- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția de contencios administrativ și fiscal
- Data
- 24 septembrie 2025
Decizia nr. 4180/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Țara Bârsei" al Județului Brașov a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 114 din 07.03.2023 pronunțate în dosarul nr. x/2002, a măsurii dispuse, de a fi publicat în mass-media un rezumat al acesteia, precum și a sancțiunii contravenționale aplicate, în cuantum de 1.000 RON, ca fiind neîntemeiate și nefondate.
Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1301 din 23 iulie 2024 pronunțate, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Țara Bârsei" al Județului Brașov, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a admis cererea de intervenție voluntară accesorie în favoarea pârâtului formulată de către intervenientul accesoriu A. și a luat act de faptul că intervenientul accesoriu și-a exprimat voința de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Țara Bârsei" al Județului Brașov a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. În motivare arată că hotărârea instanței de fond este nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., întrucât aceasta încalcă dispozițiile legale în baza cărora acțiunea a fost respinsă, prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare. Din considerentele instanței de fond rezultă că temeiul de drept al respingerii acțiunii 1-a constituit confirmarea existenței faptei de hărțuire, conform art. 2 alin. (1), (5 1 ), (5 2 ) și art. 7 lit. (g) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, astfel cum a fost sancționată și de către Consiliul Național al Discriminării, ca soluție a dosarului constituit cu numărul x/2022. Recurentul consideră că în mod greșit s-a reținut hărțuirea morală la locul de muncă din perspectiva faptului că petentul A. nu a fost selecționat pentru a participa la misiunea pentru stingerea incendiilor din Grecia, la care Inspectoratul pentru Situații de Urgență al județului Brașov a participat cu 10 cadre, fără a exista sau a fi dovedită în vreun moment vreo conduită ostilă sau nedorită, vreun comentariu verbal sau vreo acțiune ori gest în acest sens. Practic, instanța de fond a omis a observa faptul că au fost respectate criteriile impuse de actul normativ și în niciun moment, nici aceasta și nici Colegiul Director al CNCD nu au indicat care sunt acele atitudini ostile ce au creat un cadru intimidant și degradant, în ce au constat acele fapte și care au fost persoanele care au avut un asemenea comportament. Totodată, din punct de vedere al discriminării petentul nu a fost prejudiciat în niciun fel, nu a fost supus unui tratament injust și nu i-a fost restrâns sau încălcat vreun drept recunoscut de lege. Din înscrisurile depuse la dosar, instanța de fond a reținut că nu se justifică aplicarea criteriului privind participarea la cursul de acordare a primului ajutor calificat pentru toți candidații, iar aspectul privind criteriul de vaccinare împotriva virusului Sars-COV 2 a fost menționat de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență ca fiind recomandare și nu condiție obligatorie, constatând astfel că selecția a fost discriminatorie, având legătură cu persoana salariatului neselectat, o astfel de situație fiind vizată de încălcarea principiului nediscriminării, aplicabil în raporturile de muncă. În contradictoriu cu considerentele Curții de Apel București, conform cărora nu a existat un criteriu obiectiv care să conducă la neselectarea intervenientului pentru misiunea din Grecia, recurentul arată că, așa cum a menționat și în acțiunea formulată, cel mai important criteriu l-a constituit obligația și responsabilitatea față de siguranța personalului implicat în misiuni, mai ales avându-se în vedere contextul și pericolul de infectare cu virusul Sars Cov 2. Astfel, toate măsurile de siguranță au fost luate cu respectarea dispozițiilor legale obligatorii prevăzute la art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă, Recurentul mai arată că a pus în aplicare recomandările eșalonului superior (chiar dacă acestea nu au fost formulate sub forma unei adrese oficiale) de selecție cu prioritate a personalului vaccinat, pentru protejarea și siguranța acestuia, cât și a respectării obligativității principale privind desfășurarea intervențiilor în domeniul situațiilor de urgență și pe linie de urgență medicală, care este siguranța salvatorului. Totodată, apreciază criticile instanței de fond legate de acest aspect ca fiind total nefondate și lipsite de relevanță în constatarea faptului că ar fi existat o conduită discriminatorie față de intervenientul A. și, nu în ultimul rând, susține că este condamnabil modul de discreditare al instituției doar în baza unor simple susțineri, pretenții nedovedite și aprecieri proprii, neconfirmate și neadevărate, ale intervenientului în legătură cu nivelul său de pregătire și activitate profesională superioară față de colegii săi selectați. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat), recurentul arată că în conformitate cu prevederile art. 431, alin (1) din C. proc. civ. "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect". Astfel, recurentul arată că prin sentința civilă nr. 80/CA din data de 11.02.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul civil nr. x/2020, rămasă definitivă, a fost obligat la plata, în favoarea intervenientului din prezenta cauză, a sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale, ca urmare a mutării acestuia pe o altă funcție, fără a i se solicita acordul. În conformitate cu prevederile legislative specifice cadrelor Ministerului Afacerilor Interne, respectiv art. 39, alin. (1) și (2) din Anexa nr. 7 la Ordinul M.A.I nr. 177/2016, mutarea unui cadru militar pe o funcție care nu este vacantă nu se poate face fără acordul acestuia. Or, ca urmare a viciului de procedură, pe care l-a recunoscut și pentru care și și-a asumat responsabilitatea, ordinul de mutare a fost anulat, acesta neproducând niciun efect și neaducând niciun fel de atingere asupra drepturilor intimatului A., acestuia nemodificându-i-se nici funcția și nici drepturile salariale, aspecte pe care acesta le-a criticat prin acțiunea în instanță, care a fost formulată ulterior anulării ordinului și a vizat doar obținerea de drepturi bănești, ca urmare a unor presupuse daune morale. În acest sens, așa cum și instanța de fond a reținut în considerentele sale, se poate observa că instituția și-a asumat răspunderea privind nelegalitatea ordinului de mutare întocmit cât și efectul produs de către emiterea acestuia, acoperind pe deplin prejudiciul rezultat prin plata sumei de 20.000 RON către intervenient. Or, instanța de fond consideră această chestiune, judecată și finalizată în mod definitiv, ca având efect în prezentul dosar, ba mai mult decât atât constituie unul dintre considerentele și motivele principale pentru care acțiunea noastră a fost respinsă, aspect pe care îl considerăm total inadmisibil, ce încalcă în mod vădit prevederile art. 431, alin (1) din C. proc. civ. Pe lângă faptul că se încalcă autoritatea de lucru judecat, recurentul arată că această chestiune nu are legătură cu obiectul principal al petiției formulate de petentul A. către CNCD, acesta criticând faptul că a fost discriminat prin aceea că nu a fost selectat pentru o misiune internațională, nicidecum pentru mutarea sa din funcție, însă instanța de fond, cunoscând faptul că acest ultim aspect a fost deja dedus judecății în alt dosar, se prevalează totuși de el și chiar mai mult decât atât, reprezintă unul dintre motivele principale care a stat la baza sentinței pronunțate. În contradicție cu criticile prin care se susține faptul că a fost acuzat intervenientul de insubordonare și înșelăciune, recurentul precizează că, în fapt, ISU Brașov nu are competența de a acuza o persoană de săvârșirea de fapte penale, ci doar de a informa Parchetul Militar în legătură cu prezumtiva săvârșire a acestora, în conformitate cu art. 267 C. pen. Prin adresa nr. x/03.12.2021, la care face referire instanța de fond, a fost doar sesizată suspiciunea rezonabilă a unor fapte sancționate de legea penală, așa cum acestea au fost informate, prin adresa nr. x/30.09.2021 de către inspector principal de poliție, dr. B., prin care aceasta a acuzat atitudinea irascibilă, nepoliticoasă, provocatoare și hărțuitoare a petentului împotriva sa, la data de 30.09.2021. Recurentul susține că în considerentele sentinței instanței de fond se face trimitere, în mod nefondat, la un comportament sistematic de atingere a demnității petentului A., în condițiile în care un asemenea comportament nu a existat niciodată și nu a fost probat, fiind apreciat ca adevărat doar din prisma unor susțineri vădit nefondate. De asemenea, contrar celor reținute de către Colegiul Director al CNCD, care au condus la aplicarea sancțiunii cu amendă contravențională, recurentul arată că nu au fost săvârșite niciodată, la nivelul instituției, acte condamnabile sau explicit ostile sau ofensatoare, dirijate împotriva vreunui salariat. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente.
