Decizia nr. 2649/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1066/2024 a Curții de Apel București-

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București- secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman - DSVSA și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, obligarea pârâtelor la plata sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, la care se adaugă dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioadă de la data scadenței acestora până la data plății efective.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1066 din 18 iunie 2024, Curtea de Apel București- secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman - DSVSA și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară Și Pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA. A obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON pe lună, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 și până la data de 24.07.2020, precum și dobânda legală aferentă sumelor datorate lunar, de la data scadenței și până la data plății efective, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației. A obligat pârâtele să achite reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 800 RON, din care 300 RON reprezintă taxă judiciară de timbru și 500 RON reprezintă onorariu de avocat.

Recursurile exercitate în cauză Prin recursul formulat, recurenta A.N.S.V.S.A. a susținut că sentința civilă nr. 1066/18.06.2024 a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. S-a arătat că instanța de fond a admis cererea reclamantului fără a verifica în mod concret dacă acesta îndeplinea condițiile prevăzute de lege pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar. În considerentele sentinței recurate, instanța a reținut că reclamantul a probat efectuarea în fiecare lună a tuturor activităților asumate prin acordul-cadru și contractul subsecvent și că, în rejudecare, acesta a depus documente justificative privind activitatea prestată, respectiv deconturile pentru lunile ianuarie- iunie 2020, facturi, note de constatare, fișe de inspecție și dovezi privind efectuarea vaccinării profilactice. Recurenta a criticat această concluzie, arătând că instanța de fond nu a verificat în mod efectiv și distinct, pentru fiecare lună, dacă reclamantul a îndeplinit condițiile legale pentru acordarea sumei de 10.000 RON/lună. S-a susținut că acordarea sumei de 10.000 RON/lună este condiționată de îndeplinirea unor condiții legale care trebuie verificate concret, lunar, condiții confirmate inclusiv prin Decizia nr. 9/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Recurenta a arătat că reclamantul trebuia să facă dovada că a depus lunar, pentru luna anterioară, la D.S.V.S.A., deconturile și documentele justificative prevăzute de lege. Instanța de fond nu ar fi analizat dacă aceste condiții au fost îndeplinite pentru fiecare lună din perioada solicitată și nici dacă au fost respectate procedura de decontare și dispozițiile privind eventualele penalități. Recurenta a mai susținut că semnarea acordurilor-cadru sau a contractelor subsecvente nu echivalează cu dovada îndeplinirii obligațiilor asumate prin aceste documente. Simpla calitate de beneficiar al unui contract de concesiune sau de prestări servicii nu este suficientă pentru acordarea sumei de 10.000 RON/lună, fiind necesară dovada efectuării activităților pentru care legea prevede plata acestei sume și a depunerii documentelor prevăzute de art. 6 din anexa nr. 2 la O.G. nr. 42/2004. S-a arătat că dreptul subiectiv invocat de reclamant nu putea fi valorificat exclusiv în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 42/2004. Deși Decizia nr. 9/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat că art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 este aplicabil și în absența normelor metodologice pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, aceasta nu înlătură obligația beneficiarilor de a respecta condițiile în care se acordă suma de 10.000 RON/lună și de a face dovada prestațiilor efectuate. În opinia recurentei, O.U.G. nr. 117/2020 nu introduce condiții noi, ci clarifică și explică voința legiuitorului cu privire la modalitatea și condițiile de acordare a sumei de 10.000 RON/lună prevăzute de Legea nr. 236/2019. Din interpretarea dispozițiilor acestui act normativ rezultă că plata sumei de 10.000 RON nu se face în orice condiții, ci numai cu respectarea procedurii de decontare și pe baza documentelor justificative prevăzute în anexa la ordonanță. Potrivit dispozițiilor legale citate, suma de 10.000 RON se acordă numai în baza decontului și a documentelor justificative, care trebuie verificate și vizate de medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare, ulterior verificate de serviciile de specialitate din cadrul D.S.V.S.A. și aprobate de directorul executiv. Recurenta a susținut că instanța de fond nu a analizat dacă această procedură a fost respectată în speță. Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 beneficiază de suma de 10.000 RON/lună numai dacă au încheiat, în condițiile legii, un act adițional cu D.S.V.S.A. Recurenta a învederat că reclamantul nu a depus la dosar actul adițional prevăzut de art. 8 alin. (7) din anexa la O.U.G. nr. 117/2020, iar la dosar a fost depusă doar o factură și un decont justificativ aferent lunii august 2020, fără documentele justificative prevăzute de lege. Potrivit recurentei, suma de 10.000 RON/lună nu reprezintă o subvenție, ci plata unor prestații și activități desfășurate de beneficiari, acordată numai în anumite condiții. Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestor activități atrage, potrivit legii, neacordarea sau diminuarea sumei prin aplicarea penalităților prevăzute de art. 8 din O.U.G. nr. 117/2020. În speță, nu s-a probat că nu se impunea aplicarea unor penalități și că procedura legală a fost respectată integral. Recurenta a mai invocat că, în lipsa prevederii bugetare și a actelor adiționale, nu se putea proceda la efectuarea plăților pentru perioada invocată, menționând că alocarea fondurilor și efectuarea plăților s-au realizat începând cu luna septembrie 2020, după încheierea actelor adiționale și suplimentarea bugetului prin O.U.G. nr. 135/2020. În ceea ce privește dobânda legală și actualizarea sumelor cu rata inflației, recurenta a arătat că instanța nu a motivat existența culpei A.N.S.V.S.A. și că nu există o datorie certă, lichidă și exigibilă care să justifice acordarea dobânzii. Recurenta a solicitat, de asemenea, cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, apreciind că onorariul avocațial nu este proporțional cu prestația efectivă, având în vedere că dosarul a avut un singur termen și nu au fost administrate alte probe decât înscrisuri. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Recurenta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman a criticat, la rândul ei, sentința civilă nr. 1066/18.06.2024 a Curții de Apel București, susținând că este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. S-a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 236/2019 și ale O.U.G. nr. 117/2020, criticile sale fiind similare cu cele invocate de ANSVA, anterior expuse.

