pe 12 iunie 2020 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiului Galați prin Primar și Primăria Municipiului Galați-Direcția de Impozite, taxe și alte venituri - Serviciul Impozite, Taxe și alte Venituri Locale Persoane Juridice, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în tot a Dispoziției nr. 841/17.03.2020 privind soluționarea contestației formulate și pe cale de consecință anularea integrală a deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. x/12.12.2019, prin intermediul căreia au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în cuantum de 24.831.292,57 RON și, pe cale de consecință, exonerarea societății de la plata acestor obligații fiscale, anularea integrală a Raportului de inspecție fiscală nr. x/12.12.2019, ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. x/12.12.2019, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 124 din data de 21 iunie 2022, Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea formulată de reclamanta Distribuție Energie Electrică România S.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Galați prin Primar și Primăria Municipiului Galați-Direcția de Impozite, Taxe și Venituri Locale Persoane Juridice, ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta Distribuție Energie Electrică România S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub numărul 263/42/2020.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 476 din data de 31 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta Societatea Distribuție Energie Electrică România S.A. împotriva sentinței civile nr. 124 din 21 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 27 martie 2024, sub număr de dosar x/2020

Hotărârea recurată în cauză Prin sentința civilă nr. 390 din 30 septembrie 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Distribuție Energie Electrica Romania S.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Galați prin Primar și Primăria Municipiului Galați-Direcția de Impozite,Taxe și Venituri Locale Persoane Juridice; - a anulat în totalitate dispoziția nr. 841 din 17.03.2020 și decizia de impunere nr. x din 12.12.2019; - a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a raportului de inspecție fiscală nr. x/12.12.2019; - a luat act că reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 390 din 30 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs principal recurenții-pârâți Municipiul Galați, prin primar și Primăria Municipiului Galați - Direcția de Impozite, Taxe și Venituri Locale Persoane Juridice și recurs incident recurenta-reclamantă Distribuție Energie Electrică România S.A. 5.1. Recurenții-pârâți Municipiul Galați, prin primar și Primăria Municipiului Galați - Direcția de Impozite, Taxe și Venituri Locale Persoane Juridice au declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca nefondată. Invocă greșita respingere a lucrului anterior judecat, problema de drept supusă analizei fiind dezbătută în cel puțin două situații. Prima analiză a avut loc cu ocazia contestării deciziei Curții de Conturi, demers judiciar ce s-a finalizat în mod nefavorabil intimatei. Ce-a de doua situație, poate și mai clară a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, cauză identică cu prezenta problemă litigioasă, singura diferență fiind că emitentul deciziilor a fost Municipiul Ploiești. În speța de față, decizia de impunere nr. x/12.12.2019 este emisă în urma inspecției fiscale și respectă formularul ITL 035 aprobat prin Ordinul M.D.R.A.P. nr. 144/09.02.2016, formular care în conținutul său nu prevede nominalizarea clădirilor și detalierea valorilor impozabile ale acestora pentru care s-a stabilit impozitul pe clădiri suplimentar. Referitor la nominalizarea clădirilor și detalierea valorilor de inventar, aceste clădiri au fost declarate de către contribuabil, au fost înregistrate în evidența fiscală conform declarațiilor fiscale și verificate cu ocazia inspecției fiscale în evidența contabilă a societății. Având în vedere că reevaluările efectuate de către societate la data de 31.12.2008 și 31.12.2011 nu au fost întocmite în conformitate cu prevederile O.M.F.P. nr. 1752/2005, respectiv O.M.F.P. nr. 3055/2009, conform art. 1 alin(l) lit. b) din H.C.L. nr. 462/24.11.2011, H.C.L. nr. 3/17.01.2013 privind modificarea si completarea H.C.L. nr. 141/22.11.2012 referitoare la stabilirea impozitelor si taxelor locale pentru anul 2013, H.C.L. nr. 498/21.11.2013 privind stabilirea impozitelor si taxelor locale pentru anii 2012-2014, "cota prevăzută la art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, se stabilește la… 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință". La stabilirea situației fiscale reale, s-au avut în vedere și prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia "în exercitarea dreptului său de apreciere, organul fiscal trebuie să ia în considerare opinia emisă în scris de (...) instanța judecătorească, printr-o hotărâre definitivă, emisă anterior, pentru situații de fapt similare la același contribuabil/plătitori...". Având în vedere prevederile art. 254 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, aplicabilă până la data de 31.12.2015, s-a procedat la stabilirea obligațiilor de plată suplimentare reprezentând impozit clădiri pentru perioada 01.01.2012-31.12.2015, în sumă totală de 24.831.292,57 RON, din care debit în sumă de 12.051.534,48 RON (conform anexa nr. 6 din R.I.F. nr. x/12.12.2019) și majorări de întârziere calculate la luna octombrie 2019 în sumă de 12.799.758,09 RON (conform anexa nr. 7 din R.I.F. nr. x/12.12.2019). Inspecția fiscală a fost efectuată la solicitarea Curții de Conturi a României prin Camera de Conturi Prahova, potrivit adresei nr. x/08.11.2016, înregistrată la instituția noastră cu nr. 333675/11.11.2016. Adresa a fost transmisă în urma controlului efectuat