Decizia nr. 2893/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1774/2023 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal instanței la data de 31.07.2023, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW. și XX.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și Președintele Curții de Apel Timișoara: - anularea Hotărârii nr. 16/03.07.2023 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Timișoara; - obligarea pârâtului Președintele Curții de Apel Timișoara la modificarea în parte a Deciziei nr. 72/RU/27.04.2023 și a anexelor la aceasta, în sensul acordării sporurilor în procent integral de 45% și, în subsidiar, într-un procent cuprins între 30% și 45%. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1774 din data de 24 noiembrie 2023, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanții au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Au susținut recurenții că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 25 alin. (1), art. 1 alin. (3), art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, raportat la art. 4 și 5 din Capitolul VIII Secțiunea I din Anexa nr. V a acesteia. Prima instanță nu a ținut cont de faptul că, la alte instanțe naționale (București, Constanța, Galați, Iași, Suceava, YY.), sporurile au fost acordate în procent de 45%, creând o discriminare clară între recurenți și alți angajați care beneficiază de aceleași drepturi.

Instanța de fond a refuzat să solicite calcule matematice exacte privind plafonul bugetar, deși acestea ar fi putut demonstra capacitatea ordonatorului de credite de a acorda sporurile în procentul solicitat. Susțin recurenții că plafonul de 30% este unul flexibil, în măsura în care bugetul ordonatorului de credite permite acest lucru. Aplicarea automată a plafonului, fără a verifica bugetul real și disponibilitățile financiare, reprezintă o aplicare rigidă și greșită a legii.

Ssentința recurată nu respectă principiul "plată egală pentru muncă egală", prevăzut de legislația națională și europeană, conform căruia angajații care prestează muncă de aceeași complexitate și în aceleași condiții trebuie să beneficieze de aceleași drepturi salariale, principiu esențial în dreptul muncii și este consacrat în legislația națională, europeană și în convențiile internaționale la care România este parte (inclusiv Convenția nr. 100 a OIM) Prin urmare, orice diferență de tratament între salariați care desfășoară aceleași activități și au aceleași responsabilități și riscuri trebuie să fie justificată prin motive obiective, iar lipsa unei justificări convingătoare pentru refuzul de a acorda sporurile la același nivel ca în alte instanțe constituie o încălcare a principiului egalității în fața legii, prevăzut de art. 16 din Constituția României.

Se afirmă că o astfel de discriminare contravine directivelor europene privind egalitatea de tratament în materie de muncă și salarizare (ex. Directiva 2006/54/CE). Totodată, susțin recurenții că instanța de fond a ignorat complet existența unei discriminări salariale evidente între personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul Curții de Apel Timișoara și cel din alte instanțe naționale, încălcând prevederile art. 6 din Legea nr. 153/2017, precum și jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stabilesc că principiul egalității salariale trebuie aplicat uniform în toate instantele din România. Judecătorul fondului a refuzat să recunoască faptul că în alte instanțe, sporurile salariale au fost acordate în procentul maxim de 45%, bazându-se exclusiv pe argumentul plafonului bugetar la nivel local.

In condițiile în care colegii reclamanților din alte instanțe naționale au beneficiat de același tip de sporuri la nivel maxim, refuzul de a acorda același drept creează o discriminare nejustificată și nelegală. Mai arată recurenții că acordarea retroactivă a drepturilor salariale începând cu data de 01.01.2018 a fost neîntemeiat respinsă de către instanța de fond, invocând necontestarea în timp util a actelor administrative care au stabilit drepturile salariale, nefiind respectat principiul "reparării integrale a prejudiciului", consacrat atât în dreptul muncii, cât și în legislația contenciosului administrativ.

În combatere, menționează că nu au putut formula o cerere anterioară pentru acordarea retroactivă a drepturilor salariale, deoarece hotărârea privind aceste drepturi a fost emisă abia în 2023. Prin urmare, nu poate fi invocată o pasivitate culpabilă a recurenților-reclamanți, iar drepturile salariale retroactive trebuie recunoscute în vederea reparării prejudiciului cauzat de aplicarea incorectă a normelor legale. 4. Apărările formulate Intimata-pârâtă Curtea de Apel Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A mai precizat că solicitarea reclamanților de acordare a sporurilor în procent de 45 a făcut obiectul Deciziei nr. 191/RU din 23.12.2020 emisă de președintele Curții de Apel Timișoara, existând autoritate de lucru judecat în chestiunea litigioasă.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este nefondat. În esență, reclamanții au reiterat argumentele prezentate în cuprinsul acțiunii, argumente care, însă, nu pot fi reținute. Astfel, în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor de drept material referitor la sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, în deplin acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că actele contestate au fost emise cu aplicarea corectă a art. 38 alin. (3) și (6), precum și art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Sporurile sunt definite în art. 7 lit. i) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca fiind elemente ale salariului lunar/soldei lunare, acordate ca procent la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, în condițiile legii, pentru fiecare categorie de personal, iar la art. 4 și 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a aceleiași legi sunt reglementate categoriile de sporuri de care beneficiază personalul din sistemul justiției și procentele acestora.

