Decizia nr. 3548/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 154/2024 a Curții de Apel Alba Iulia

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1.1.

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal la data de 19.02.2024, sub dosar nr. x/2024, reclamanta A., în contradictoriu cu intimații Înalta Curte de Casație și Justiție și Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca ordonatori principali de credite, în baza art. 142 din Legea nr. 304/2022, a solicitat obligarea intimaților să emită, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezenta cauză, ordin de salarizare prin care indemnizația de încadrare lunară să fie calculată conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 237/28.02.2020 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 3457/2020 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. x/2019, în sensul includerii în indemnizația de bază lunară de încadrare a diferențelor de drepturi salariale dintre indemnizațiile procurorilor de la DNA și DIICOT și cele acordate reclamantei, conform dispozițiilor O.U.G.

nr. 83/2015, modificată prin Legea nr. 71/2015. 1.2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 154 din 4 iunie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal s-au hotărât următoarele: - s-a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată prin întâmpinare; - s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect obligare emitere ordin de salarizare. 1.3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 154 din 4 iunie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc.

civ. După reiterarea argumentelor prezentate prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a apreciat, în esență, că sentința recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât timp cat instanța de fond nu a analizat în concret argumentele de fapt și de drept invocate în cuprinsul acțiunii deduse judecății și nici înscrisurile depuse la dosar, ci și-a însușit în integralitate o apărare a intimaților, respectiv cuprinsul unei hotărâri date ca recurs în interesul legii, fără a se arăta considerentele pentru care instanța a înlăturat argumentele sale raportat la cuprinsul înscrisurilor pe care și-a întemeiat pretențiile deduse judecății.

În plus, instanța a reținut în mod greșit că situația dedusă judecății este cea la care se referă decizia RIL nr. 3/2024 publicată în M. Of. din 09.05.2024. A mai arătat că motivarea și argumentele instanței de judecată nu au legătura cu obiectul și temeiul cererii deduse judecății, cu situația de fapt prezentată în acțiune, ceea ce denotă că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 și art. 425 C. proc. civ., fiind casabilă în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În opinia recurentei-reclamante, prima instanța nu a analizat în concret motivele de fapt și de drept invocate în cererea dedusă judecății, respectiv refuzul intimaților de a soluționa favorabil o cerere din 18.12.2023 (când reclamanta avea funcția de judecător la Tribunalul Sibiu) de punere în executare a unor hotărâri judecătorești definitive ce cuprindeau expres o obligație a pârâților de recalculare a indemnizației de încadrare lunară, distinct de partea de hotărâre care se referea la acordarea unui prejudiciu (diferențe salariale cu titlu de despăgubiri), instanța de fond neanalizând temeiul juridic invocat, respectiv efectul executoriu și obligatoriu al unor hotărâri judecătorești, dispozițiile legale invocate referitoare la punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin emiterea ordinelor de salarizare corespunzătoare (art. 453 C. proc.

civ., Legea nr. 153/2017 și art. 142 din Legea nr. 304/2022), ci instanța a făcut referire în mod greșit la o decizie RIL ce viza alte dispoziții legale - art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și alte situații de fapt decât cele deduse judecății prin acțiune. Față de obiectul și temeiul juridic al acțiunii deduse judecății, a considerat că sentința a fost dată și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care instanța a reținut în mod greșit că situația dedusă judecății este cea la care se refera decizia RIL nr. 3/2024 publicată în M. Of.

din 09.05.2024. A apreciat că nu este incidentă decizia RIL nr. 3/2024, astfel cum greșit a reținut instanța de judecată, atât timp cât această decizie face referire la natura juridică a drepturilor bănești acordate prin hotărâri judecătorești, sub forma de despăgubiri, iar în prezenta cauza s-a invocat refuzul nejustificat al intimaților de a pune în executare partea de hotărâre ce viza o obligație de a face stabilită în sarcina ordonatorilor de credite, distinctă de partea de hotărâre care se referă la acordarea de despăgubiri/prejudiciu sub forma unor diferențe salariale. În plus, a arătat că nu a invocat aplicabilitatea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, la care se refera Decizia RIL 3/2024.

1.4. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. 2.1. Aspecte de fapt și de drept relevante Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 și art. 425 C. proc.

civ. întrucât instanța de fond nu a analizat în concret argumentele de fapt și de drept invocate în cuprinsul acțiunii deduse judecății și nici înscrisurile depuse la dosar, ci și-a însușit în integralitate o apărare a intimaților, respectiv cuprinsul unei hotărâri date ca recurs în interesul legii, fără a arăta considerentele pentru care au fost înlăturate argumentele sale raportat la cuprinsul înscrisurilor pe care și-a întemeiat pretențiile deduse judecății. Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că aceste critici nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ci se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc.

civ. care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, urmând a fi analizate din această perspectivă. În speță, lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Faptul că instanța a validat raționamentul intimaților-pârâți care au invocat incidența unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii, preluând o parte din argumentele acestora, nu conduce în mod automat la casarea sentinței atacate, câtă vreme reiese cu evidență că instanța a trecut prin filtru propriei aprecieri problema de drept dedusă judecății în raport de dispozițiile legale și de probele administrate în cauză. De altfel, așa cum s-a statuat în paragraful 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor.

Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte consideră că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, având obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Totodată, motivarea instanței de fond are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Se observă vă instanța de fond a procedat la sintetizarea criticilor formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și a apreciat că argumentele prezentate de aceasta nu pot fi reținute, față de incidența recursului în interesul legii, respectiv Decizia nr. 3/2024 publicată în Monitorul Oficial, nr. 422 din 09.05.2024, obligatorie pentru instanțele de judecată de la data publicării în Monitorul Oficial, în conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., prezentând în detaliu și motivele pentru care a ajuns la această concluzie. Prin urmare, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., acesta nefiind întrunit în cauză. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat că, față de obiectul și temeiul juridic al acțiunii deduse judecății, sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța reținând în mod greșit că situația dedusă judecății este cea la care se referă decizia RIL nr. 3/2024 publicată în M. Of. nr. 422 din 09.05.2024, atât timp cât această decizie are în vedere natura juridică a drepturilor bănești acordate prin hotărâri judecătorești, sub forma de despăgubiri, iar în prezenta cauza s-a invocat refuzul nejustificat al intimaților de a pune în executare partea de hotărâre ce viza o obligație de a face stabilită în sarcina ordonatorilor de credite, distinctă de partea de hotărâre care se referă la acordarea de despăgubiri/prejudiciu sub forma unor diferențe salariale.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, nefiind incident nici cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă. În fapt, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 237 din 28.02.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de către Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3457/24.11.2020 a Curții de Apel Pitești - secția I Civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., fiind obligați pârâții Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Craiova și Ministerul Justiției la recalcularea indemizației de încadrare a reclamantei, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00, începând cu data de 21.10.2016 și în continuare până la încetarea condițiilor de acordare.

De asemenea, au fost obligați pârâții la repararea prejudiciului reprezentând diferența salarială dintre noua indemnizație de încadrare calculată potrivit sentinței și indemnizația de încadrare actuală, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare de la data de 21.10.2016 până la data plății efective.

În lipsa unui răspuns la plângerea prealabilă, la data de 19.02.2024, reclamanta a introdus pe rolul Curții de Apel - secția de contencios administrativ și fiscal prezenta acțiune, solicitând obligarea pârâților ÎCCJ și Președintele ÎCCJ să emită, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, un ordin de salarizare prin care indemnizația de bază lunară de încadrare să fie stabilită cu luarea în considerare a diferențelor de drepturi salariale dintre indemnizațiile procurorilor de la DNA și DIICOT și cele acordate reclamantei, prevalându-se de hotărârea judecătorească definitivă prin care i s-au recunoscut aceste drepturi.

Prima instanță a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, reținând incidența recursului în interesul legii, respectiv Decizia nr. 3/2024 publicată în Monitorul Oficial, nr. 422 din 09.05.2024, obligatorie pentru instanțele de judecată de la data publicării în Monitorul Oficial, în conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Așadar, chestiunea litigioasă asupra căreia părțile au exprimat opinii diferite privește efectul pe care îl produce titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 237 din 28.02.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de către Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3457/24.11.2020 a Curții de Apel Pitești - secția I Civilă, respectiv dacă această hotărâre obligă ordonatorul principal de credite la emiterea unui ordin de stabilire a indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, astfel cum pretinde reclamanta, ori confirmă doar dreptul acesteia la despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G.

nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT. În concret, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă (fost judecător în cadrul Tribunalului Sibiu, eliberată din funcție la data de 29.01.2024) este nemulțumită de faptul că la eliberarea adeverințelor de stabilire a pensiei de serviciu nu au fost incluse în cuantumul indemizației de încadrare drepturile acordate prin titlul executoriu referitoare la coeficientului de multiplicare 19,000. În raport de situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect a avut în vedere interpretarea obligatorie dată în mecanismul de unificare a practicii judiciare intervenită după introducerea cererii de chemare în judecată, reținând că drepturile acordate reclamantei prin titlu executoriu au natura juridică a unor despăgubiri și nu pot fi avute la stabilirea bazei de calcul a pensiei de serviciu.

Astfel, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a decis că: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Drepturile acordate prin hotărâri judecătorești definitive reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la lit. A) nr. crt.

6-13 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri și, prin urmare, nu sunt incluse în cuantumul indemnizațiilor de încadrare ale magistraților și nu pot fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați." Din această decizie sunt relevante următoarele considerente: "75. Din analiza hotărârilor judecătorești atașate prezentului recurs în interesul legii rezultă că acestea se referă la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferențele rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa paguba pricinuită magistraților reclamanți în privința cărora instanțele judecătorești au reținut că au fost supuși unui tratament discriminatoriu sub aspectul plății drepturilor salariale. În acest sens, prezintă relevanță dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)". Potrivit acestui text legal, legiuitorul a calificat în mod explicit ca fiind despăgubiri sumele de bani acordate pentru a acoperi situația creată prin discriminare.

76. În concluzie, natura juridică a diferențelor de drepturi bănești rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este aceea de despăgubiri, iar nu aceea de drepturi salariale. Pe cale de consecință, aceste despăgubiri echivalente cu diferențele dintre drepturile încasate și drepturile calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți.

77. În raport cu această clarificare, trebuie subliniat că, așa cum s-a arătat mai sus, indemnizațiile de încadrare ale magistraților se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială, care este constantă pentru tot personalul care activează în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", și prin raportare la coeficienții de multiplicare corespunzători nivelului instanței sau al parchetului și funcției ocupate, element variabil apt să asigure respectarea principiului ierarhizării.

Aceasta înseamnă că despăgubirile echivalente drepturilor rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu intră în cuantumul indemnizației de încadrare și, pe cale de consecință, nici nu vor fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu, conform art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004." În concluzie, după cum rezultă din decizia interpretativă pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, titlul executoriu de care se prevalează recurenta-reclamantă dă naștere doar unui drept la despăgubiri, diferențele de drepturi bănești neputând fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu, cum eronat susține recurenta-reclamantă.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 154 din 4 iunie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 19 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.