de către Camera de Conturi Prahova la S.C. F.D.E.E. Electrica Distribuție Muntenia Nord S.A. pentru perioada 01.01.2013-30.06.2014, precizându-se următoarele: "Având în vedere faptul că reevaluarea de la data de 31.12.2011 a fost efectuată la nivelul filialei pentru toate sucursalele, nereevaluarea tuturor imobilizărilor corporale produce efecte asupra impozitului/taxei pe clădiri datorată în perioada 2012-2014 și de către celelalte sucursale. Aspectele constatate la prezentul control au impact în perioada verificată și se datorează unor evenimente anterioare, datorate faptului că reevaluarea efectuată la data de 31.12.2011 nu a respectat reglementările contabile în vigoare. Potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare în vigoare până la 31.12.2015, a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, actualizată, în vigoare de la data de 01.01.2016 și ale art. 17, art. 35, ort. 85, art. 86 alin. (1), art. 94, art. 95 și art. 99 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 17, art. 38, art. 94, art. 95, art. 113, art. 114, art. 119 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, actualizată, competența privind stabilirea obligațiilor fiscale reprezentând venituri ale bugetului local, respectiv impozit/taxă pe clădiri și teren, revine Direcției Generale Impozite, Taxe și Venituri Locale- Persoane Juridice din cadrul U.A.T.M. Galați". Concluzia Curții de Conturi Prahova reiese în urma analizării actelor întocmite de către organul fiscal al Municipiului Ploiești, care a constatat că la reevaluarea efectuată de către societate la data de 31.12.2008, cât și la data de 31.12.2011, nu au fost respectate prevederile O.M.F.P. nr. 1752/2005, respectiv ale O.M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conform cu directivele europene, potrivit cărora "elementele drntr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă și raportarea în situațiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinație de costuri și valori calculate la date diferite", precum și "dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate". Acest aspect este confirmat de cele două hotărâri judecătoresti pronunțate în Dosarul nr. x/2015, respectiv sentința curtii de Apel Ploiești nr. 32/10.02.2016 si Decizia înaltei Curți de Casație și Justitie nr. 3693, definitivă la data de 01.11.2018. Înalta Curte mai retine că acele construcții omise de la reevaluare fac parte din categoria clădiri și sunt supuse impozitului pe clădiri, fiind înregistrate în contul 212 -Clădiri. Organul fiscal local al U.A.T. Municipiul Galați a ținut cont de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. În efectuarea inspecției fiscale au fost avute în vedere atât constatări ale Curții de Conturi cât si decizii ale instanței supreme, susținerea reclamantei Distribuție Energie Electrica România S.A. (fosta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A.) conform căreia inspectorii fiscali nu au avut alte argumente decât propriile decizii și interpretări fiind neîntemeiate. Pe fondul cererii de recurs, pentru activele aflate în evidența fiscală a U.A.T. Galați s-a procedat la recalcularea impozitului pe clădiri datorat de către F.D.E.E ca urmare a faptului că 495 de poziții de active imobilizate au fost omise de la reevaluarea din anul 2008 iar un nr. de 1366 de poziții de active imobilizate au fost omise de la reevaluarea din anul 2011, acestea nefiind transmise evaluatorului în vederea efectuării reevaluării, împreună cu toate celelalte construcții, potrivit prevederilor O.M.F.P. nr. 1752/2005, respectiv O.M.F.P. nr. 3055/2009, situație de fapt constatată și de instanța supremă. Prin urmare, având în vedere că reevaluările efectuate de către societate la data de 31.12.2008 și 31.12.2011 nu au fost întocmite în conformitate cu prevederile O.M.F.P. nr. 1752/2005, respectiv O.M.F.P. nr. 3055/2009, pentru stabilirea bazei de impunere necesară calculării obligațiilor de plată suplimentare reprezentând impozit pe clădiri, pentru perioada 2012-2014, pentru stabilirea obligațiilor fiscale s-a avut în vedere valoarea de inventar înregistrată în evidența contabilă a sucursalei Galați, anterior înregistrării rezultatului reevaluării de la data de 31.12.2008. Inspecția fiscală desfășurată în cadrul Societății de Distribuție a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A. a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale în vigoare atât din punct de vedere fiscal cât și din punct de vedere contabil, respectiv Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, O.M.F.P. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, O.M.F.P nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene și H.G. nr. 2139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe. Inspecția fiscală nu a impus si nu a stabilit obligații suplimentare pentru construcții speciale, de natura rețelelor, așa cum se regăsesc în situațiile - Lista mijloacelor fixe netransmise la reevaluare conform proceselor-verbale întocmite de către contribuabil ca urmare a efectuării operațiunii de reevaluare la nivelul întregii societăți. În conformitate cu art. 253 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, "In cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică". Dacă reglementările contabile impun reevaluarea simultană a imobilizărilor din cadrul acelorași grupe, se efectuează reevaluarea în acest sens, deoarece disp. art. 253 alin. (5) din Codul fiscal nu disting între anumite ipoteze și situații de excepție ce pot apărea, ci trimit în mod concret la cele stipulate de reglementările contabile. Reevaluarea trebuie făcută în mod cert astfel cum este cerută de reglementările contabile, în sens contrar, sintagma "conform reglementărilor contabile" devine inutilă în construcția textului, deoarece este evident că reevaluarea reprezintă o noțiune