Decizia nr. 3558/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1890/2024 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 27.08.2024, reclamanta A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se aplice debitoarei o amendă în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se va face venit la bugetul de stat, pentru neexecutarea dispozițiilor sentinței civile nr. 1342/20.04.2016 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016 și să se acorde reclamantei penalități, în condițiile art. 906 din C. proc. civ., în cuantum de 1000 RON pe zi de întârziere, până la executarea obligației, pentru un termen maximum de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii, cu cheltuieli de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1890 din 15 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a respins ca nefondată excepția prescripției invocată de către pârâtă; - a admis cererea formulată de reclamantă și a aplicat pârâtei o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat până la executarea sentinței civile nr. 1342/20.04.2016; - a obligat pârâtă la plata către reclamantă a unei penalități în cuantum de 100 RON pe zi de întârziere până la executarea sentinței civile nr. 1342/20.04.2016. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1890 din 15 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei ca fiind, în principal prescrisă, iar în subsidiar neîntemeiată. În esență, a considerat că este nelegală soluția instanței de respingere a excepției prescripției acțiunii, întrucât hotărârea a cărei executare s-a solicitat a rămas definitivă la data de 11.12.2018, intimata-reclamantă formulând acțiunea ce face obiectul prezentei cauze la data de 27.08.2024, cu mult peste împlinirea termenului de prescripției a dreptului de a obține executarea silită. A precizat că notificarea făcută de către creditor, prin care se solicită executarea titlului executoriu, poate duce la întreruperea termenului de prescripție numai în măsura în care este urmată de chemarea debitorului în judecată, în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. În măsura în care creditorul, pe perioada curgerii termenului de prescripție, notifică debitorul în repetate rânduri, să pună în executare titlu executoriu, fără ca aceste solicitări să fie urmate și de chemarea în judecată a debitorului, nu se întrerupe termenul de prescripție. Prin urmare, faptul că intimata-reclamantă a solicitat în repetate rânduri Ministerului Justiției și ulterior, Înaltei Curți de Casație și Justiție, punerea în executare a titlului executoriu deținut, nu are nicio relevanță juridică în condițiile în care nu au fost urmate de chemarea debitorului în judecată, în termenul de 6 luni de la data punerii în întârziere. Ultima notificare făcută de către intimata-reclamantă către Ministerul Justiției a fost la data de 10.06.2024, solicitare la care i s-a răspuns în data de 05.07.2024, intimata-reclamantă înregistrând acțiunea la data de 27.08.2024. Or, la data de 10.06.2024, dată la care a fost transmisă notificarea de punere în executare a titlului executoriu, și s-ar putea aprecia, eventual, că s-a întrerupt termenul de prescripție, intimata-reclamantă nu mai putea solicita obținerea executării silite a titlului deținut, întrucât fusese deja împlinit termenul de 3 ani în care se putea solicita executarea silită. Astfel, termenul de a putea obține executarea silită a titlului executoriu se împlinise la data de 11.12.2021 (11.12.2018 data rămânerii definitive a hotărârii deținute de către intimata-reclamantă + 3 ani), cu mult înainte de data transmiterii notificării din 10.06.2024. Pe cale de consecință, notificarea transmisă în data de 10.06.2024 nu era aptă să întrerupă termenul de prescripție având în vedere că termenul de prescripție fusese împlinit la data de 11.12.2021. Nu în ultimul rând, această notificare nu era aptă de a întrerupe termenul de prescripției întrucât a fost transmisă către Ministerul Justiției care nu mai deținea calitatea de ordonator de credite din data de 22.12.2022 și, prin urmare, nu mai avea nici calitatea de debitor. Prin urmare, notificarea din 10.06.2024, nefiind transmisă debitorului, nu este aptă să întrerupă termenul de prescripție a dreptului de a solicita executarea silită. Emiterea de către Ministerul Justiției a proiectului de ordin nu reprezintă nicio executare a obligației și nicio recunoaștere a dreptului și nici nu poate fi aptă să producă efectele unei renunțări la prescripției. Înalta Curte de Casație și Justiție s-a subrogat Ministerului Justiției la data de 22.12.2022 motiv pentru care, la data elaborării