În egală măsură, legiuitorul a prevăzut la art. 25 alin. (1) din lege o limită generală a sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, stipulând că suma acestora, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție sau salariilor de funcție, soldelor de grad sau salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă sau salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a celor lunare. În acest context, întrucât sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, rezultă fără putință de tăgadă că legiuitorul a conferit ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dreptul de apreciere impunându-se a fi exercitat în limitele prevăzute de lege, adică supus unei duble condiționări.

Astfel, la nivel individual, cele trei categorii de sporuri reglementate la art. 4 și 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a Legii nr. 153/2017, ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizația lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor și a celorlalte elemente adiționale salariului de bază sau indemnizației de încadrare nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare. Or, marja de apreciere la care s-a făcut referire în precedent implică și posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condițiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcție de circumstanțele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, din modul în care au fost reglementate cele trei categorii de sporuri, și anume "de până la", reiese opțiunea legiuitorului potrivit căreia sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea nr. 153/2017 stabilește că "limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. I-VIII." În concluzie, se constată că stabilirea cuantumului sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege la art. 25, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu, soluția respectivă ținând de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia personalului plătit din fonduri publice.

Aceasta, întrucât responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, au obligația să stabilească drepturile salariale și să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu.

În acest sens este și jurisprudența consacrată a instanței de contencios constituțional, aceasta reținând că soluția legislativă a limitării sporurilor nu este o noutate, anterior Legii-cadru nr. 153/2017 fiind reglementată în mod similar prin art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 184/2010, cu modificările și completările ulterioare, și prin dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, context în care s-a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituție și destinată a fi aplicată în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii și fără discriminări.

(Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020). În mod legal prima instanță a reținut că plafonarea sporurilor la 30% este prevăzută expres de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, iar respectarea acestei limite nu poate fi cenzurată de instanță în lipsa unei încălcări a legii. Cu privire la pretinsa discriminare în acordarea sporurilor, instanța de fond a reținut corect că diferențele între instanțe nu constituie discriminare, conform jurisprudenței ÎCCJ (Decizia nr. 2/2015 și Decizia nr. 15/2021), întrucât fiecare ordonator de credite are autonomie în stabilirea cuantumului sporurilor, în limitele legii. Înalta Curte apreciază că relevante pentru această cauză sunt și considerentele și soluția din cuprinsul Deciziei nr. 80/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Astfel, s-a statuat prin această din urmă decizie, de asemenea având caracter general obligatoriu, că "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale." Considerentele esențiale din această decizie, cu relevanță asupra prezentei cauze, sunt cele expuse în paragrafele 82-84, care subliniază că egalizarea salariilor de bază este permisă doar în măsura în care majorările recunoscute prin hotărâri definitive au aplicabilitate generală.

În caz contrar, principiile egalității și nediscriminării nu pot fundamenta o astfel de egalizare. Prin urmare, se constată că nu poate fi reținută existența unei situații de discriminare, pe de o parte, între reclamanți, personal auxiliar de specialitate și conex din cadrul Curții de Apel Timișoara, iar, pe de altă parte, personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul altor ordonatori principali/secundari/terțiari de credite, în condițiile în care recunoașterea în favoarea acestora din urmă categorii de personal nu reprezintă rezultatul unei majorări aplicabile la nivel general, ci numai în considerarea situației concrete existente la nivelul fiecăruia dintre acești ordonatori de credite, alții decât Curtea de Apel Timișoara în cadrul căruia, în perioada de referință, recurentele își desfășoară activitatea.

Nu în ultimul rând, relevantă pentru soluționarea prezentei spețe este și soluția obligatorie pronunțată de ÎCCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 3/29.01.2024, prin care ÎCCJ a statuat următoarele: "Principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ." Această jurisprudență confirmă că diferențele de tratament salarial între instanțe sau categorii de personal nu constituie discriminare, ci reflectă marja de apreciere legală a ordonatorilor de credite, în limitele impuse de lege.

În altă ordine de idei, instanța de recurs reține că Decizia nr. 72/RU din 27 aprilie 2023 emisă de Președintele Curții de Apel Timișoara este o decizie de salarizare colectivă, care nu a vizat stabilirea sporurilor, ci salarizarea unei categorii de personal în funcție de VRS 605,225 RON și în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte că recurenții-reclamanți sunt îndreptățiți la plata unui cuantum mai mare al sporurilor, acțiunea este nefondată. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, criticile recurenților-reclamanți nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul împotriva sentinței civile nr. 1774 din data de 24 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW. și XX. împotriva sentinței civile nr. 1774 din data de 24 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 28 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.