apropiată de materia contabilității. Legiuitorul a dorit să sublinieze că reevaluarea trebuie făcută nu doar pentru că există o reglementare în acest sens, ci aceasta trebuie să fie în sensul reglementării contabile. Întrucât atât reevaluarea patrimonială realizată de către contribuabil la data de 31.12.2011 cât și cea de la 31.12.2008 nu a inclus toate activele dintr-o grupă, iar prin procesele-verbale nr. x/30.03.2012 (anexa nr. 1 din R.I.F. nr. x/12.12.2019) și nr. 1039/16.03.2009 (anexa nr. 2 din R.I.F. nr. x/12.12.2019) s-au identificat în primul proces-verbal un număr total de 1366 de poziții de mijloace fixe care nu au fost transmise la reevaluare, în Galați fiind identificate un număr de 387 de poziții de mijloace fixe printre care se regăseau și clădirii, respectiv prin al doilea un număr de 495 de poziții din care pe raza sucursalei Galați au fost 125 de poziții constând în clădiri si alte construcții, rezulta că aceste reevaluări nu au fost efectuate în conformitate cu reglementările contabile așa cum prevedea art. 253 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, rezultatele reevaluărilor întocmite la data de 31.12.2011, respectiv 31.12.2008, nu au putut fi luate în considerare pentru stabilirea impozitului pe clădiri aferent perioadei 2012-2014. Astfel, s-a avut în vedere valoarea de inventar a celor 21 de poziții de clădiri impozabile înregistrată în evidența contabilă a sucursalei Galați anterior înregistrării rezultatului reevaluării de la data de 31.12.2008. Cele 21 de active ce au făcut obiectul R.I.F. nr. x/12.12.2019 fac parte din aceeași grupă de active imobilizate și făcând parte dintr-o singură grupă de active imobilizate trebuiau reevaluate simultan pentru toată filiala, astfel cum prevăd dispozițiile legale menționate, coroborate. În cuprinsul sentinței civile nr. 124/21.06.2022 instanța de fond reține în primul ciclu procesual, că "potrivit probatoriilor administrate, se reține că, potrivit înregistrărilor contabile un număr de poziții nu au fost evaluate și nici supuse casării, susținerea în sensul că o parte nu sunt construcții sau casate nu a fost dovedită prin prisma probatoriilor, în acord cu textele de lege ce reglementează situația juridică a imobilelor și regimul construcțiilor, acestea fiind argumentele pentru care pârâta a procedat la calcularea obligațiilor fiscale. Susținerea instanței în rejudecare în sensul în care recurenta ar fi trebuit să dovedească faptul că acele repere fac parte din categoria clădiri este absurdă, fiind contrară principiului actor incumbit probatio. Astfel cum a arătat și Î.C.C.J. în decizia nr. 3693/01.11.2018, există o dispoziție legală care clasifică acele construcții omise la reevaluare sunt introduse în categoria "clădiri,,. Concluziile raportului de expertiză nu sunt de natură a reliefa o altă situație, în contextul în care susținerile cu privire la regimul juridic al elementelor de construcție supuse expertizării nu sunt în acord cu textele de lege ce reglementează nojiunea de clădire sau construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia. În aceste condiții s-a reținut în soluționarea fondului în primul ciclu procesual emiterea în condiții de legalitate a Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. x/12.12.2019. În mod diferit s-a pronunțat, asupra mijlocului de probă - expertiza, a doua instanță de fond în al doilea ciclu procesual, după ce cauza a fost trimisă în rejudecare, aceasta reținând: "Potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză în primul ciclu procesual dintre cele 387 poziții de imobilizări din lista imobilizărilor netransmise la reevaluare, pe raza teritorială a Municipiului Galați se regăsesc 27 de poziții, din care: 20 de poziții - alte echipamente și construcții speciale; 7 poziții care conțin în descriere cuvintele construcție sau clădire. Referitor la cele 20 de poziții expertul desemnat în cauză a stabilit în mod judicios faptul că acestea sunt imobilizări corporale cu utilizări speciale, respectiv lini electrice aeriene (LEA), linii electrice subterane (LES), diverse piese de schimb utilizate, fură a putea fi calificate clădiri din punct de vedere fiscal. Potrivit expertului, posturile de transformare nu se vând pe piața liberă, nu au o piață activă cu elemente omogene, nu au o funcționalitate individuală". Astfel, două instanțe de același grad s-au pronunțat diferit asupra aceluiași mijloc de probă, instanța de recurs urmând sa aprecieze. În cuprinsul sentinței civile nr. 390/30.09.2024 instanța de fond a reținut că "pârâta consideră ca nefiind reevaluate toate activele din aceeași grupa de imobilizări corporale, reevaluarea activelor din aceeași grupa nu poate produce efecte". Referitor la acest aspect Curtea a constatat, în mod eronat că "o astfel de concluzie nu este permisă de dispozițiile legale, care nu prevăd o asemenea sancțiune și în acest sens, a reținut că potrivit art. 13 din OMFP nr. 3055/2009, sancțiunile aplicabile pentru încălcarea prevederilor reglementărilor contabile conforme cu directivele europene sunt cele prevăzute de Legea contabilității nr. 82/1991, republicată. Din analiza Legii nr. 82/1991 se constată că singurele sancțiuni reglementate sunt cele din Cap. VI - contravenții și sancțiuni". Referitor la susținerea Curții potrivit căreia "pârâta avea obligația de a stabili că acele construcții omise de la reevaluare fac parte din categoria clădiri și sunt supuse impozitului pe clădiri" prevederea legală instituită prin pct. 110 alin. (3) din secțiunea 7.2.5.1 Reevaluarea imobilizărilor corporale din cadrul O.M.F.P. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabil la momentul efectuării reevaluării de la 31.12.2008, respectiv prin pct. 123 alin. (3) din secțiunea 8.2.5.1 Reevaluarea imobilizărilor corporale din cadrul O.M.F.P nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, prevede că: "...