- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția de contencios administrativ și fiscal
- Data
- 10 iunie 2025
Decizia nr. 3229/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 399/2024 a Curții de Apel București
Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 11.04.2023 pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub număr de dosar x/2023, reclamanții A. și B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâtului la soluționarea integrală, efectivă și punctuală a plângerii prealabile; constatarea discriminării reclamantului ca o consecință a refuzului de soluționare a cererii și obligarea pârâtului la plata despăgubiri în cuantum de 4 000 000; precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 399 din 11 martie 2024, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 399 din 11 martie 2024 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenții - reclamanți au arătat că hotărârea atacată este considerată nelegală întrucât a fost pronunțată cu încălcarea principiului continuității completului de judecată, cauza fiind dezbătută în fața unui judecător, iar soluția fiind pronunțată de un alt magistrat, fără existența vreunei justificări privind motivele temeinice ale înlocuirii, astfel cum impun art. 19 și art. 214 C. proc. civ. În lipsa unei explicații legale, schimbarea judecătorului echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și cu nesocotirea unor norme procedurale a căror încălcare atrage nulitatea, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ.. De asemenea, cererea privind verificarea incompatibilității judecătorului nu a fost analizată. Recurenții - reclamanți au mai arătată că dosarul administrativ depus de CNCD la data de 19.01.2024 nu a fost comunicat părților, încălcându-se principiile legalității și egalității procesuale prevăzute de art. 7 și 8 noul C. proc. civ., precum și obligația autorității publice de a transmite documentația aferentă actului atacat, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004. Această omisiune afectează grav dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, atrăgând incidența art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 noul C. proc. civ. De asemenea, au considerat că hotărârea este nemotivată, întrucât instanța nu a analizat cererile, apărările și argumentele esențiale formulate în cauză, nu a expus situația de fapt reținută, nu a evaluat probele administrate și nu a prezentat rațiunile de fapt și de drept care au fundamentat soluția, contrar art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Jurisprudența constantă a Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție confirmă că nemotivarea echivalează cu o soluționare formală a cauzei și impune casarea hotărârii. Instanța nu a analizat nici cererile privind discriminarea, nici argumentele referitoare la refuzul de soluționare a plângerilor prealabile, nici dispozițiile legale incidente, ceea ce atrage aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. Recurenții - reclamanți au susținut că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, ignorând dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea discriminării, prevederile Legii nr. 554/2004 referitoare la actele administrative asimilate, precum și art. 51-52 din Constituție privind dreptul de petiționare și obligația autorităților de a răspunde în termen legal. Argumentele privind discriminarea, refuzul de soluționare a plângerilor prealabile și încălcarea drepturilor fundamentale au fost minimalizate sau omise, deși jurisprudența Curții de Apel București confirmă constant că astfel de refuzuri atrag răspunderea autorității. Au invocat și dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3)-(5), art. 16, art. 21, art. 24 și art. 126, apreciind că hotărârea este contrară principiilor statului de drept, egalității în fața legii și accesului liber la justiție. Recurenții - reclamanți au arătat că instanța de fond a refuzat în mod implicit să soluționeze cauza, întrucât nu a analizat cererile formulate, nu a supus discuției părților aspectele esențiale și nu a exercitat rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ.., Lipsa examinării cererilor de sancționare disciplinară, a argumentelor privind discriminarea și a probelor depuse echivalează cu o veritabilă denegare de dreptate. Aut invocat art. 5 C. proc. civ., care interzice judecătorului să refuze soluționarea unei cauze, și art. 397 C. proc. civ., care impune instanței obligația de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 C. proc. civ. De asemenea, au arătat că instanța de fond nu a supus dezbaterii contradictorii aspectele esențiale ale cauzei, nu a pus în discuția părților argumentele reținute în hotărâre și nu a acordat termen pentru clarificarea cererilor, contrar art. 14 și 15 C. proc. civ.. Reținerea în motivare a unor elemente care nu au fost discutate cu părțile contravine principiului contradictorialității și atrage nulitatea hotărârii conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Jurisprudența