proiectului de ordin Ministerul Justiției, nu mai avea calitatea de debitor al obligației și nici nu putea renunța la termenul de prescripție, renunțarea putându-se face doar de către cel în folosul căruia curge termenul, în speță de către debitorul obligației de executat, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție. În concluzie, în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor legale care guvernează prescripția și întreruperea termenului de prescripție (art. 2540 C. civ.), instanța de fond a respins excepția invocată de către Înalta Curte de Casație și Justiției. În subsidiar, recurenta-pârâtă a criticat și soluția de admitere a acțiunii considerând-o nelegală, în condițiile în care intimata-reclamantă beneficiază de drepturile salariale stabilite prin sentința civilă nr. 1342/20.04.2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016. Astfel, a arătat că în data de 24.05.2017, înainte ca hotărârea instanței de fond să rămână definitivă, Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 1470/C/2017 prin care s-a stabilit că începând cu data de 09.04.2015 intimata-reclamantă beneficiază de drepturile menționate în Anexa la ordin (pozițiile 118-121 din anexă) fiindu-i stabilită indemnizația prin includerea în cuantum acestuia a titlului de doctor în drept. Totodată, la stabilirea indemnizației de care beneficiază intimata-reclamantă au fost evidențiate procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, respectiv gradația 5 și vechime în funcție de peste 20 de ani. Faptul că Ministerul Justiției a emis și un proiect de ordin nu este apt să conducă la concluzia că obligațiile stabilite prin titlul executoriu nu au fost executate în măsura în care nu s-a demonstrat și nici instanța nu a arătat ce obligații nu au fost executate. Din contră, toate obligațiile stabilite prin titlul executoriu au fost îndeplinite de către Ministerul Justiției prin emiterea Ordinului nr. 1470/C/2017. Pentru a se putea constata îndeplinirea obligațiilor nu este necesar a se emite un ordin distinct pe numele intimatei-reclamante, cum în mod greșit a afirmat instanța de fond în baza sentinței civile nr. 1342/2016. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamată a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală. În esență, a arătat că nu a rămas în pasivitate, ci a întreprins demersuri repetate pentru punerea în executare a sentinței. În plus, din înscrisurile depuse la dosar, este evident că Ministerul Justiției a recunoscut drepturile sale, câtă vreme a întocmit un proiect de ordin și l-a înaintat pârâtei, dat fiind că acesteia din urmă îi revenea competența eliberării ordinului la acea dată. În concluzie, a arătat că în cauză este incidentă instituția recunoașterii dreptului din titlul executoriu (art. 2506 alin. (3) C. civ.) și consecința renunțării la prescripție (art. 2506 alin. (4) C. civ.). Astfel, a susținut că Ministerul Justiției, în executarea sentinței civile nr. 1342/20.04.2016 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a elaborat un proiect de ordin pe care l-a înaintat pârâtei, dată fiind competența acesteia în materie, recunoscând dreptul reclamantei de a se emite ordinul de salarizare. Drept consecință, operând renunțarea la prescripție, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca succesor al Ministerului Justiției, nu poate invoca întemeiat prescripția, aceasta din urmă fiind obligată să preia poziția exprimată de minister. Pe fond cauzei, a susținut că sentința este legală, fiind reținut în mod corect că prin Ordinul nr. 1470/C/2017, așa cum rezultă explicit din preambul acestuia, nu s-a pus în executare titlul executoriu. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, la data de 19 iunie 2025, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Argumente de fapt și de drept relevante Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile invocate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită. Prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Instanța de contencios administrativ a fost investită cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (1) - (3) din Legea nr. 554/2004, prin care s-a solicitat aplicarea amenzii și acordarea penalităților prevăzute de lege, pentru neexecutarea dispozițiilor sentinței civile nr. 1342/20.04.2016 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016 Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) - (3) din Legea nr. 554/2004: "(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. 15/02/2013. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege. (3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică persoanei juridice, autorității sau instituției publice, după caz, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din C. proc. civ., pentru un termen maximum de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii." Din prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost redate mai sus, rezultă că termenul de prescripție în care intimata-reclamantă trebuia să formuleze cererea de chemare în judecată este "termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită". Acest termen este cel prevăzut de art. 706 din C. proc. civ. potrivit căruia: "(1) Dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani. (2) Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită. În cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale, termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii lor definitive." În cazul de față, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă în 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 1342/20.04.2016 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, având în vedere că, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, autoritatea avea obligația de a executa sentința în 30 de zile de la rămânerea ei definitivă. Întrucât sentința civilă nr. 1342/20.04.2016 a rămas definitivă la data respingerii recursului formulat de Ministerul Justiției prin Decizia nr. 4435/11.12.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, instanța de recurs reține că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 11.12.2018 și s-a împlinit la data de 11.12.2021. Înalta Curte nu subscrie argumentelor în baza cărora instanța de fond a soluționat excepția prescripției. Astfel, deși instanța a reținut faptul că reclamanta ar fi efectuat demersuri repetate pentru a obține executarea voluntară a sentinței, atât de la debitorul principal, cât și de la ÎCCJ care s-a substituit în drepturile și obligațiile Ministerului Justiție, aceasta nu a prezentat raționamentul pentru care s-a raportat, în calcularea termenului de prescripție, la ultima notificare făcută de către reclamantă (cea din data de 10.06.2024) și, respectiv, la răspunsul Ministerului Justiției din data de 05.07.2024. În mod corect susține recurenta-pârâtă că notificarea făcută de creditor, prin care se solicită executarea titlului executoriu, poate duce la întreruperea termenului de prescripție numai în măsura în care este urmată de chemarea debitorului în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, așa cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 2540 C. proc. civ.: "Prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere." Prin urmare, în măsura în care creditorul, pe perioada curgerii termenului de prescripție, notifică creditorul să pună în executare titlul executoriu, în repetate rânduri, fără ca aceste solicitări să fie urmate și de chemarea în judecată a debitorului în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, nu intervine întreruperea termenului de prescripție. Mai mult chiar, însăși intimata-pârâtă prin apărările făcute atât în prima instanță, dar și în fața instanței de recurs, admite că în speță nu este vorba de suspendarea ori întreruperea termenului de prescripție de trei ani. Or, la data de 10.06.2024, dată la care a fost transmisă notificarea de punere în executare a titlului executoriu, intimata-reclamantă nu mai putea solicita obținerea executării silite a titlului deținut, întrucât fusese deja împlinit termenul de 3 ani în care se putea solicita executarea silită. Nu pot fi reținute argumentele intimatei-reclamante care, prevalându-se de dispozițiile art. 2506 alin. (3) și (4) din C. civ., consideră că este incidentă instituția recunoașterii dreptului din titlul executoriu de către recurenta-pârâtă și, în consecință, renunțarea la prescripție. Contrar susținerilor acesteia, din răspunsul dat de Ministerul Sănătății nr. 4/39287/2024/01.07.2024 nu se poate reține că obligația a fost executată de bunăvoie, ori că s-a renunțat la termenul de prescripție, ci doar că Ministerul Justiției a transmis către ÎCCJ un proiect de ordin privind punerea în executare a sentinței civile nr. 1342/2016 pronunțată de Curtea de Apel București. Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, în raport de reținerea prescripției cererii de chemare în judecată, sentința atacată nu va mai fi analizată din perspectiva celorlalte critici de nelegalitate care vizează fondul pretențiilor deduse judecății. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului formulat de pârâtă, casarea sentinței atacate și, rejudecând cauza, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind prescrisă.