Decizia nr. 267/2026 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 august 2024, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat: (i) să se constate că imobilele situate din punct de vedere administrativ în Blaj înscrise inițial în CF nr. x Blaj Oraș sub nr. topo. x (reconvertit electronic în CF nr. x Blaj), au fost preluate abuziv de Statul Român; (ii) anularea Deciziei nr. 10906/31.05.2024 emisă de pârâtă cu referire la cererea de retrocedare nr. x formulată de reclamantă privind imobilul situat în Mun.

Blaj, jud. Alba, înscris inițial în nr. CF nr. x Blaj Oraș sub nr. topo x; (iii) obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a cererii nr. x/2003 formulată de reclamantă prin emiterea unei decizii privind imobilele situate din punct de vedere administrativ în Blaj înscrise inițial în CF nr. x Blaj Oraș sub nr. topo. x, decizie care să fie emisă în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în cauză; (iv) cu cheltuieli de judecată în caz de opunere (onorariu avocațial, cheltuieli de transport, etc.). 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 95 din 16 aprilie 2025, Curtea de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 95 din 16 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. În motivarea recursului se arată, în esență, că prima instanță a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză, după cum urmează: În mod eronat instanța de fond a apreciat că normele canonice sunt "probe", ignorând aplicabilitatea acestora în cauză și lipsind orice motivare privind înlăturarea sau neaplicarea acestor norme de drept specifice cultului.

În speță, susține că sunt incidente normele interne ale Bisericii Greco-Catolice în vigoare anterior anului 1948 (anul desființării cultului) și ulterioare anului 1990 (anul reînființării cultului), sens în care fac trimitere la art. 6 din Decretul-lege nr. 177/1948 și art. 5 alin. (2) din Legea cultelor nr. 489/2006. În acest sens, consideră că normele dreptului canonic incidente sunt: (i) Conciliul provincial I din 1872, din care rezultă că Capitlul era un organism colegial subordonat Mitropoliei prin conducătorul său, mitropolitul, iar donațiile, în bani sau imobile, erau ale Bisericii, fiind date în administrarea Capitlului; (ii) Conciliul provincial II din 1882 care statuează asupra averii bisericești, care include și cea din fonduri și fundațiuni, înțelesul acestor noțiuni fiind acela de "fond" sau "donație"; în prezent, reglementarea privind bunurile Bisericii este prevăzută în canonul 1007 din CCEO.

Susține că, la nivelul Bisericii greco-catolice, anterior anului 1948 au existat sute de "fundațiuni", "fonduri", "liberalități", reprezentând în fapt donații sau testamente lăsate Bisericii de episcopi, preoți, literați ai vremii, oameni de cultură, simpli credincioși, destinația bunurilor mobile (reprezentând sume de bani, titluri de valoare, acțiuni la bănci sau case de economii, fructele civile ale imobilelor etc.) sau imobile fiind clar prevăzută pentru fiecare donator în testamente, "litere fundaționale" sau statute "fundaționale". Totodată, explicitează noțiunea de patrimoniu de afectațiune și arată că Mitropolia putea avea mai multe patrimonii speciale constituite fie de această entitate juridică, fie în favoarea sa de diverse persoane fizice, aceste fonduri fiind create, distinct, pentru scopuri precise, precum fondul de studii, fondul de burse, etc., dar că toate acestea aparțineau cultului religios.

În concret, se susține că Fondul "Pensia Arhidiecezană", înscris în Cartea funciară în anul 1912, înscriere supusă prevederilor art. 646 din C. civ. austriac, era un fond eclesiastic al Bisericii, destinat finanțării pensiilor acordate canonicilor din cadrul Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, administrat de Capitlul Metropolitan, nefiind, din punct de vedere canonic, o entitate juridică distinctă de mitropolie, ci era reprezentat de bani, titluri de valoare și imobile ce trebuiau utilizate în anumite scopuri indicate, cu administrarea lor fiind responsabil Capitlul Mitropolitan, organism special cu atribuții de administrare a averii bisericii și a fondurilor de afectațiune specială, ceea ce rezultă și din Șemantismele întocmite la nivelul Bisericii Greco-Catolice, care cuprindeau inventare sau dări de seamă întocmite și tipărite periodic la nivelul Mitropoliei cu privire la întreaga avere a Mitropoliei de la Blaj.

