Decizia nr. 2324/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1629/2024 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva rezoluției C22 - 1613/14.11.2022, pronunțată de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, solicitând admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1629 din data de 15 octombrie 2024, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile menționate anterior, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că, prin adresa înaintată instanței la 2 martie 2023, a solicitat ca actele de procedură să îi fie comunicate prin intermediul adresei de e-mail: calincatana2007@yahoo.co.uk. Prin urmare, orice comunicare acte de procedură ulterioară datei de 02.03.2023 (alta decât cea pe e-mail), a considerat că este lovită de nulitate absolută. Totodată, a făcut referire la dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 75 din 14 noiembrie 2022, potrivit cărora actul de citare a părții în proces, într-o altă modalitate decât cea invocată prin cererea adresată instanței, este lovit de nulitate în temeiul art. 175 alin. (1) C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a invocat că judecătorul fondului a interpretat greșit obiectul contestației formulate, menționând că reclamantul ar fi solicitat schimbarea soluției adoptate de inspectorul judiciar, ceea ce nu este corect, deoarece, în realitate, reclamantul nu a solicitat schimbarea soluției, ci desființarea acesteia pentru a se dispune completarea verificărilor necesare. Dacă instanța a înțeles solicitarea reclamantului ca fiind una de schimbare a soluției și nu de desființare a rezoluțiilor, acest lucru nu poate duce decât la o neînțelegere a scopului real al contestației, influențând astfel analiza juridică și soluția finală, câtă vreme reclamantul nu a solicitat schimbarea soluției, ci o reanalizare a dosarului, ceea ce reprezintă obiectul contestației. De asemenea, recurentul a mai invocat faptul că judecătorul fondului nu a răspuns punctual la motivul formulat, respectiv: În Rezoluția de clasare C22-1613/14.11.2022, la punctul Motivele plângerii nu se regăsește motivul menționat anterior, acesta nefiind analizat și soluționat de către Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, precum și faptul că prima instanță nu a analizat motivele de nulitate și nelegalitate a actelor administrative: Rezoluția C22-1613/14.11.2022, pronunțată de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, respectiv Rezoluția de clasare nr. x/26.05.2022, invocate prin contestația formulată, rezumându-se, în analiza rezoluției de clasare, exclusiv la prezentarea cronologică a lucrărilor din dosarul penal nr. x/2019, fără nicio referire concretă la probele administrate și dispozițiile legale incidente în speță, precum și la analiza concretă a condițiilor prevăzute de art. 99 lit. h) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. În continuare, a precizat că prima instanță nu a răspuns punctual la motivul formulat, respectiv: În Rezoluția de clasare C22-1613/14.11.2022, la punctul Motivele plângerii nu se regăsește motivul menționat anterior, așa cum a fost el formulat prin plângere, acesta fiind totuși analizat parțial de către Inspectorul-Șef al Inspecției Judiciare, la punctul 4 Argumentarea soluției, dar fără a se răspunde, în mod clar și concis, petentului, cu privire la motivul plângerii și anume: nerespectarea dispozițiilor judecătorului de cameră preliminară; omiterea răspunsului punctual la motivele de plângere. Mai mult, a susținut că judecătorul curții de apel a refuzat să analizeze legalitatea și corectitudinea administrării probelor și a actelor procurorului în context disciplinar, invocând faptul că asupra fondului cauzei s-a pronunțat o altă instanță. Totuși, în procedura disciplinară, scopul este verificarea conduitei procurorului și respectarea normelor procedurale, nu rejudecarea fondului, astfel că, potrivit recurentului, respingerea acestui control contravine principiilor de drept procesual și dreptului de acces la justiție. A mai arătat că judecătorul fondului a eșuat în a analiza în mod grupat criticile de nelegalitate prezentate de reclamant, în funcție de specificul lor și aspectele vizate, așa cum și-a propus inițial, motivarea acestuia constând doar în prezentarea cronologică a faptelor (copy-paste), fără a răspunde criticilor formulate de către contestator. Rezoluția de clasare și motivația inspectorului-șef al Inspecției Judiciare sunt criticate pentru abordarea generală, considerată insuficientă și neclară în raport cu motivele plângerii, mai ales că nu se specifică în detaliu probele administrate, probele respinse și raționamentele logico-juridice aplicate, însă curtea de apel nu a răspuns punctual la motivele invocate, limitându-se la o prezentare cronologică a faptelor, fără a a aborda în profunzime criticile de nelegalitate. De asemenea, s-a mai susținut că motivările judecătorului Curții de Apel București nu pot fi reținute