Curții de Apel București confirmă că instanța nu poate pronunța o hotărâre întemeiată pe aspecte care nu au fost supuse dezbaterii contradictorii. Au mai susținut că instanța de fond s-a substituit apărătorului autorității pârâte, reținând justificări pe care autoritatea însăși nu le-a invocat, ceea ce contravine principiului egalității procesuale și rolului activ al judecătorului. Instanța de fond a preluat fără analiză critică explicațiile autorității privind pretinsa imposibilitate de a dispune sancțiuni disciplinare, fără a observa că autoritatea nu a parcurs pașii procedurali obligatorii, precum declanșarea cercetării disciplinare. Această abordare este considerată o încălcare a principiului disponibilității, a rolului activ și a egalității părților, atrăgând incidența art. 488 alin. (1) pct. 4-6 și 8 C. proc. civ. Instanța de fond a ignorat dispozițiile O.G. nr. 27/2002 privind obligația autorităților de a soluționa petițiile, precum și prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la procedura prealabilă, deși reclamanții au parcurs această procedură în mod corect. Refuzul autorității de a soluționa plângerile prealabile se încadrează în ipotezele art. 2 alin. (1) lit. h)-j) din Legea nr. 554/2004, fiind asimilat unui act administrativ unilateral, ceea ce conferă reclamanților dreptul de a se adresa instanței conform art. 8 alin. (1) din aceeași lege. De asemenea, instanța de fond nu a analizat nici dispozițiile art. 18 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 privind soluțiile pe care le poate pronunța, nici dispozițiile C. civ. privind buna-credință, abuzul de drept, vinovăția și răspunderea delictuală (art. 14-16, art. 1.349, art. 1.357, art. 1.382 C. civ.), deși acestea erau incidente în cauză. Se susține că sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, iar instanța ar fi trebuit să analizeze prejudiciul și să dispună repararea acestuia. Instanța de fond a ignorat dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind principiul egalității și interzicerea discriminării, deși reclamanții au motivat discriminarea invocând art. 1 alin. (2) din ordonanță. Se susține că instanța a omis să analizeze încălcarea drepturilor fundamentale enumerate în O.G. nr. 137/2000, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenții - reclamanți au invocat încălcarea principiilor fundamentale consacrate de Constituție prin art. 1 alin. (3)-(5), art. 16, art. 21, art. 24, art. 31, art. 51, art. 124 și art. 126, apreciind că hotărârea este contrară statului de drept, egalității în fața legii, accesului liber la justiție, dreptului la apărare și securității juridice. Au susținut că instanța a depășit limitele atribuțiilor sale, încălcând principiul separației puterilor și supremația Constituției. Au mai arătat că reținerile instanței privind art. 26 alin. (1) și (2) din Anexa nr. 7 la Codul administrativ sunt eronate, întrucât termenul "poate" nu are caracter imperativ, iar reclamanții s-au adresat în mod corect conducătorului autorității, conform Legii nr. 554/2004, O.G. nr. 27/2002 și art. 51-52 din Constituție. Conducătorul autorității era obligat să soluționeze plângerea, ceea ce nu a făcut, atrăgând incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. . Se invocă și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 303/2022 și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, care impun judecătorilor obligația de a asigura supremația legii, respectarea drepturilor și libertăților persoanelor, egalitatea în fața legii, imparțialitatea și soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Se susține că instanța a încălcat aceste obligații, pronunțând o hotărâre formală, cu ignorarea normelor de procedură și de drept material, ceea ce constituie o denegare de dreptate și atrage motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.
Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicită respingerea recursului, arătând că plângerea prealabilă din 20.03.2023 a fost deja soluționată prin răspunsul nr. x/30.03.2023, iar întârzierea de aproximativ 15 minute a registraturii a fost justificată și lipsită de relevanță disciplinară. Reclamantul a folosit greșit procedura plângerii prealabile din Legea nr. 554/2004, întrucât nu exista un act administrativ de revocat, iar eventualele abateri disciplinare se sesizează exclusiv Comisiei de disciplină conform art. 26 din Codul administrativ, nu conducătorului instituției. Termenul de 6 luni pentru aplicarea sancțiunilor disciplinare este oricum depășit. Cu privire la discriminare, CNCD susține că nu există niciun criteriu protejat, nici tratament diferențiat, nici element de analogie, nici raport de cauzalitate, iar răspunsul instituției nu are legătură cu vreun criteriu prevăzut de O.G. nr. 137/2000. În lipsa unei fapte discriminatorii, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, nefiind dovedite prejudiciul, vinovăția sau legătura de cauzalitate. Prin urmare, recursul este nefondat, iar soluția instanței de fond este legală și temeinică.
Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând recursul declarat de reclamanți prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor art. 483 și urm. C. proc. civ., precum și a limitelor devoluțiunii în recurs, Înalta Curte reține că acesta este nefondat. Prin cererea intitulată de reclamanți "plângere prealabilă" și adresată pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin președinte, reclamanții au solicitat acestuia să le comunice în regim de urgență Hotărârea nr. 49/31.01.2023, precum și să se dispună sancțiuni (și să li se comunice cine a fost și cum a fost sancționat) împotriva angajaților având în vedere că pe data de 13.03.3023 la ora 08:30 pe ușa CNCD era lacătul cât capul de vițel, în condițiile în care programul de lucru începe la ora 08:30, nu la ora 09:00 . Instanța de fond a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au făcut nicio referire la prima solicitare din cuprinsul cererii adresate CNCD, ci au formulat argumente exclusiv cu privire la pretinsa omisiune a pârâtului de a dispune sancțiuni, astfel că analiza a fost limitată strict la acest aspect. Analizând sentința atacată prin raportare la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost formulate de recurenți, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate. Hotărârea primei instanțe reprezintă rezultatul unei corecte interpretări și aplicări a dispozițiilor legale incidente, atât sub aspectul normelor de procedură, cât și al celor de drept material, în raport cu situația de fapt reținută și cu limitele învestirii sale, nefiind identificate nici depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, nici încălcări ale regulilor de procedură sancționate cu nulitatea, nici deficiențe de motivare sau erori în aplicarea normelor de drept material care să atragă incidența cazurilor de casare invocate. În ceea ce privește critica referitoare la existența unui refuz nejustificat de soluționare a plângerii prealabile, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că plângerea prealabilă formulată la data de 20.03.2023 a fost soluționată prin adresa nr. x/30.03.2023, în care CNCD a expus motivele pentru care nu se impuneau măsuri sancționatorii față de angajații instituției. În aceste condiții, nu poate fi reținută existența unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât autoritatea publică a răspuns în termenul legal și a motivat soluția adoptată. Susținerile recurenților privind obligația președintelui CNCD de a declanșa procedura disciplinară sunt neîntemeiate. În mod corect, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 26 din Anexa nr. 7 la O.U.G. nr. 57/2019 reglementează o procedură distinctă, care presupune fie sesizarea directă a comisiei de disciplină de către persoana care se consideră vătămată, fie sesizarea acesteia de către conducătorul instituției numai în ipoteza în care acesta apreciază că există indicii privind încălcarea îndatoririlor de serviciu. Or, reclamanții nu au sesizat comisia de disciplină, iar președintele CNCD a apreciat, în mod motivat, că nu sunt întrunite condițiile pentru declanșarea procedurii disciplinare. În aceste condiții, nu se poate reține existența unei obligații legale a președintelui CNCD de a dispune formarea comisiei de disciplină. În mod corect, instanța de fond a reținut că plângerea prealabilă formulată de reclamanți nu se încadrează în ipoteza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu viza revocarea unui act administrativ, ci solicitarea aplicării unor sancțiuni disciplinare, aspect care excedează procedurii prealabile reglementate de legea contenciosului administrativ. De asemenea, reclamanții nu au formulat o plângere prealabilă împotriva răspunsului nr. x/30.03.2023, singurul act administrativ susceptibil de a fi contestat în condițiile Legii nr. 554/2004. Cu privire la susținerile privind existența unei discriminări, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate. Recurenții nu au indicat niciun criteriu de discriminare dintre cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, iar din analiza situației de fapt nu rezultă existența unui tratament diferențiat determinat de un asemenea criteriu. Răspunsul CNCD a fost fundamentat exclusiv pe împrejurările concrete ale situației semnalate, respectiv durata redusă a întârzierii, caracterul justificat al acesteia și lipsa oricărei afectări a activității instituției. În lipsa unui criteriu protejat și a unui raport de cauzalitate între acesta și tratamentul pretins discriminatoriu, nu poate fi reținută existența unei fapte ilicite în sensul O.G. nr. 137/2000. În mod corect, instanța de fond a respins și capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, întrucât răspunderea civilă delictuală presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 1349 și urm. C. civ., respectiv existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate și a vinovăției. În cauză, nu este întrunită niciuna dintre aceste condiții, nefiind identificată o faptă ilicită, un criteriu de discriminare sau un prejudiciu dovedit. Cu privire la criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi reținută, în cauză, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Instanța de fond s-a limitat la a analiza cererea în raport cu temeiurile de fapt și de drept invocate de reclamanți, fără a suplini voința părților, fără a introduce în cauză aspecte neinvocate și fără a exercita atribuții care excedează rolului său constituțional. Soluția pronunțată reprezintă exclusiv aplicarea dispozițiilor legale incidente situației deduse judecății, nefiind identificată nicio ingerință în atribuțiile altei autorități publice. Cu privire la criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, nu se poate reține încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea. Susținerile privind pretinsa lipsă de imparțialitate, lipsa rolului activ sau neanalizarea unor cereri sunt nefondate, întrucât instanța de fond a analizat cauza în limitele investirii, a examinat înscrisurile depuse și a motivat soluția în mod complet și coerent. Nicio dispoziție procedurală nu a fost încălcată în mod apt să atragă sancțiunea nulității. De asemenea, susținerile recurenților privind încălcarea principiilor egalității, legalității, contradictorialității sau rolului activ al instanței nu sunt întemeiate, întrucât instanța de fond a analizat cererea în limitele investirii, a examinat înscrisurile depuse și a motivat soluția pronunțată în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ.. Criticile formulate în recurs tind, în realitate, la o reevaluare a situației de fapt și a probelor administrate, aspect ce excedează controlului de legalitate exercitat în calea de atac a recursului, care este limitată la verificarea legalității hotărârii atacate. În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este legală și temeinică, iar motivele de recurs invocate nu relevă nicio încălcare a normelor de procedură sau de drept material care să atragă incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Analiza criticilor formulate nu a evidențiat nici depășirea atribuțiilor instanței, nici vreo neregularitate procedurală sancționată cu nulitatea, nici deficiențe de motivare ori erori de interpretare a dispozițiilor legale aplicabile. În absența unor elemente apte să răstoarne temeiurile hotărârii atacate, recursul urmează a fi respins ca nefondat. Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de reclamanții A. și B., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 399 din 11 martie 2024 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 10 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.