Afirmă că orice fond administrat de Capitlul Mitropolitan a făcut parte din averea Bisericii Greco-Catolice, aspect recunoscut inclusiv de Statul Român - Secretariatul de Stat pentru Culte, prin adresa nr. x/09.08.2000. Recurenta susține, contrar celor reținute de prima instanță, că la dosar sunt depuse înscrisuri care dovedesc calitatea de proprietar a Mitropoliei, respectiv, înscrierile de Cartea funciară, evidențele Primăriei Blaj și cazierul imobilului. Argumentează recurenta și cu faptul că imobilul a fost naționalizat din patrimoniul Mitropoliei conform PVB nr. 5/08.01.1949 și PVB din 29.10.1948, acesta din urmă întocmit cu ocazia inventarierii bunurilor Mitropoliei Române Unite din Blaj, unde la imobilul în litigiu se menționează chiriașul A., acesta figurând și în anexa la Decretul nr. 134/1949, iar aspectul naționalizării de la reclamantă este recunoscut în situația juridică și locativă emisă de UAT Blaj.

Nu în ultimul rând, arată că în fața instanței de fond a invocat mai multe decizii administrative de restituire și puterea de lucru judecat a unor hotărâri pronunțate cu privire la imobile ce i-au aparținut, aflate în situații similare, în special decizia nr. 731/2023 a ÎCCJ-SCAF, având o speranță legitimă de a-i fi restituite și imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, câtă vreme alte imobile, aflate în situații similare, au fost restituite, dar aceste argumente au fost înlăturate, apreciind că hotărârile judecătorești invocate nu mai prezintă relevanță, având în vedere RIL nr. 21/2023. 4. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de fond ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și ale art. 13 din H.G. nr. 1164/2002, referitoare la condițiile de retrocedare și la categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate la momentul preluării abuzive. Criticile vizează, în esență, modul în care prima instanță a apreciat calitatea de fost proprietar a recurentei asupra imobilului situat în Blaj, înscris inițial în CF nr. x Blaj, nr. top.

x (reconvertit în CF nr. x Blaj), în contextul în care cererea de retrocedare a fost respinsă prin Decizia nr. 10906/31.05.2024 pentru lipsa unor înscrisuri care să ateste dreptul de proprietate al solicitantei. În soluționarea recursului sunt incidente dezlegările obligatorii ale Deciziei ÎCCJ nr. 21/2023, pronunțată în interesul legii, privind interpretarea art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (2)-(5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și a art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938. Caracterul abstract al acestei decizii exclude orice raportare la particularitățile cauzei care a generat sesizarea, astfel că susținerea recurentei potrivit căreia dezlegarea nu ar fi aplicabilă, întrucât litigiul originar privea o școală, iar în speță este vizat un fond de pensii, este lipsită de temei.

În acest sens, se vor reține mențiunile din paragraful 64 al acesteia, care determină obiectul sesizării: " (...) în stabilirea obiectului analizei în cadrul prezentului recurs în interesul legii, în sensul identificării chestiunilor punctuale, caracterizate, ce se impun a fi dezlegate de principiu, se constată că acestea privesc atât definirea sintagmei "imobile care au aparținut cultelor religioase" din art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, cât și aspecte legate de mijloacele de a proba fostul drept de proprietate, în conformitate cu dispozițiile coroborate ale art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 și art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Sunt supuse interpretării valoarea probatorie a înscrierii în cartea funciară, posibilitatea de administrare a unor probe în combaterea sau nuanțarea mențiunilor din cartea funciară referitoare la titularul dreptului de proprietate, precum și care ar fi probele apte să demonstreze situația juridică a proprietarului tabular, de așezământ constituit de o structură a cultului religios, respectiv apartenența imobilului la care se referă cererea de retrocedare la un patrimoniu de afectațiune constituit de respectiva structură a cultului religios, pentru funcționarea așezământului (...)" Din considerentele deciziei (paragrafele 71-82, 91-93) rezultă că, în regiunile în care a funcționat sistemul real de publicitate imobiliară, înscrierea în cartea funciară are efect constitutiv de drepturi, iar mențiunile tabulare reprezintă probă exactă asupra existenței dreptului și identității titularului.