ca legale și temeinice, întrucât: nu s-au abordat prevederile art. 81 alin. (1) lit. c), invocate explict de petent, ceea ce demonstrează o analiză incompletă; cei trei magistrați fac o confuzie teribilă, între dreptul la recuzare și obligația de informare. Deși informarea despre numele procurorului nu este specificată expres în lege, lipsa acestei informații a afectat dreptul petentului la recuzarea procurorului, ceea ce reprezintă un aspect fundamental pentru echitatea procesului, fiind în totală contravenție cu standardele CEDO europene privind transparența și echitatea procedurilor judiciare; practic, judecătorul fondului s-a substituit inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, completând eronat argumentele care ar fi trebuit oferite de inspectorul-șef. A mai precizat și că judecătorul curții de apel a eșuat în a analiza critica de nelegalitate prezentată de reclamant, în funcție de specificul acesteia și aspectele vizate, așa cum și-a propus inițial, motivarea acestuia constând doar în prezentarea motivelor inspectorului judiciar (fără a menționa un singur cuvânt despre rezoluția inspectorului-șef, față de acest motiv), fără a răspunde criticilor formulate de către contestatar. Prin plângerea formulată, s-a contestat, în principal, nerespectarea deciziilor CCR și a principiului în dubio pro reo de către organele judiciare, alături de insuficiența analizelor efectuate de inspectorii judiciari și, deși judecătorul curții de apel a afirmat că nu s-a identificat abaterea disciplinară invocată, motivarea sa a eșuat în a analiza detaliat aspectele esențiale invocate, precum compatibilitatea soluțiilor date de organele judiciare cu deciziile CCR. Concluzionând, a apreciat că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a procedat la analiza motivelor invocate de reclamant, rezumându-se la prezentarea unor aspecte teoretice, iar în ceea ce privește situația concretă a speței, a unor argumente generice, menționate succint.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinare Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate, ca neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 20 ianuarie 2025, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 6 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin sesizările înregistrate la Inspecția Judiciară în data de 06 iulie 2022, petentul A. a criticat modul de exercitare a atribuțiilor de către procurorul B., judecătorul C. și a personalului auxiliar din cadrul Curții de Apel Ploiești . Prin sesizarea care a atras competența Direcției de inspecție pentru procurori, petentul A. a reclamat săvârșirea de către magistratul procuror B. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a abaterilor disciplinare prev. de art. 99 lit. m), r), s), ș) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu ocazia instrumentării și soluționării dosarului nr. x/2019 al aceleiași unități de parchet. Prin rezoluția nr. x din data de 26.05.2022-dosar vol. I, s-a dispus clasarea sesizării în conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, coroborat cu art. 4 alin. (3) și (4) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, aprobate prin Ordinul nr. 51/14.06.2021 al inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, stabilindu-se că, potrivit art. 4 alin. (5) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, aprobate prin Ordinul Inspectorului-șef nr. 51/2021, petentul are posibilitatea de a formula o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege . Prin rezoluția nr. x din data de 28 iunie 2022-dosar vol. I, s-a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul rezoluției de clasare nr. 22- 1265, în sensul că temeiul de drept este art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, iar calea de atac este cea prevăzută de art. 45 1 din Legea nr. 317/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 234/2018, în sensul că împotriva rezoluției de clasare, persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului-șef, în termen de 15 zile de la comunicare. Împotriva rezoluției de clasare din data de 26 mai 2022 emisă în dosarul nr. x, petentul a formulat plângere în temeiul art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, care a fost respinsă prin rezoluția Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C22-984 din data.de 01.07.2022. Ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 1802/14.10.2022 de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2022-dosar vol. I, prin care s-a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, în sensul desființării rezoluției nr. C22-984/01.07.2022 și trimiterii dosarului pentru soluționarea pe fond a plângerii formulate de reclamant împotriva rezoluției de clasare emise în dosarul nr. x, dosarul a fost repus pe rolul Inspecției Judiciare, fiind înregistrat sub nr. C22-1613-referat dosar vol. I. Prin Rezoluția nr. C22- 1613/14.11.2022, pronunțată de Inspectorul -șef al Inspecției Judiciare, s-a dispus respingerea plângerii și menținerea rezoluției atacate -dosar vol. I. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desființarea rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. Nemulțumit de soluția instanței de fond de respingere a cererii de chemare în judecată, reclamantul A. a declarat recurs, formulând critici ce se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză. Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Un prim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 din cod care vizează efectele acesteia. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Recurentul a invocat, în esență, că sentința a fost pronunțată în condiții de nelegalitate, fără legala sa citare. Față de acest aspect, a semnalat o încălcare a principiului contradictorialității procesului civil și a dreptului la apărare. Astfel, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, Înalta Curte constată că recurentul a înaintat instanței învestite cu soluționarea contestației sale, prin intermediul poștei electronice, la data de 3 martie 2023, o cerere de accesare a dosarului în format electronic, la care a atașat răspunsul la întâmpinare, prin care a solicitat în mod expres, ca toate actele de procedură să îi fie comunicate la adresa de e-mail indicată, respectiv calincatana2007@yahoo.co.uk. Se reține că în conformitate cu prevederile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel; potrivit art. 154 alin. (6) C. proc. civ. una dintre modalitățile de comunicare a citațiilor și a altor acte de procedură în procesul civil, este și prin telefax, poștă electronică, dacă partea a indicat datele corespunzătoare în acest scop, sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea actului și confirmarea primirii acestuia. Totodată, prin Decizia nr. 75/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că: "Efectuarea procedurii de citare, în conformitate cu dispozițiile art. 154 alin. (6) din C. proc. civ., dacă partea a solicitat și a indicat datele corespunzătoare în acest scop, constituie o modalitate principală de comunicare a actelor de procedură, fără a fi condiționată de efectuarea procedurii în format letric, conform dispozițiilor art. 154 alin. (1) din același act normativ." Examinând modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare cu recurentul se constată că citarea acestuia a fost realizată conform dispozițiilor art. 154 alin. (6) C. proc. civ., prin poștă electronică, la adresa de e-mail indicată prin cererea aflată la dosar fond, vol. I, inclusiv pentru termenul de judecată din 14 octombrie 2024, când a fost pronunțată sentința atacată, conform dovezilor aflate la f. x și 27 dosar fond, vol. II. În aceste circumstanțe, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului sunt nefondate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcată nicio normă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității, ținându-se seama de principiile dreptului la apărare și contradictorialității ce guvernează procedura civilă. Prin urmare, se constată că primul motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 invocat este nefondat. Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile formulate de recurent circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la faptul că instanța de fond nu a motivat hotărârea pronunțată și nu a răspuns la toate motivele de nelegalitate invocate. În concret, recurentul-reclamant reclamă o lipsa de motivare a sentinței primei instanțe. Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că Înalta Curte constată că sentința respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând explicit considerentele care au format convingerea instanței referitor la starea de fapt reală. Potrivit unei jurisprudența consolidate, aceste prevederi nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, argumentele putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Pe cale de consecință, pretinsa deficiență în motivare imputată de partea recurentă sentinței recurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținută ca fiind fondată, prima instanță arătând punctual de ce a respins acțiunea. Astfel, instanța de fond a indicat actul litigios și conținutul acestuia sub aspectul motivării soluției dispuse prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare cu privire la respingerea plângerii recurentului-reclamant, inclusiv enumerarea cauzelor respingerii plângerii respective, context în care a analizat probele administrate în proces, cu referiri punctuale la înscrisurile de la dosar, pentru ca în final să conchidă că pârâtă Inspecția Judiciară a motivat corespunzător soluția, analizând în concret toate motivele invocate în plângerea administrativă. În concret, prima instanță a analizat în mod grupat criticile de pretinsă nelegalitate prezentate de reclamant, în funcție de specificul și aspectele vizate, cu mențiunea că față de aspectele puse în discuție de reclamant se deduc