(3) Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate.", fără a distinge sau a impune că această grupă de imobilizări trebuie să fie formată numai din construcții care să facă parte din categoria clădiri și supuse impozitului pe clădiri. Raționamentul propus de lege prin acest paragraf vine, practic, în completarea alin. (2) al acelorași puncte, potrivit cărora "Elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă și raportarea în situațiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinație de costuri și valori calculate la date diferite". Așa cum sunt ele exemplificate în cadrul Reglementărilor contabile prevăzute în O.M.F.P. nr. 1752/2005 și O.M.F.P. nr. 3055/2009, imobilizările corporale pot fi "(..) terenuri; clădiri; mașini și echipamente; nave; aeronave etc", fără a fi o exemplificare limitativă doar pentru construcții din categoria clădiri. La momentul efectuării inspecției fiscale Societatea de Distribuție a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A deținea 6 sucursale, respectiv: Ploiești, Buzău, Brăila, Galați, Focșani și Târgoviște. Altfel, grupa de imobilizări care trebuia supusă evaluării în contextul prevederii legale mai sus menționată nu putea fi apreciată doar la nivelul evidenței contabile a sucursalei Galați, întrucât societatea trebuie analizată în ansamblul ei, ca un tot unitar, având o singură evidența contabilă, și nu șase evidențe pentru fiecare sucursală/FDEE în parte. Listele mijloacelor fixe netransmise la evaluare conform proceselor-verbale de recepție nr. x/16.03.2009 și nr. y/30.03.2021 întocmite cu ocazia efectuării evaluărilor aferente anilor 2008, respectiv 2011, deși evidențiate în mod individual pentru fiecare sucursală/FDEE în parte, fac parte din aceeași grupă de imobilizări înregistrată în evidența contabilă a societății. În cadrul documentelor întocmite de către echipa de inspecție fiscală nu a fost făcută nicio mențiune cu privire la faptul că evaluările avute în vedere nu ar fi fost efectuate în mod corect de către evaluatorii contractați de către societate, ci doar că aceste evaluări nu au fost complete, având în vedere listele mijloacelor fixe netransmise către evaluare atât la nivelul anului 2012 cât și la nivelul anului 2008, fapt pentru care nu au putut fi luate în considerare pentru menținerea impozitului pe clădiri declarat și achitat de către societate în perioada verificată. Relația contractuală între evaluatori și SDEE MN, atât din punct de vedere al modului de determinare a valorii reevaluate a mijloacelor fixe cât și din punct de vedere al respectării standardelor de evaluare în vigoare, reprezintă o obligație/drept între un prestator și client și excede competențelor verificării de către organul fiscal. Față de aceste argumente, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și în rejudecare respingerea acțiunii ca nefondată 5.2. Recurenta-reclamantă Distribuție Energie Electrică România S.A. a declarat recurs incident în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței recurate, iar în rejudecare admiterea cererii privind anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/12.12.2019, înlăturarea considerentului expus în pag. 14 parag. 3 și următoarele, prin care instanța se pronunța cu privire la critica ce privește durata și încetarea inspecției fiscale și înlăturarea considerentului expus în pag. 17 parag. 6 si următoarele, prin care instanța se pronunța cu privire la critica ce privește respectarea reglementărilor contabile în realizarea evaluării activelor societății. Prin sentința recurată, în mod nelegal instanța a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a RIF, apreciind ca raportul de inspecție fiscală nu ar constitui act administrativ fiscal ci doar un act premergător emiterii deciziei de impunere, care se întocmeste la finalizarea inspecției fiscale și cuprinde constatările în legătură cu toate perioadele și toate obligațiile fiscale înscrise în avizul de inspecție fiscală, precum și în legătură cu alte obligații prevăzute de legislația fiscală și contabilă ce au făcut obiectul verificării. Sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită, în principal, a dispozițiilor art. 131 Codul de procedură fiscală iar in subsidiar, a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 18 alin. (1) si (2) din Legea nr. 544/2004. Obiectul inspecției fiscale este definit în cuprinsul RIF, fiind prezentate obligațiile care fac obiectul inspecției fiscale respectiv impozit pe clădiri, Cap. II al RIF cuprinzând Constatările fiscale ca urmare a inspecției fiscale derulate. De asemenea, din prezentul raport de inspecție fiscală face parte declarația pe propria răspundere a reprezentantului sucursalei înregistrată cu nr. x/04.10.2019, fiind atașat și Centralizatorul obligațiilor de plata stabilite suplimentar reprezentând impozit clădiri (pagina nr. 12), cuprinzând detalierea obligațiilor de plata stabilite suplimentar in sarcina reclamantei cu titlu de impozit pe clădiri, precum si majorări de întârziere calculate. Astfel, sub un prin aspect, raportul de inspecție fiscală este reglementat de prevederile art. 131 alin. (1) Codul de procedură fiscală, conform căruia: "Rezultatul inspecției fiscale se consemnează, in scris, intr-un raport de inspecție fiscala, in care se prezintă constatările inspecției fiscale din punct de vedere faptic si legal si consecințele lor fiscale." Potrivit alin. (2) al aceluiași articol susmenționat: "Raportul de inspecție fiscala se intocmeste la finalizarea inspecției fiscale si cuprinde toate constatările in legătura cu perioadele si obligațiile fiscale verificate, precum si in legătura cu alte obligații prevăzute de legislația fiscala si contabila ce au făcut obiectul verificării. In cazul in care contribuabilul/plătitorul si-a