Apărările formulate în cauză Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Hotărârea nr. 114 din 07.03.2023, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat, la solicitarea petentului A., existența faptei de hărțuire conform art. 2 alin. (1), (51), (52) și art. 7 lit. g) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. În consecință, Consiliul a dispus sancționarea recurentului-reclamant, cu 1.000 de RON, potrivit art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 8 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și obligarea acesteia să publice în mass-media un rezumat al hotărârii de constatare a faptei de discriminare. Împotriva Hotărârii nr. 14/2023 a formulat acțiune Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Țara Bârsei" al Județului Brașov, solicitând anularea acesteia pe motiv că emitentul actului atacat nu a indicat care sunt acele atitudini ostile care au creat un cadru intimidant și degradant, în ce au constat acele fapte și care au fost persoanele care au avut un asemenea comportament, precizând că intimatul nu a fost prejudiciat în niciun fel, nu a fost supus unui tratament injust și nu i-a fost restrâns sau încălcat vreun drept recunoscut de lege. Instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Țara Bârsei" al Județului Brașov, soluție pe care Înalta Curte nu o împărtășește. Din considerentele instanței de fond rezultă că temeiul de drept al respingerii acțiunii 1-a constituit existența faptei de hărțuire, conform art. 2 alin. (1), (5 1 ), (5 2 ) și art. 7 lit. (g) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, astfel cum a fost sancționată și de către Consiliul Național al Discriminării. Pentru constatarea faptei de hărțuire la locul de muncă, instanța de fond a avut în vedere faptul că intimatul-pârât C.N.C.D. a analizat următoarele acțiuni/inacțiuni ale reclamantului-angajator: 1. neselectarea intervenientului A. pentru misiunea din Grecia din anul 2021; 2. mutarea intervenientului în anul 2020 pe altă funcție; 3. acuzarea intervenientului de săvârșirea de fapte penale. În raport de criticile formulate, Înalta Curte va proceda la analiza modului în care instanța de fond a realizat aplicarea normelor legale incidente în raport de situația de fapt reținută și faptele imputate. Astfel, referitor la procedura de selecție pentru misiunea în Grecia din anul 2021, prima instanță a reținut că nu a existat un criteriu obiectiv care să conducă la neselectarea intervenientului A. pentru misiunea cu pricina. Înalta Curte constată că în procedura desfășurată în față C.N.C.D (prin Nota raport nr. x din 24.05.2022 emisă de Detașamentul 1 Pompieri Brașov) recurentul-reclamanta a învederat că selecția pentru misiunea din Grecia din anul 2021 s-a efectuat ținând cont de cele două criterii de selecție, și anume personalul trebuie să fie vaccinat împotriva Sars-Cov2 și să dețină cursul de acordare a primului ajutor calificat și efectuare a manevrelor de descarcerare. Ulterior, în față instanței de recurs (prin adresa nr. x/28.05.2025 și înscrisurile atașate) s-a dovedit utilizarea celor două criterii pentru selecția personalului desemnat să participe la misiunea respectivă, sens în care se observă că din cele 10 persoane desemnate, 7 erau vaccinate împotriva Sars-Cov2 și 2 persoane dețineau calitatea de paramedic. Se arată, de asemenea, că o singură persoană selectată nu îndeplinea niciunul dintre cele două criterii, dar desemnarea ei a fost determinată de împrejurări obiective, respectiv faptul că aceasta deținea funcția de conducător auto în cadrul subunității în a cărei dotare se afla autospecială de stins incendii de pădure care s-a deplasat în misiune și pe care acesta o conducea în mod frecvent în cadrul serviciului desfășurat. Așa cum se arată în Nota raport nr. x din 24.05.2022 emisă de Detașamentul 1 Pompieri Brașov intervenientul nu era vaccinat împotriva Sars-Cov2 și nici nu absolvise vreun curs în sensul celor solicitate. Contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că selectarea personalului ce a participa