În consecință, în cadrul procedurii de retrocedare nu se poate tinde la dovedirea unui drept de proprietate în patrimoniul altei persoane decât proprietarul tabular. Totuși, dacă se susține că proprietarul tabular nu este o entitate distinctă, ci un așezământ constituit de structura cultului religios, probele pot viza demonstrarea relației parte-întreg și a existenței unui patrimoniu de afectațiune constituit anterior naționalizării. În acest caz, sunt necesare probe directe privind actul de voință al titularului patrimoniului unic, prin care s-a desprins masa patrimonială afectată. Aplicând aceste principii, Înalta Curte constată că în cartea funciară imobilul este înscris, încă din 1912, în proprietatea Fondului "Pensia Arhidiecezană", administrat de Capitlul Arhiepiscopiei Greco-Catolice de Alba Iulia și Făgăraș, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu persoane fizice.

Această mențiune constituie probă directă a dobândirii bunului în nume propriu de către Fond, iar nu ca rezultat al constituirii unui patrimoniu de afectațiune de către Mitropolie. Pentru a răsturna această probă, recurenta avea sarcina de a demonstra fie că Mitropolia a dobândit anterior imobilul și a desprins ulterior masa patrimonială afectată, fie că Fondul a fost constituit printr-un act de voință al Mitropoliei, cu alocarea de fonduri proprii destinate achiziției imobilului. Nicio astfel de probă directă nu a fost administrată. Mențiunile din Foaia de avere confirmă că imobilul a aparținut unor persoane fizice până în 1912, când a fost vândut Fondului "Pensia Arhidiecezană". Astfel, imobilul - casă de piatră și curte, nr. top.

x - a aparținut inițial, din 1902, unei persoane fizice, B., iar în 1912 a trecut în proprietatea moștenitorilor acestuia - C., B., D., E., F. și G. - în temeiul deciziei de predare a moștenirii nr. 1/1912. Ulterior, în baza contractului de vânzare cumpărare din 25.12.1911, aprobat de Sedria Orfenală Aiud și de Arhiepiscopia Greco Catolică, Fondul "Pensia Arhidiecezană" a dobândit imobilul de la acești moștenitori, prin cumpărare, pentru prețul de 60.000 K. Nu sunt dovezi privind intrarea imobilului în patrimoniul Mitropoliei sau privind constituirea unui patrimoniu de afectațiune.

În plus, imobilul a fost naționalizat în 1949 în temeiul Decretului nr. 134/1949 pentru naționalizarea unităților sanitare ca: farmaciile urbane, laboratoarele chimico-farmaceutice, drogheriile medicinale, depozite de medicamente și laboratoare de analize medicale, ca farmacie, aspect reținut și în litigiile anterioare de revendicare, în care s-a stabilit definitiv că Mitropolia nu a fost proprietar. Aceste hotărâri au autoritate de lucru judecat asupra inexistenței dreptului pretins. Cu această ocazie s-a mai reținut că imobilul a fost naționalizat în baza acestui decret, regăsit în anexă, de la o persoană fizică, H.. De altfel, recurenta-reclamantă admite aceste mențiuni, arătând că H. i-a fost chiriaș și că imobilul a fost utilizat ca farmacie după naționalizare (afirmație pe care o modifică în recurs, susținând că imobilul nu și-a schimbat destinația nici înainte, nici după naționalizare).

Totuși, asemenea susțineri nu pot înlătura mențiunile din cartea funciară cu privire la titular și temeiul naționalizării. Așadar, în temeiul decretului de naționalizare, imobilul nu a fost preluat de la Mitropolia Unită cu Roma, Greco Catolică, iar afectațiunea imobilului invocată de recurentă, ca fiind un fond de pensii (cât timp destinația era de farmacie) nu poate fi confirmată. În consecință, în cauză nu este incidentă nici prezumția de proprietate instituită prin art. 13 din H.G. nr. 1164/2002. Susținerile recurentei privind caracterul eclezial al Fondului nu pot suplini lipsa probelor directe.

Deși recurenta-reclamantă a susținut că proprietarul tabular nu reprezenta, în mod real, o entitate distinctă de structura cultului religios care a formulat cererea de retrocedare, ci un fond creat de acesta, lipsit de personalitate juridică și având rolul de a reflecta includerea imobilului într-o masă patrimonială de afectațiune, Înalta Curte constată că îi revenea obligația de a demonstra, pe de o parte, inexistența personalității juridice a Fondului "Pensia Arhidiecezană", iar pe de altă parte, identitatea acestuia cu cultul religios, precum și faptul că imobilul aparținea unei mase patrimoniale de afectațiune integrate în patrimoniul unic al Mitropoliei Unite cu Roma, Greco-Catolică. Asemenea dovezi nu au fost administrate, cu precizarea că, în aplicarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii anterior menționată, probele administrate în acest scop nu pot fi unele indirecte, cu valoare probatorie incertă în privința relației juridice pretinse.

