Decizia nr. 2214/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 611/2024 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.03.2020, reclamanta Universitatea "A." din București, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea hotărârii nr. 78/29.01.2020 și întoarcerea plății amenzii dispuse de CNCD.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 611 din 5 aprilie 2024, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a anulat hotărârea nr. 78/29.01.2020 și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Cererile de recurs Împotriva sentinței civile nr. 611 din 5 aprilie 2024 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B.. Recurentul - pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicită admiterea recursului, modificarea integrală a hotărârii atacate și respingerea acțiunii formulate de Universitatea "A." ca neîntemeiată, cu menținerea Hotărârii CNCD nr. 78/29.01.2020 ca fiind legală și temeinică. În esență, CNCD arată că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, în special art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a considerat că existența deciziei Curții de Apel București nr. 4635/2020, prin care s-a confirmat legalitatea concedierii doamnei B., ar exclude posibilitatea constatării victimizării în sensul legislației anti-discriminare. CNCD subliniază că victimizarea, astfel cum este definită de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, reprezintă orice tratament advers venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție privind încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării, iar pentru existența acestei fapte nu are relevanță dacă plângerea inițială a fost sau nu admisă. În consecință, legalitatea concedierii, analizată în dosarul nr. x/2019, nu are legătură cu existența sau inexistența victimizării, întrucât instanța de dreptul muncii nu a analizat niciodată fapta de victimizare, ci exclusiv aspecte precum proporționalitatea sancțiunii disciplinare și legalitatea procedurii disciplinare. CNCD arată că instanța de fond a ignorat natura distinctă a celor două proceduri și a aplicat în mod eronat art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu există identitate de obiect, cauză sau părți între analiza legalității concedierii și analiza victimizării. Victimizarea se raportează la reacția instituției față de demersurile petentei de a sesiza CNCD și instanțele judecătorești, iar nu la temeinicia sau netemeinicia concedierii ulterioare. În acest sens, CNCD reiterează că victimizarea presupune existența unei plângeri privind discriminarea, existența unui tratament advers ca reacție la această plângere și existența unui raport de cauzalitate între cele două elemente, fără ca rezultatul plângerii inițiale să fie relevant. Pentru a demonstra existența victimizării, CNCD prezintă cronologia completă a evenimentelor, arătând că, după reintegrarea petentei prin hotărâri judecătorești definitive, aceasta a formulat o plângere la CNCD în noiembrie 2018, iar ulterior, în decembrie 2018, conducerea UNTB a sesizat Comisia de Etică, invocând faptul că petenta ar fi prejudiciat imaginea instituției prin sesizarea CNCD și prin acțiunea introdusă la Tribunalul București. Ulterior, în ianuarie 2019, petenta a sesizat din nou CNCD, reclamând victimizarea, iar în martie 2019 UNTB a emis o nouă decizie de concediere. CNCD arată că această succesiune de acte demonstrează existența unei reacții adverse la demersurile petentei de a reclama posibile încălcări ale principiului nediscriminării, reacție care se încadrează în definiția victimizării prevăzută de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000. În ceea ce privește sarcina probei, CNCD invocă art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, precum și jurisprudența CJUE și CEDO, arătând că în materia discriminării sarcina probei este împărțită, iar petenta trebuie doar să prezinte elemente care permit prezumția existenței discriminării, revenind reclamatului obligația de a demonstra că tratamentul aplicat este justificat obiectiv. CNCD subliniază că UNTB nu a prezentat niciun element de probă care să răstoarne prezumția de existență a unui tratament advers ca reacție la plângerile petentei, neasumându-și astfel sarcina probei. În lipsa unor justificări obiective, măsurile luate împotriva petentei, inclusiv concedierea, se încadrează în noțiunea de victimizare. În concluzie, CNCD arată că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit normele de drept material, ignorând natura juridică a victimizării, regimul sarcinii probei și distincția fundamentală dintre analiza legalității concedierii și analiza existenței unui tratament advers ca reacție la plângerile privind discriminarea. Prin urmare, hotărârea atacată este nelegală, iar recursul se impune a fi admis, cu consecința menținerii Hotărârii CNCD nr. 78/29.01.2020 ca fiind legală și temeinică. Recurenta - pârâtă B. susține că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură și a dispozițiilor legale incidente, întrucât instanța de apel a fundamentat soluția exclusiv pe aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei Curții de Apel București nr. 4635/02.12.2020, deși acest temei nu a fost invocat de nicio parte în scris, nici în primul ciclu procesual, nici în cel de-al