la misiunea din Grecia din anul 2021 s-a realizat în raport de criterii obiective, justificate, pe de o parte, de contextul pandemic de la acel moment și obligația angajatorului de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă, și, pe de altă parte, de obiectivele misiunii (ce impuneau desemnarea a minim 2 paramedici), criterii ce, în concret, au fost aplicate. Singura persoană selectată să participe la misiune care se afla într-o situație comparabilă cu acea a intervenientului, în sensul că nu îndeplinea niciunul dintre criteriile de selecție anterior amintite, era conducătorului auto al autospecialei de stins incendii de pădure care s-a deplasat în misiune, dar desemnarea acestuia a avut în vedere motive obiective, subsumate îndeplinirii obiectivelor misiunii, respectiv funcția deținută, experiența în conducerea autospecialei și necesitatea participării acelei autospeciale la misiune, or intervenientul nu a dovedit că ar fi avut aceleași calificări. Împrejurarea că recurentul-reclamant a prezentat răspunsuri diferite în anul 2021 și 2022 cu privire la chestiunea selecție personalului pentru misiunea în discuție nu are relevanță în condițiile în care s-a dovedit că selecția în concret s-a realizat raportat la criterii obiective și nu în absența oricăror criterii. Raportat la apărările intervenientului, Înalta Curte reține că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la dispozițiile articolului 14 privind interzicerea discriminării, s-a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă. Astfel, Curtea a apreciat prin jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate. (vezi CEDH, 18 februarie 1991, Fredin c/Suede, parag. 60, 23 iunie 1993, Hoffman c/Autriche, parag. 31, 28 septembrie 1995, Spadea et Scalambrino c/ltalie, 22 octombrie 1996 Stubbings et autres c/Royaume-Uni, parag. 75. În hotărârea dată în cazul THLIMMENOS vs. GRECIA din 6 aprilie 2000, Curtea a concluzionat că "dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile". În cazul primei fapte imputate recurentului, în legătură cu modul de selecție al participanților la misiunea din Grecia, Înalta Curte constată că diferențele de tratament între personalul selectat și intervenient au avut la bază justificări obiective și rezonabile, determinate de un scop legitim, respectiv apărarea sănătății angajatului și realizarea obiectivelor misiunii, astfel că nu pot fi calificate drept acte de discriminare, conduită ostilă sau nedorită. Referitor la cealaltă faptă reținută în sarcina recurentului, respectiv mutarea intervenientului pe altă funcție în anul 2020, se invocă inclusiv motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., respectiv încălcarea autorității de lucru judecat, precum și împrejurarea aplicării unei noi sancțiuni pentru aceeași faptă. În ceea ce privește pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 80/CA din 11.02.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată/autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Cu prioritate Înalta Curte reține că în cauza de față nu sunt întrunite condițiile pentru activare efectului negativ al autorității de lucru judecat, respectiv cel de excepție procedurală ce ar conduce la respingerea cererii, deoarece între cele două litigii în discuție nu există identitate de obiect (litigiu finalizat prin sentința civilă nr. 80/CA din 11.02.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov are ca obiect despăgubiri, însă în prezentul litigiu se solicită anularea unei Hotărâri CNCD) și de cauză (în primul litigiu pretențiile se fundamentează pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, iar în prezentul litigiu se invocă dispozițiile O.G. nr. 137/2000). Pe de altă parte, prima instanță în mod corect a valorificat cele reținute prin sentința civilă nr. 80/CA din 11.02.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov din perspectiva efectului pozitiv al puterii lucrului judecat în condițiile în care între cele două litigii există identitate de părți, iar aspectele acolo reținute au relevanță și în prezentul litigiu. Înalta Curte subliniază faptul că efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Cum potrivit art. 431 alin. (2) și art. 435 alin. (1) C. proc. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. În acest context, Înalta Curte apreciază că aspectele privind acțiunea recurentului-reclamant din 2020 de mutare a intervenientului pe un alt loc de muncă și efectele acesteia în planul raporturilor de serviciu și în plan individual, din perspectiva angajatului, au fost tranșate cu putere de lucru judecat între părți, prin sentința civilă nr. 80/CA din 11.02.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov și nu mai pot face obiectul unei noi analize. În legătură cu susținerea recurentului în sensul că pentru mutarea din 2020 a intervenientului pe un alt loc de muncă a fost sancționat de două ori pentru aceeași faptă, prima dată prin sentința civilă nr. 80/CA din 11.02.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov și a doua oară prin Hotărârea C.N.C.D. contestată în prezentul litigiu, Înalta Curte apreciază că nu este incident în cauză principiul non bis în idem deoarece în cele două situații fapta recurentului a primit calificare juridică diferită, iar sancțiunile aplicate sunt diferite, având natură și fundamentare diferită, nefiind astfel întrunit elementul "bis". Referitor la fapta recurentului care l-a acuzat pe intervenient de săvârșirea de fapte penale se reține că prin Ordonanța de clasare din 23.05.2022 dată în dosarul de urmărire penală nr. 26/P/2022 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârșirea de către intervenientul A. a infracțiunii de insubordonare și a infracțiunii de hărțuire și înșelăciune, fără ca la dosar să existe dovada contestării ordonanței. În cuprinsul Ordonanței de clasare s-a reținut că în baza informării din 30.09.2021 primite de la Centrul Medical Județean Brașov, împotriva intervenientului s-a derulat o cercetare disciplinară, ce a vizat interacțiunea pe care acesta a avut-o cu doamna doctor B. în aceeași zi. Ca urmare a cercetării disciplinare, recurentul-reclamant a ajuns la concluzia că faptele imputate intervenientului ar avea și caracter penal și a procedat la sesizarea organului de urmărire penală. Sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni este un drept recunoscut oricărei persoane sau unități din cele la care se referă art. 145 din C. pen., conform art. 221 și art. 222 C. proc. civ. penală, iar din analiza acestor norme legale nu se poate decela condiționarea exercitării acestui drept de verificări prealabile efectuate de autorul sesizării cu privire la elementele constitutive la infracțiunii. Astfel, nu se poate pretinde autorului unei plângeri penale să evalueze șansele demersului său de a se finaliza cu o soluție de condamnare, esențial fiind însă ca dreptul de sesizare recunoscut erga omnes să nu fie exercitat abuziv, respectiv cu alt scop decât cel pentru care a fost reglementat. Desigur, sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă o chestiune ce trebuie tratată cu maximă seriozitate, dar cu această ocazie nu trebuie să i se impună și să se impute autorului sesizării efectuarea de cercetării ce depășesc aria sa de competență și cunoștință, eventual să se substituie organului de urmărire penală. În acest sens, concluzia primei instanțe în sensul că în contextul speței, simpla lectură a dispozițiilor C. pen. referitoare la faptele sesizate ar fi condus la concluzia că soluția de clasare era una previzibilă, iar conduita recurentei de sesizare în aceste condiții a organelor de urmărire denotă intenția de lezare a demnității intimatului sau măcar s-a acceptat eventualitatea producerii acesteia, nu poate fi primită, deoarece se bazează pe o interpretare greșită a dispozițiilor legale privind sesizarea organelor de urmărire penală. Așa cum rezultă din ordonanța de clasare, adresa de informare emisă de recurentul reclamant cuprinde elementele obligatorii ale plângerii la care face referire art. 222 alin. (2) C. proc. civ. penală, iar din cuprinsul acesteia și din