În situațiile în care obiectul probei îl constituie apartenența unor imobile la un patrimoniu de afectațiune, iar această apartenență presupune demonstrarea faptului că desprinderea unei mase patrimoniale distincte din patrimoniul unic s-a realizat printr-un act de voință al titularului, sarcina probei vizează tocmai existența și manifestarea explicită a acestei voințe. Un asemenea act de voință - prin care titularul decide constituirea sau delimitarea patrimoniului de afectațiune - nu poate fi prezumat, ci trebuie stabilit prin mijloace de probă directe, capabile să ateste în mod nemijlocit intenția autorului de a separa masa patrimonială. Normele canonice nu pot substitui actul juridic civil necesar pentru constituirea unui patrimoniu de afectațiune și nu pot modifica efectele înscrierii în cartea funciară.

Normele canonice au natura unor reguli interne de organizare și funcționare ale cultului, cu caracter general și abstract, și nu exprimă, în sine, opțiunea juridică individuală și determinată de a desprinde o masă patrimonială distinctă din patrimoniul său unic. Astfel, chiar dacă dreptul canonic prevede existența unor bunuri sau fonduri destinate unor scopuri religioase ori comunitare, aceste norme nu pot ține locul unui act concret de voință al titularului patrimoniului, indispensabil pentru constituirea unui patrimoniu de afectațiune în sens civil. În lipsa unor manifestări de voință explicite și individualizate, dovedite prin înscrisuri, declarații ori alte probe directe, regulile canonice rămân simple dispoziții normative interne, neputând substitui proba cerută de dreptul civil pentru a demonstra desprinderea unei mase patrimoniale distincte.

Întrucât normele canonice, neînsoțite de un act juridic civil, nu pot fundamenta existența unui patrimoniu de afectațiune și nici nu pot modifica ori completa situația tabulară, în lipsa unui titlu translativ sau constitutiv valabil, emis de un subiect de drept competent, precum și în absența unor probe directe care să ateste intenția de desprindere a unei mase patrimoniale distincte, Înalta Curte constată că nu se poate reține existența unui patrimoniu de afectațiune al Bisericii cu privire la imobilul înscris în cartea funciară pe numele Fondului "Pensia Arhidiecezană" și, astfel, situația tabulară din 1912 rămâne singura probă certă a titularului dreptului de proprietate.

Recurenta-reclamantă a solicitat instanței de judecată să răstoarne valoarea probatorie a înscrierilor din cartea funciară, referitoare la calitatea de proprietar a Fondului "Pensia Arhidiecezană", exclusiv în baza unor probe indirecte, care nu sunt de natură a justifica pe deplin nici apartenența imobilelor la un patrimoniu de afectațiune și nici faptul că Fondul "Pensia Arhidiecezană" nu era o persoană juridică distinctă de structura cultului religios titular al cererii de retrocedare. De asemenea, nu s-a probat lipsa personalității juridice a Fondului. Dimpotrivă, mențiunile tabulare și înscrisurile anexate indică existența unei entități patrimoniale distincte, capabile să dobândească drepturi reale.

Înalta Curte constată că nu există la dosar dovezi care să probeze modalitatea de constituire a Fondului, iar potrivit susținerilor recurentei din cererea de recurs, referitoare la modalitatea de organizare a Bisericii Greco Catolice, se constată că aceasta este compusă din: Mitropolie, ca formă de organizare supremă, care include episcopiile din subordine, episcopiile, care cuprind protopopiatele, acestea din urmă cuprind parohiile iar parohiile sunt formate din credincioși. Potrivit adresei Secretariatului de Stat pentru Culte nr. 549/2000, capitlurile și protopopiatele sunt asimilate proiteriei, iar ordinele și congregațiile mănăstirii. Nu se poate deduce însă, în baza probelor administrate, care este entitatea imediat superioară Fondului "Pensia Arhidiecezană", care ar fi dispus constituirea acestuia și, eventual, ar fi constituit patrimoniul de afectațiune pretins.