controlului judiciar abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m), r), s), ș) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. Curtea de apel a mai reținut că, în fapt, inspectorul judiciar a efectuat toate verificările necesare stabilirii modului de soluționare a dosarului penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a concluzionat, în considerarea faptului că modalitatea de interpretare a probelor și de aplicare a dispozițiilor legale de către organele de urmărire penală este exclusă de la controlul administrativ al Inspecției Judiciare, faptul că nu au rezultat indicii ale săvârșirii vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004. În acest sens, a arătat că inspectorul judiciar a cuprins în mod neechivoc întreaga situație de fapt rezultată în urma verificărilor efectuate, conform conținutului documentației atașate la dosar, fără a se decela elemente pe baza cărora să poată fi declanșată cercetarea disciplinară sub aspectele sesizate pârâtei de către reclamant. Totodată, a apreciat prima instanță că, în cuprinsul rezoluției de clasare, inspectorul judiciar a prezentat în mod clar raționamentul logico-juridic pe baza căruia a fost emisă rezoluția în cauză, prin raportare la aspectele esențiale de fapt și de drept constatate cu ocazia efectuării verificărilor permise de lege. În continuare, Curtea de apel a precizat în mod expres că, în raport de abaterile disciplinare invocate de petent prin sesizare și de situația de fapt reținută, precum și față de prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza inspectorului judiciar se referă la faptele sesizate, iar nu la conținutul abaterilor disciplinare invocate în sesizare, întrucât, potrivit dispozițiilor legale susmenționate, "aspectele semnalate" potrivit alin. (1) și (2) al articolului menționat sunt supuse verificărilor prealabile, iar nu încadrarea juridică invocată de petent. Judicios a reținut prima instanță că rezoluția nr. C22-1613 a Inspectorului-Șef al Inspecției Judiciare este motivată, fiind examinate argumentele relevante ale reclamantului, incluzând expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În plus, s-a arătat că argumentarea Inspecției Judiciare este în legătură cu obiectul și motivele sesizării, iar simplul fapt că acele considerente expuse de inspectorul judiciar și însușite de Inspectorul-șef nu concordă modului în care apreciază reclamantul că trebuia soluționată sesizarea sa nu determină nelegalitatea rezoluțiilor atacate. Pe de altă parte, Curtea de Apel a mai reținut că, atâta timp cât asupra fondului cauzei, instanța de judecată s-a pronunțat prin încheierea din 28.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel Ploiești, prin care a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. 28/P/2019 din data de 20.01.2021 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, nu este permis ca, în procedură disciplinară, instanța de contencios să verifice modalitatea de încuviințare, administrare și interpretare a probelor și de aplicare a dispozițiilor legale de către organele de urmărire penală și să le dea eficiența cerută de reclamant, aceea a constatatării unor abateri disciplinare. Pentru același considerent, al pronunțării unei hotărâri judecătorești, nu a fost reținută nici susținerea reclamantului potrivit căreia procurorul trebuia să emită ordonanța de clasare având în vedere dosarul nr. x/2019, unde cel care a formulat contestația împotriva soluției de clasare a fost A., în schimb acesta și-ar fi întemeiat soluția de clasare pe motive de fapt care țin de cauza nr. 23/42/2020, în care contestația a fost formulată de către petenții D.. În sfârșit, Curtea de apel a mai menționat că dispozițiile legale invocate de reclamant, respectiv art. 81 alin. (1) C. proc. pen., art. 72 din Regualemtnul de ordine al parchetelor și cele din Ghidul de Bune Practici privind relația sistemului judiciar cu celelalte profesii juridice, art. 40, 47, art. 49, nu obligă conducătorul unității de parchet să comunice părților numele procurorului căruia i-a fost repartizată spre soluționare a cauză penală, ci doar dreptul persoanei de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale și necesitatea unei bune colaborări/comunicări între procurori și ceilalți subiecți procesuali din cadrul urmăririi penale. Or, considerentele detaliate anterior rezultă că motivarea acesteia corespunde limitelor legale trasate de sus indicatele prevederi, instanța de fond examinând modul de realizare a verificărilor prealabile întreprinse de Inspecția Judiciară și exercitând controlul de legalitate din perspectiva prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, motivarea fiind raportată la situația concretă invocată în cauză. Cu privire la susținerea că motivarea soluției este superficială, instanța copiind aspecte din conținutul rezoluției inspectorului, Înalta Curte constată că, în realitate, nu este vorba de o transpunere fidelă a conținutului rezoluției