Apărările formulate în cauză Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman a depus întâmpinare la recursul formulat de ANSVSA, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 1066/18.06.2024 și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Instanța de fond a soluționat cauza în limitele stabilite prin decizia de casare pronunțată anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și în acord cu dezlegarea de principiu dată prin Decizia nr. 9/2023 pronunțată în recurs în interesul legii. În rejudecare, Curtea de Apel București a fost învestită exclusiv cu analizarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru perioada 16.12.2019-24.07.2020, fără a mai putea reține ca impediment lipsa normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din aceeași lege. Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a reținut că dreptul prevăzut de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu se naște prin simpla existență a unui contract de concesiune sau de prestări servicii, ci presupune realizarea efectivă a activităților sanitar-veterinare prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004. Această interpretare este în concordanță cu considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2023, prin care s-a statuat că beneficiarii contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020 sunt îndreptățiți la acordarea sumei de 10.000 RON lunar pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, chiar și în absența normelor metodologice, în măsura în care și-au îndeplinit obligațiile contractuale asumate. Contrar susținerilor recurenților, instanța de fond nu a acordat suma de 10.000 RON lunar în mod automat și nici nu a ignorat cerința prestării efective a serviciilor. Dimpotrivă, Curtea a analizat în concret situația reclamantei și a reținut că aceasta a făcut dovada prestării activităților sanitar-veterinare publice, prin înscrisurile depuse la dosar în rejudecare, respectiv deconturile pentru lunile ianuarie- iunie 2020, facturile, notele de constatare, fișele de inspecție și dovezile privind efectuarea vaccinării profilactice. Aceste probe au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a demonstra realizarea lunară a activităților asumate prin acordul-cadru și contractul subsecvent. Criticile formulate de ANSVSA, potrivit cărora instanța de fond nu ar fi verificat distinct, pentru fiecare lună, îndeplinirea condițiilor legale sau respectarea procedurii de decontare, nu pot fi primite în recurs. Aceste susțineri vizează, în realitate, o reapreciere a probelor administrate și a situației de fapt, aspecte care excedează controlului de legalitate specific recursului întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de fond a reținut explicit că probele depuse acoperă perioada solicitată și demonstrează prestarea activităților, iar această concluzie nu poate fi cenzurată în recurs în lipsa identificării unei erori de drept. În ceea ce privește argumentul recurenților referitor la inexistența unui act adițional și la pretinsa aplicabilitate a dispozițiilor din O.U.G. nr. 117/2020 și din anexa acesteia, instanța de fond a făcut o corectă delimitare între perioada anterioară și cea ulterioară intrării în vigoare a acestui act normativ. Litigiul privește exclusiv intervalul 16.12.2019-24.07.2020, perioadă în care dreptul la suma de 10.000 RON lunar izvorăște direct din art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, iar condițiile detaliate ulterior prin O.U.G. nr. 117/2020 nu pot fi impuse retroactiv. Această concluzie este în acord atât cu decizia de casare pronunțată anterior în cauză, cât și cu dezlegarea dată prin Decizia nr. 9/2023. Susținerile recurentei DSVSA Teleorman, potrivit cărora sumele de 10.000 RON lunar ar reprezenta exclusiv contravaloarea unor "activități noi" și ar putea fi acordate numai după încheierea actelor adiționale din anul 2020, nu pot fi primite în contextul normativ aplicabil perioadei deduse judecății. Instanța de fond a reținut existența unui raport contractual în derulare, constând în Acordul-cadru CSVA nr. 61/09.09.2019 și Contractul subsecvent nr. 23/29.04.2020, precum și îndeplinirea obligațiilor asumate prin aceste contracte, ceea ce satisface cerințele art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte. În ceea ce privește accesoriile acordate, respectiv dobânda legală și actualizarea sumelor cu rata inflației, instanța de fond a motivat în mod corespunzător aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, în temeiul art. 1531 C. civ.. Neplata la termen a sumelor datorate a determinat atât pierderea beneficiului de folosință a sumelor, cât și diminuarea valorii reale a acestora, astfel că acordarea accesoriilor este justificată. Criticile ANSVSA privind inexistența unei datorii certe, lichide și exigibile nu pot fi primite, întrucât, prin hotărârea de fond, creanța a fost stabilită ca fiind certă și determinată, iar obligația de plată rezultă dintr-o normă legală aplicabilă perioadei în discuție. În ceea ce privește criticile vizând caracterul disproporționat al cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, Înalta Curte apreciază că este inadmisibil un atare motiv de recurs, date fiind cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 3/2020, potrivit căreia motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., reținând că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile de drept material apicabile, în concordanță cu Decizia ÎCCJ nr. 9/2023 și cu decizia de casare pronunțată anterior în cauză, va respinge ca nefondate recursurile formulate de ANSVSA și DSVSA Teleorman.