parcursul ulterior al procesului penal nu rezultă faptul că recurentul reclamant ar fi abuzat de dreptul său de sesizare sau ar fi efectuat manevre concertate pentru a-l supune pe intervenient unei cercetări penale. Împrejurarea că recurentul reclamant în calitate de angajator a sesizat organelor de urmărire penală suspiciunile sale cu privire la acțiunile unui angajat al său, de care a luat cunoștință pe parcursul derulării raporturilor de serviciu, sesizare finalizată cu o soluție de clasare, nu poate conduce doar aceasta la concluzia că angajatorul a acționat abuziv și cu intenția de a leza demnitatea angajatului său. În contextul speței, Înalta Curte constată că fapta recurentului-reclamant de a transmite o sesizare către organele de urmările penală cu privire la acțiunile intervenientului din 30.09.2021 nu poate primi calificarea de acțiune ostilă sau nedorită îndreptată împotriva intervenientului nefiind dovedită reau-credință și abuzul recurentului reclamant cu privire la exercitarea dreptului său de sesizare a organelor de urmărire penale. Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale contravenției prevăzute la art. 7 lit. g) raportat la art. 2 alin. (5) 1 și alin. (5) 2 din O.G. nr. 137/2000, comportamentului ostil al recurentului lipsindu-i caracterul sistematic, cerință esențială stabilită de art. 2 alin. (5) 2 din O.G. nr. 137/2000. Astfel, Înalta Curte constată că din cele trei fapte ale angajatorului calificate drept comportamente ostile la adresa intervenientului în cadrul Hotărârii C.N.C.D. contestată doar pentru cea privind mutarea pe o altă funcție a intervenientului în 2020 în mod corect a primit o astfel de calificare, urmare a valorificării aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 80/CA din 11.02.2021. Cu privire la celelalte două fapte însă Înalta Curte a apreciat că nu reprezintă acte de discriminare, de conduită ostilă sau nedorită, context în care nu se dovedește comportamentul recurent ostil sau inadecvat al angajatorului la adresa intervenientului. Așa cum rezultă din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 2 alin. (5) 2 din O.G. nr. 137/2000, comportamentul ostil trebuie să aibă un caracter sistemic pentru a primi calificarea de hărțuire morală, ceea ce presupune staruință, perseverență în acțiuni ostile și care contaminează întreg raport de serviciu în sens negativ, or în cazul de față, doar fapta vizând mutarea pe o altă funcție a intervenientului în 2020 (asupra căreia recurentul a revenit) deși a reprezentat un comportament ostil, nu are însă caracter sistemic, reprezentând o acțiune singulară, ce nu poate primi din aceste considerente calificarea de hărțuire morală, așa cum aceasta a fost definită la art. 2 alin. (5) 2 din O.G. nr. 137/2000. Pe cale de consecință, în lipsa unor fapte de hărțuire morală, conform art. 2 alin. (5) 2 din O.G. nr. 137/2000, devine lipsit de fundament sancționarea dispusă de intimată prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 114 din 07.03.2023, motiv pentru care se impune anularea acesteia. În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie formulată de A. în favoarea pârâtului, având în vedere soluția pronunțată pe fond, Înalta Curte urmează să o respingă.
Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Țara Bârsei" al Județului Brașov în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, va anula Hotărârea C.N.C.D. nr. 114 din 07.03.2023 și, totodată, va respinge cererea de intervenție accesorie formulată de A. în favoarea pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Țara Bârsei" al Județului Brașov împotriva sentinței nr. 1301 din 23 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și rejudecând: Admite acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Țara Bârsei" al Județului Brașov în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Anulează Hotărârea C.N.C.D. nr. 114 din 07.03.2023. Respinge cererea de intervenție accesorie formulată de A. în favoarea pârâtului. Definitivă. Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.