inspectorului și subliniază că judecătorul poate îmbrățișa argumentele uneia dintre părți dacă acestea justifică dispozitivul și raționamentul care a stat la baza acestura, fără a se putea concluziona că există o nelegalitate din perspectiva modului de casare invocat. Înalta Curte constată că, în marea lor majoritate, aspectele vizate de petiționar se referă la nerespectarea dispozițiilor C. pen. și C. proc. pen. în cadrul procesului penal, la modul în care a fost analizat probatoriul cauzei, la modalitatea de apreciere și evaluare de către procuror a incidenței unor norme legale, la nelegalitatea unor proceduri penale, precum și la raționamentul logico-juridic care a stat la baza interpretări textelor legale aplicabile. Or, este interzisă orice imixtiune în înfăptuirea actului de justiție iar, în plus, nicio hotărâre pronunțată în materie penală nu poate fi pusă în discuție în cadrul procedurii disciplinare, ci doar modul de aplicare a normelor de drept material sau procesual asupra cărora instanța nu s-a pronunțat. În cazul în care instanța competentă a analizat modul de aplicare a unor norme de drept material sau procesual și a constatat că s-a făcut o aplicare corespunzătoare a acestora, în cadrul procedurii disciplinare nu mai poate fi analizat acest aspect deoarece trebuie respectată autoritatea de lucru judecat. Este adevărat că judecătorul de cameră preliminară ori judecătorul ce judecă o cauză penală nu ar putea sancționa disciplinar procurorul pentru abaterile prevăzute de lege însă, în speță, niciun judecător nu a constatat încălcări ale normelor de procedură penală de către procuror, ori alte abateri care să impună atragarea răspunderii disciplinare a acestuia. În același timp, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, mai subliniază că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea care face obiectul prezentului dosar, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiția României). Verificările pe care aceasta este chemată să le realizeze asupra rezoluțiilor de clasare și a rezoluțiilor inspectorului șef vizează doar examinarea legalității acestora, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și, în consecință, dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004, coroborate cu art. 65 alin. (3) din același act normativ). O interpretare contrară, în sensul verificării raționamentului avut în vedere de judecătorii care fac obiectul sesizării la Inspecția Judiciară, ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuție chiar imparțialitatea judecătorului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității. Cu alte cuvinte, cerința respectării principiului independenței judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunțat, după cum s-a reținut inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007). Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea. Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei. Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față. În sfârșit, nu sunt în legătură cu aspectele proprii unui astfel de motiv de recurs, vizând faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, afirmațiile recurentului-reclamant privind evaluarea în concret de către judecătorul fondului a probelor administrate sau concluziile la care prima instanță ar fi trebuit să ajungă în urma coroborării acestora. Înalta Curte subliniază că nemulțumirile recurentului-reclamant față de soluțiile pronunțate de magistrații reclamați pot fi supuse exclusiv controlului judiciar exercitat în cadrul căilor de atac și nu controlului administrativ, neputând fi puse în discuție legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești prin intermediul verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară. Aceasta nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanțe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unor verificări de natură strict administrativă, rezultatul activității instanței de judecată, în ipoteza în care partea reclamantă este nemulțumită de modalitatea, diferită de a sa, în care judecătorul/judecătorii au interpretat și aplicat normele legale materiale sau procedurale pe parcursul soluționării cauzei. A admite altfel, ar însemna, pe de o parte, nesocotirea principiului independenței judecătorului, iar, pe de altă parte, încălcarea dispoziției constituționale potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față. În concluzie, având în vedere că instanța de fond a analizat aspectele de fapt și de drept pe care speța de față le implică și, contrar susținerilor recurentului, considerentele expuse de judecător sunt clare, explicite și converg spre soluția preconizată, Înalta Curte apreciază că nu există niciun temei pentru casarea sentinței sub incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea încheierii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiurile de drept ale soluției pronunțate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.