exercitat dreptul prevăzut la art. 130 alin. (5), raportul de inspecție fiscala cuprinde si opinia organului de inspecție fiscala, motivata in drept si in fapt, cu privire la punctul de vedere exprimat de contribuabil/plătitor." Iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol susmenționat: "Pentru fiecare perioada si obligație fiscala ce au făcut obiectul constatărilor, raportul de inspecție fiscala sta la baza emiterii: a) deciziei de impunere, pentru diferente in plus sau in minus de obligații fiscale principale aferente diferentelor de baze de impozitare". Astfel cum a arătat instanței de fond, în raportul de inspecție fiscal se prezintă rezultatul inspecției fiscale, având iîn vedere că inspecția fiscală "are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalității si conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii si exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislației fiscale si contabile, stabilirii diferentelor, obligațiilor de plata, precum si accesoriilor aferente acestora". Prin urmare, în ceea ce privește respingerea ca inadmisibilă a solicitării de anulare a RIF, instanța de judecata urmează sa constate, in principal, încălcarea dispozițiilor art. 131 alin. (1) Codul de procedură fiscală de către prima instanță, raportul având natura juridică a unul act administrativ fiscal, producător de consecințe juridice fiscale, din perspectiva aspectelor de fond constatate. În subsidiar, se impune aplicarea măsurii anularii acestuia raportat la acțiunea formulata în prezenta cauza, dat fiind ca inclusiv in acest caz sunt aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În acest sens, Înalta Curte de Casație si Justiție a hotărât ca raportul de inspecție fiscală poate forma obiectul controlului de legalitate de către instanța de contencios administrativ care a fost sesizată cu verificarea legalității actului administrativ pe care 1-a precedat și fundamentat, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, raportul constituind un act premergător emiterii unui act administrativ de creanță fiscală. Pe cale de consecință, din interpretarea art. 2 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 18 alin. (1) si (2) din Legea nr. 544/2004 rezultă că atât autoritatea învestită cu soluționarea plângerii prealabile cât și instanța de contencios administrativ este competentă să anuleze inclusiv RIF chiar și prin considerarea acestuia ca fiind o operațiune administrativă premergătoare emiterii unui act administrativ in ipoteza in care plângerea/cererea este formulata concomitent cu solicitarea de anulare a actului administrativ pe care ii fundamentează. Prin sentința recurată, în ceea ce privește soluția de respingere a criticilor privind încalcarea prevederilor art. 126 Codul de procedură fiscală Curtea de Apel Ploiești a reținut, în esență, următoarele: - societatea face parte din categoria marilor contribuabili si nu ar fi prezentat dovezi contrare, astfel ca termenul pentru efectuarea inspecției fiscale este cel de 180 de zile, mai mult, considerând ca societatea se incadreaza si in ipoteza alternativa a aceluiași text legal, intrucat deține sedii secundare, astfel criticile privind durata inspecției fiscale au fost considerate nefondate; - în calcul inspecției fiscale nu intra perioada in care trebuie reluata inspecția fiscala, iar perioadele in care inspecția este suspendata nu sunt incluse in calculul duratei acesteia, astfel ca durata totala de 198 de zile s-ar fi incadrat in prevederile art. 126 alin. (2) CPF, - deși durata inspecției fiscale a fost mai mare de 180 zile, nu a depășit 360 de zile, iar in lipsa unei nulități exprese in care vătămarea sa fie prezumata de legiuitor, aceasta trebuia probata de către societate. Instanța de recurs este rugată să constate că prin interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 126 - art. 127 si art. 38 Codul de procedură fiscală prima instanță a îmbrătișat, fără vreo motivare proprie, poziția organului fiscal în ceea ce privește calificarea Societății ca facând parte din categoria marilor contribuabili, mai mult ca aceasta s-ar încadra in ipoteza alternativă a aceluiași text, încadrându-1 drept un contribuabil cu sedii secundare raportat la faptul că entitatea are 6 sucursale, interpretare preluată ca atare în cuprinsul Sentinței recurate. Contrar celor reținute de către instanță, prevederile art. 126 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală sunt inaplicabile ctă vreme entitatea verificată nu are 6 sucursale/sedii secundare, ci în realitate, ea reprezintă în sine un astfel de sediu secundar, respectiv sucursala, supus inspecției fiscale în mod independent de celelalte sucursale. Instanța de control judiciar este rugată să observe că divergența dintre părțile litigante a apărut în legătură cu durata inspecției fiscale, pornind de la mărimea contribuabilului. A arătat, in acest sens, ca DITVL Galați are o competență teritorială limitată la administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului local al unității administrativ teritoriale respective, astfel încât DITVL Galați nu este competentă să procedeze la verificarea celorlalte sedii secundare ale Societății, situate în raza de competență a altor direcții de impozite și taxe locale. De asemenea, din moment ce Consiliul Local Galați nu a reglementat criteriile de stabilire și lista contribuabililor mari si mijlocii, potrivit art. 38 alin. (2) Codul de procedură fiscală. și nici nu a fost stabilit un departament distinct în cadrul DITVL Galați pentru desfășurarea inspecției fiscale la contribuabili mari și mijlocii, în speță, singurul termen aplicabil duratei inspecției fiscale este cel de 45 de zile, prevăzut de art. 126 alin. (1) lit. c) Codul de procedură fiscală În acest context, devin inaplicabile prevederile art. 126 alin. (1) lit. a) si