Mențiunea potrivit căreia Fondul "Pensia Arhidiecezană" se află în administrarea Capitlului Arhiepiscopiei Greco-Catolice de Alba Iulia și Făgăraș susține, dimpotrivă, ideea că Fondul funcționează ca o entitate distinctă, titulară a unui patrimoniu propriu. Noțiunea însăși de administrare implică exercitarea unor atribuții asupra unui patrimoniu aparținând altuia, ceea ce exclude, prin natura ei, identificarea patrimoniului Fondului cu patrimoniul Capitlului. Faptul că acesta din urmă administrează Fondul nu constituie o probă — nici directă, nici indirectă — a existenței unui patrimoniu de afectațiune în sens juridic tehnic, ci doar a unei relații de gestiune asupra unui patrimoniu autonom.

Aceeași concluzie se impune și în raport cu orice altă persoană care nu figurează în cartea funciară, precum recurenta-reclamantă, neînscrierea tabulară împiedicând recunoașterea unui drept real asupra imobilului. Pretinsul raport de subordonare dintre Fondul "Pensia Arhidiecezană" și Mitropolia Unită cu Roma Greco-Catolică nu este apt să dovedească faptul că imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare a intrat în patrimoniul Fondului în temeiul constituirii unui patrimoniu de afectațiune, și nu printr-un act de cumpărare în nume propriu, împrejurare confirmată nemijlocit de mențiunile din cartea funciară.

Afirmația potrivit căreia "Fondul Pensia Arhidiecezană" ar reprezenta doar un fond alocat de Biserică, lipsit de personalitate juridică și comparabil cu alte fonduri contabile, este eronată, întrucât recurenta confundă un fond bugetar - care nu poate dobândi drepturi reale, nu are capacitate de folosință și nu poate figura în cartea funciară - cu o entitate patrimonială distinctă, aptă să fie titular de drepturi. În dreptul civil, numai o persoană sau o entitate cu capacitate patrimonială poate deține imobile și poate fi înscrisă în CF, iar mențiunile din cartea funciară, confirmă existența unui titular real al dreptului, nu a unui simplu cont contabil. Chiar și în ipoteza funcționării ca patrimoniu de afectațiune, Fondul ar avea un patrimoniu distinct și ar putea dobândi bunuri în nume propriu, ceea ce îl diferențiază radical de un fond bugetar, care nu poate fi subiect de drepturi reale.

Cu privire la faptul menționat în cartea funciară privind aprobarea contractului de vânzare-cumpărare din 1911 de "Sedria Orfenală Aiud și Arhiepiscopia Greco-Catolică", această aprobare reprezintă un simplu act de gestiune al administratorului și nu poate fi interpretată ca o contopire a patrimoniului Fondului cu patrimoniul Capitlului sau cu al vreunei persoane neînscrise în cartea funciară, precum recurenta-reclamantă. Prin urmare, existența unui asemenea contract de vânzare-cumpărare confirmă, mai degrabă, funcționarea Fondului ca entitate distinctă, capabilă să intre în raporturi juridice prin intermediul administratorului său și, în plus, simpla aprobare a contractului nu conferă vreun drept real asupra imobilului cumpărat de Fondul "Pensia Arhidiecezană". Articolul 646 din C. civ.

austriac (care prevede că "De substituiri și fideicomise se deosebesc acele fundațiuni, prin cari veniturile capitalului, ale pământurilor sau ale drepturilor sunt destinate pe veci pentru instituții de utilitate publică, ca d.e. pentru benefici bisericești, pentru școli, pentru case de sănătate sau aziluri de săraci, sau pentru susținerea anumitor persoane. Normele privitoare la fondațiuni sunt cuprinse în ordonanțele de administrație publică") nu este relevant în cauză, întrucât are în esență rolul de a delimita fundațiunile de mecanismele succesorale clasice, precum substituirea sau fideicomisul. Textul evidențiază că "fundațiunile" reprezintă mase patrimoniale afectate permanent unui scop de utilitate publică sau, în anumite situații, susținerii unor persoane determinate, iar regimul lor juridic este stabilit prin legislația administrativă specială.