b) Codul de procedură fiscală în ceea ce privește perioada mărită a inspecției fiscale în cazul contribuabililor mari și mijlocii, pentru motivul că sucursala nu a fost și nu este încadrată/încadrabilă în categoria marilor contribuabili. Anularea actelor administrativ fiscale se impune ca urmare a încălcării de către DITVL Galați a prevederilor art. 126 Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, în cazul în care inspecția fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei de desfășurare a inspecției fiscale, aceasta încetează fără a se emite RIF și decizie de impunere. Astfel, pentru a putea atrage în mod artificial incidența prevederilor art. 26 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală și în consecință durata maximă de 180 de zile pentru inspecția fiscală, atât organul de soluționare a contestației cât și prima instanță de judecată susțin cu o interpretare vădit eronată a legii și vădit eronată prin raportare la situația de fapt, calificarea Societății ca fiind contribuabil cu sedii secundare. Or, prevederile art. 126 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală sunt inaplicabile în speță cată vreme rațiunea acestei prevederi legale este ca termenul inspecției fiscale să fie mai mare ca efect direct al volumului prezumabil net superior de verificare a tuturor sediilor secundare. Instanța de fond a preluat argumentele inspectorilor fiscali ce au susținut că inspecția fiscală s-a desfășurat pe o perioadă de 198 de zile, respectiv în perioadele 19.01.2017 - 24.03.2017 și 10.07.2019 -21.11.2019, însă, pentru această situație, în mod evident în speță devin aplicabile prevederile art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală în ceea ce privește intervenirea încetării inspecției fiscale la 90 de zile de la începerea acesteia și, pe cale de consecință, anularea Deciziei de impunere și a RIF emise cu nerespectarea normelor legale citate. Raportat la prevederile legale precitate, perioada maximă de efectuare a inspecției fiscale poate fi de cel mult: a) 360 de zile pentru contribuabilii mari, precum și pentru contribuabilii care au sedii secundare; b) 180 de zile pentru contribuabilii mijlocii și c) 90 de zile pentru ceilalți contribuabili, având în vedere prevederile art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală astfel, "dacă inspecția fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1), organul fiscal este decăzut din dreptul de a mai emite actul administrativ fiscal, inspectia fiscala trebuind să înceteze." Or inspecția fiscală a durat aproximativ un număr de 449 de zile, raportat la momentul reluării inspectiei fiscale reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, astfel cum este prevăzut de art. 127 alin. (4) teza finală Codul de procedură fiscală și confirmat prin Decizia de suspendare nr. 747597/24.03.2017 și în cuprinsul RIF (pag. 19). De altfel, insăsi instanța constată că "după suspendare, reluarea inspectiei fiscale nu intervine de iure, fiind necesară o manifestare de voință în acest sens a organului fiscal", și că "inspecția fiscală se reia după emiterea deciziei de soluționare a contestației sau după data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești". Cu toate acestea, instanța retine ca "societatea are obligația comunicării de îndată a hotărârii judecătorești definitive în vederea reluării inspectiei fiscale inițiale", deși organul fiscal avea cunoștință de soluția pronunțată în privința dosarului nr. x/2015, informațiile cu privire la acest dosar fiind tot timpul disponibile publicului pe portalul instanțelor de judecată și nici nu incumbă societății vreo obligație legală în acest sens, cum greșit apreciază prima instanța de judecată. Din moment ce a suspendat inspecția fiscală în raport de un anumit motiv, binecunoscut organului fiscal, acesta nu se poate prevala de propria culpă și lipsa de diligență, pentru a justifica tergiversarea finalizării inspectiei fiscale, respectiv emiterea Deciziei de reluare a inspecției fiscale la 7 luni de la data rămânerii definitive a sentinței. Prin urmare, durata inspecției fiscale trebuie calculată în raport de data de 01.11.2018 ca dată de reluare a inspecției fiscale, respectiv: a) Perioada de 64 de zile cuprinsă între data începerii inspecției fiscale - 19.01.2017, asa cum rezultă din cuprinsul Avizului de inspecție fiscală si data inceperii suspendării inspecției fiscale -24.03.2017; b) Perioada de 385 zile cuprinsa intre data la care trebuia reluata inspecția fiscala ca urmare a rămânerii definitive a sentinței nr. 32/2016 - 01.11.2018 si data finalizării inspecției fiscale (reprezentata de data discuției finale, potrivit art. 130 alin. (4) din Codul de procedură fiscală) -21.11.2019. De altfel, considerentul din Sentința recurată conform căruia suspendarea inspecției fiscale a fost dispusă la cererea Societății este complet irelevant în speță, din moment ce calculul redat anterior exclude expres perioada în care inspecția a fost suspendată. Nu în ultimul rând, prin sentința recurată se reține în mod nelegal că "(...) în lipsa unei nulități exprese, în care vătămarea să fie prezumată de legiutor, în situația depășirii duratei inspecției fiscale (strict în intervalul 181-360 de zile), reclamata trebuie să probeze vătămarea produsă prin această depășire, pentru a se putea dispune anularea actului", respectiv că "simpla depășire a duratei inspecției fiscale nu determină anularea actului, instanța având în vedere că reclamanta nu arată vătămarea suferită prin depășirea duratei inspecției fiscale, precum ar fi afectarea bunei desfășurări a activității economice etc." Contrar considerentelor instanței de fond, nerespectarea de către intimate a perioadei maxime de finalizare a inspecției este sancționată expres cu decăderea, în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală Astfel, pentru situtia în care inspecția fiscală nu este finalizată într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1) al articolului 126, organul fiscal este decăzut din dreptul de a mai emite actul administrativ fiscal, iar inspecția încetează prin urmare, de drept. Altfel spus, emiterea unui act administrativ fiscal în afara perioadei maxime este nul, fiind lipsit total de efectele actului de procedură efectuat cu nerespectarea legii, probarea vreunei vătămări fiind astfel în afara vreunei obligații ce ar condiționa nulitatea sa. Solicită de asemenea înlăturarea considerentului prin care instanța se pronunță cu privire la critica referitoare la respectarea reglementarilor fiscale și contabile în realizarea evaluării activelor societății, sentința recurată fiind dată cu interpretarea greșită a reglementarilor legale, prin considerentele în raport de care este reținută culpa reclamantei în legătură cu evaluarea efectuată de evaluatorii independenți. În ceea ce privește respectarea reglementarilor fiscale și contabile în realizarea evaluării activelor societății, Curtea de Apel Ploiești reține următoarele: - reclamanta ar fi în culpă, intrucat nu ar fi evaluat întreaga grupă de imobilizări corporale, motivând ca unele din acestea nu au o piața activă, dar o asemenea motivație trebuie inserată în cuprinsul raportului de evaluare; - deși s-a susținut ca imobilizările omise la reevaluare erau propuse spre casare, nu a fost prezentat niciun document în sensul arătat. Contrar celor reținute de către prima instanță de judecată, reglementările contabile ce conturează cadrul juridic incident constau în pct. 121, pct. 122 și pct. 123 din Ordinul nr. 3055/2009, norme similare fiind prevăzute si de pct. 110 din Ordinul nr. 1752/2005. Prevederile OMFP nr. 1752/2005 impun reevaluarea tuturor activelor simultan, dar numai dacă este vorba despre imobilizările din aceeași grupă/categorie și active de aceeași natură și utilizări simultane, aflate în exploatarea unei entități. Regula în materia stabilirii impozitului pe clădiri este impozitarea individuală a clădirilor, fapt ce reiese în mod evident inclusiv din completarea declarației privind impozitul pe clădiri, unde trebuie menționate detalii cu privire la fiecare clădire in parte, precum și din formularea textelor de lege prin indicarea singularului (clădire reevaluată) și nu prin reglementarea grupei contabile "clădiri". Instanța în mod nelegal apreciază asupra unor modificări ce ar fi trebuit să fie aduse asupra raportului de evaluare efectuat în cauză de către un expert în domeniu, sub aspectul inserării în cuprinsul acestuia de către Societate a unor precizări suplimentare. Or, din moment ce reclamanta a dovedit faptul ca Societatea a evaluat întreaga grupă de imobilizări corporale reprezentând clădiri, iar așa zisele poziții de mijloace fixe nereevaluate nu reprezintă de fapt clădiri, aspecte confirmate prin expertiza judiciară administrată în cauză, fiind prin urmare respectate întru totul reglementările contabile în ceea ce privește reevaluarea imobilizărilor corporale, rezultă ca nu există obligația de a fi inserată în cuprinsul raportului de evaluare o justificare/motivare cu privire la aceste active ce nu au făcut obiectul reevaluării, cu atât mai mult cu cât prevederile în materie nu instituie o astfel de obligație la momentul realizării de către expertul evaluator a raportului. Sub un al doilea aspect, reclamanta nici nu intenționează să înlăture aspectul constatat de instanța de fond în sensul în care nu a fost transmisă spre reevaluare întreaga grupă de imobilizări corporale, ci susține că, la nivelul sucursalei Galați, niciuna din pozițiile netransmise la reevaluare nu reprezintă clădiri, pentru a face parte din grupa "clădiri" din cadrul imobilizărilor corporale. Menționează și concluziile raportului de expertiză (pagina 30), unde expertul clarifică faptul că, în prezenta cauză s-a făcut dovada cu documente asupra casării clădirilor netransmise spre reevaluare, Prin urmare, raportat la argumentele de mai sus, instanța de fond avea obligația efectuării unei analize temeinice a susținerilor si probatoriului administrat în cauză, ce exclud vreo culpă a reclamantei în mecanismul reevaluării.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă Distribuție Energie Electrică România S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâți, ca neîntemeiat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele: 7.1. Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu cererea de chemare în judecată prin care recurenta-reclamantă a solicitat anularea în tot a Dispoziției nr. 841/17.03.2020 privind soluționarea contestației formulate, anularea integrală a deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. x/12.12.2019, prin intermediul căreia au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în cuantum de 24.831.292,57 RON și, pe cale de consecință, exonerarea societății de la plata acestor obligații fiscale precum și anularea integrală a Raportului de inspecție fiscală nr. x/12.12.2019, ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. x/12.12.2019 Se reține ca situație de fapt în cauză că prin decizia de impunere nr. x/12.12.2019 privind creanțele datorate bugetului local în anul 2019, au fost stabilite în sarcina reclamantei următoarele obligații fiscale: impozit pe clădiri aferent anului 2012- 4.031.788,37 RON (pentru baza impozabilă stabilită suplimentar de 10.494.799,50 RON/10.425.948,69 RON), majorări de întârziere aferente, calculate în perioada 1.04.2012-oct. 2019 de 5241325,40 RON; impozit pe clădiri aferent anului 2013 de 4.009.409,31 RON (aferent bazei impozabile stabilite suplimentar de 10.428.898,69 RON); majorări de întârziere aferente de 4.249.973,86 RON calculate în perioada 1.04.2013-oct. 2019; impozit pe clădiri aferent