Această trimitere în afara dreptului civil indică faptul că "fundațiunile" sunt concepute ca instituții de drept public, cu o reglementare distinctă de structurile patrimoniale ale dreptului privat. În consecință, articolul nu oferă repere utile pentru problema intabulării unui drept de proprietate pe numele Fondului "Pensia Arhidiecezană". Înscrierea în cartea funciară se realizează potrivit regulilor generale aplicabile oricărei persoane juridice: existența unui titlu valabil, capacitate juridică și respectarea cerințelor de publicitate imobiliară. Așadar, art. 646 C. civ. austriac are o relevanță conceptuală în clasificarea "fundațiunilor" în sistemul austriac, însă nu furnizează criterii aplicabile analizei capacității Fondului "Pensia Arhidiecezană" de a dobândi drepturi reale și de a fi înscris în cartea funciară.

Concluzionând, dacă în cartea funciară proprietar al imobilului este înscris "Fondul Pensia Arhidiecezană", atunci, în plan civil, titularul dreptului real este această entitate, iar nu Mitropolia. Indiferent de modul în care dreptul canonic ar fi conceput inițial Fondul - ca o masă de bunuri afectată unui scop eclezial și administrată de Capitlu - înscrierea în cartea funciară îi conferă o individualizare juridică externă, opozabilă tuturor. Publicitatea imobiliară nu reflectă structuri canonice interne, ci stabilește în mod direct cine este proprietarul în raport cu terții, iar această calitate aparține Fondului, ca entitate distinctă în circuitul civil. În aceste condiții, Mitropolia nu poate pretinde că este proprietarul "real" al bunului, invocând caracterul eclezial al Fondului sau integrarea sa în patrimoniul bisericesc.

Orice discuție privind structura internă a Bisericii sau regimul canonic al bunurilor rămâne secundară față de realitatea juridică publică consacrată prin cartea funciară întrucât dreptul canonic explică destinația și administrarea bunurilor, dar nu poate modifica efectele înscrierii în cartea funciară. Mitropolia și Capitlul pot avea drepturi de administrare, folosință sau supraveghere canonică, însă nu pot substitui Fondul în calitatea de proprietar ce funcționează ca un subiect patrimonial distinct, chiar dacă nu are forma juridică a unei persoane în sensul noțiunii definite azi de O.G. nr. 26/2000.

În final, în ceea ce privește susținerile din recurs întemeiate pe împrejurarea că, prin decizii administrative anterioare, intimata Comisia de Retrocedare ar fi încuviințat restituirea unor imobile care figurau în cartea funciară ca proprietatea Fondului "Pensia Arhidiecezană" sau a altor fonduri, Înalta Curte reține că asemenea acte pot genera, cel mult, prezumții simple privind existența unui patrimoniu de afectațiune, și numai în raport cu imobilele la care aceste decizii se referă. Totuși, astfel de înscrisuri nu sunt apte să răstoarne forța probatorie superioară a mențiunilor tabulare privind identitatea proprietarului și modalitatea în care acesta a dobândit, în mod direct, dreptul de proprietate și nici forța unei hotărâri judecătorești definitive care indică faptul că recurenta-reclamantă nu este titulara dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

Totodată, Înalta Curte va observa că probele administrate nu atestă că imobilele avute în vedere ar fi prezentat o situație juridică identică cu cea a imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare (imobil naționalizat ca farmacie, care a făcut obiectul unei acțiuni în revendicare, respinsă în mod definitiv pentru lipsa calități de proprietar a reclamantei), astfel încât să se poată concluziona asupra lipsei unei justificări obiective pentru tratamentul diferit aplicat de intimata-pârâtă și, pe cale de consecință, asupra obligării acesteia la adoptarea unui comportament similar. În analiza cererii de retrocedare, inclusiv în considerarea dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte prin Decizia în interesul legii nr. 21/2023, se impune a se verifica materialul probator în privința fiecărui imobil, în parte, în scopul respectării condițiilor reglementate de O.U.G.

nr. 94/2000 și H.G. nr. 1094/2005 privind Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000. Așadar, soluțiile pronunțate în alte litigii privind alte imobile nu pot naște niciun drept în patrimoniul recurentei-reclamante și nici vreo speranță legitimă de a i se recunoaște calitatea de proprietar asupra tuturor celorlalte imobile inventariate. Prin urmare, în considerarea tuturor celor anterior expuse, Înalta Curte va reține că sentința recurată este dată cu corecta interpretare a normelor de drept material, în cauză nefiind incident cazul de casare invocat, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste motive, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap.

la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj împotriva sentinței civile nr. 95 din 16 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 21 ianuarie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.