anului 2014 de 4.010.265,48 RON (pentru baza impozabilă stabilită suplimentar de 10.432.713,69 RON), majorări de întârziere aferente calculate pentru perioada 1.04.2014-oct. 2019 în sumă de 3288417,69 RON; impozit pe clădiri aferent anului 2015 în sumă de 70,92 RON (aferent bazei impozabile stabilite suplimentar de 4.728 RON); majorări de întârziere aferente de 41,13 RON, calculate pentru perioada 1.04.2015-oct. 2019. Ca urmare, totalul obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei prin decizia de impunere contestată este de 24.831.292,57 RON, din care 12.051.534,48 RON reprezintă obligații fiscale suplimentare calculate cu titlu de impozit pe clădiri pentru anii 2012-2015, iar 12.779.758,09 RON reprezintă majorări de întârziere aferente calculate până în luna octombrie 2019. La emiterea deciziei de impunere contestată a fost avut în vedere raportul de inspecție fiscală nr. x/12.12.2009 din analiza căruia rezultă că, la data supusă controlului, reclamanta deținea un număr de șase sucursale: Ploiești, Buzău, Brăila, Galați, Focșani și Targoviste. Instanța de fond a a admis în parte acțiunea, a anulat în totalitate dispoziția nr. 841 din 17.03.2020 și decizia de impunere nr. x din 12.12.2019 și a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a raportului de inspecție fiscală nr. x/12.12.2019. 7.2. Raportat la această soluție, dat fiind faptul că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, prin intermediul căreia se declanșează exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate pentru oricare dintre motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că toți recurenții susțin incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu privire la care în doctrină s-a arătat că aplicarea greșită a legii vizează situațiile în care instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit. Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este suficient ca recurenții să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivele invocate să se refere la vicii de legalitate a hotărârii recurate, nu la aspecte de temeinicie a acesteia. Stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond, instanței de recurs nefiindu-i permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situației de fapt și nici reaprecierea probatoriului cauzei. Așadar, instanța de recurs nu va proceda la o analiză a acelor critici care vizează aspecte ce țin de starea de fapt sau de modalitatea de valorizare a probatoriului, ele nefiind circumscrise unor probleme de legalitate ci mai degrabă de temeinicie a hotărârii. 7.3. În fapt, în urma inspecției fiscale a fost recalculat impozitul pe clădiri pentru un număr de 21 de poziții de clădiri impozabile, supuse reevaluării la 31.12.2011. În ceea ce privește valoarea impozabilă avută în vedere de organele fiscale, decizia de impunere face referire la valoarea impozabilă stabilită suplimentar, desi nu a fost stabilită în plus o altă valoare impozabilă ci a fost înlăturată valoarea impozabilă din declarația fiscală a societății, fiind avută în vedere valoarea de inventar existentă în contabilitatea societății la data de 31.12.2006, la care a fost aplicată cota majorată de 40%. Organul de inspecție fiscală a constatat că, la data de 01.01.2012, în contul 212 "Clădiri și construcții speciale" reclamanta (incluzând toate sucursalele) avea înregistrată valoarea totală de inventar de 202.671.434,42 RON, rezultat al evaluării construcțiilor efectuate la data de 31.12.2011, de către evaluatorul autorizat S.C. A. S.R.L. Din valoarea totală de inventor, imobilele amplasate pe raza municipiului Galați însumează o valoare totală de 21.685.992,34 RON din care: - clădiri impozabile, cu valoarea de inventar de 10.922.357,23 RON; - clădiri scutite, cu valoarea de inventar de 10.763.635,11 RON. În baza acestei reevaluări din data de 31.12.2011, societatea a depus declarația de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri iar ulterior declarația rectificativă. Pârâta nu a recunoscut reevaluarea de la 31.12.2011, întrucât, conform procesului-verbal nr. x/30.03.2012, un număr total de 1366 de poziții de mijloace fixe înregistrate de S.D.E.E. Electrica Distribuție Muntenia Nord S.A, dintre care la S.D.E.E. Galați sunt destinate 387 de poziții (7 poziții clădiri și 380 poziții construcții speciale, echipamente și instalații), nu au fost transmise spre reevaluare. Netransmiterea acestor imobilizări la evaluator a fost justificată de faptul că ele sunt imobilizări propuse la casare. Așadar, principala chestiune supusă analizei vizează legalitatea abordării organului fiscal potrivit cu care, în ipoteza în care nu sunt reevaluate toate activele din aceeași grupă de imobilizări corporale, reevaluarea activelor din aceeași grupă nu poate produce efecte. 7.4. De principiu, îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de reevaluare simultană a tuturor elementelor ce face parte din aceeași grupă de imobilizări corporale nu este de natură a atrage majorarea impozitului pentru toate celelalte elemente ce fac parte din aceeași grupă de imobilizări corporale, în lipsa unei norme care să dispună astfel. În acest sens, Înalta Curte va reține că potrivit dispozițiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare. Textele stabilesc baza de impozitare, care este reprezentată de valoarea de inventar a clădirii, ce poate fi modificată doar în condițiile legii fiscale. Astfel, potrivit alin. (5) al aceluiași articol: "În cazul unei clădiri care a fost reevaluată conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică." În continuare, legiuitorul reglementează și aplicarea de sancțiuni în cazul neîndeplinirii obligației de actualizare a bazei de impozitare prin reevaluare, dispunând la art. 253 alin. (6) în sensul că: "În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consili