doilea. Curtea de Apel a ridicat din oficiu acest argument juridic abia după rămânerea cauzei în pronunțare, fără a-l supune dezbaterii contradictorii, deși recurenta depusese anterior Note Scrise prin care explicase absența de la termenul din 22.02.2024 și lipsa de cunoaștere a citării. În aceste condiții, instanța avea obligația, potrivit art. 14 alin. (1), (5) și (6), art. 13 și art. 224 C. proc. civ., să pună în discuția părților orice temei de drept invocat din oficiu, iar în contextul absenței părților la termenul la care cauza a fost lăsată în pronunțare, se impunea repunerea cauzei pe rol și citarea părților la adresele actualizate. De asemenea, în virtutea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul avea obligația de a asigura părților posibilitatea de a se pronunța asupra unui argument juridic nou, care nu fusese dedus judecății prin cererile lor. Prin neîndeplinirea acestor obligații, Curtea de Apel a încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurenta - pârâtă arată, de asemenea, că hotărârea atacată nu este motivată în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța nu a analizat fondul cauzei prin raportare la susținerile părților, la actele depuse la dosarul CNCD și la limitele rejudecării stabilite prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2250/03.05.2023. Instanța nu a examinat argumentele recurentei formulate în secțiunea I a petiției nr. 220/18.01.2019, care au fundamentat constatarea discriminării prin victimizare în sensul art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, și nu a analizat nici susținerile din cererea modificatoare, nici punctele de vedere ale UNTB, nici motivarea CNCD. Curtea de Apel a ignorat complet aceste elemente și a fundamentat soluția exclusiv pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, invocat din oficiu. Hotărârea nu expune situația de fapt reținută, nu arată motivele pentru care au fost înlăturate argumentele recurentei și nu analizează elementele constitutive ale victimizării, deși acestea erau esențiale pentru soluționarea cauzei. Instanța s-a limitat la a afirma că, indiferent de celelalte susțineri ale părților, hotărârea CNCD trebuie anulată pentru motivul unic invocat din oficiu. Această modalitate de motivare contravine art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și jurisprudenței constante a Înaltei Curți și a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Albina c. României, Gheorghe c. României), care impun obligația instanței de a examina efectiv argumentele părților și de a expune raționamentul juridic care fundamentează soluția. Recurenta - pârâtă mai susține că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât a considerat că legalitatea concedierii stabilită prin Decizia CAB nr. 4635/2020 ar împiedica constatarea discriminării prin victimizare reținută de CNCD. Se arată că obiectul dosarului nr. x/2019, în care s-a analizat legalitatea concedierii din 05.03.2019, este distinct de obiectul dosarului CNCD nr. x/2019, în care s-au analizat fapte anterioare concedierii, respectiv sesizările adresate CNCD și Tribunalului București în noiembrie- decembrie 2018 și reacția conducerii UNTB, care a sesizat Comisia de Etică pentru a sancționa aceste demersuri. Instanța de dreptul muncii nu a fost sesizată cu aceste fapte și nu le-a analizat, astfel încât nu există identitate de obiect, cauză sau părți care să justifice aplicarea autorității de lucru judecat. Prin urmare, Curtea de Apel a aplicat greșit norma materială, întrucât a considerat că legalitatea concedierii ar exclude posibilitatea constatării victimizării, deși faptele analizate de CNCD sunt anterioare și independente de concediere. Instanța trebuia să analizeze raportul dintre faptele descrise în Secțiunea I a Petiției și condițiile prevăzute de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, ceea ce nu a făcut. În concluzie, recurenta susține că sentința recurată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, nu este motivată în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și aplică greșit normele de drept material privind autoritatea de lucru judecat și victimizarea. În consecință, se solicită casarea cu reținere, întrucât faptele sunt necontestate, iar Înalta Curte nu ar fi pusă în situația de a reevalua starea de fapt.

Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă Universitatea "A." formulează două întâmpinări distincte, corespunzătoare celor două recursuri declarate în cauză. În ceea ce privește recursul declarat de CNCD, Universitatea solicită respingerea acestuia, arătând că Hotărârea CNCD nr. 78/2020 este nemotivată și nelegală, întrucât CNCD nu a analizat condițiile prevăzute de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 și a reținut victimizarea exclusiv prin raportare la succesiunea temporală a faptelor, fără a verifica existența unui raport de cauzalitate între plângerile petentei și măsura concedierii. Universitatea susține că motivele concedierii au fost exclusiv disciplinare, confirmate definitiv de instanțele de muncă, iar nu o reacție adversă la demersurile recurentei, astfel încât nu poate fi reținut tratamentul advers cerut de lege. Se arată că instanța de fond a aplicat corect art. 430-431 C. proc. civ., dând eficiență autorității de lucru judecat a hotărârilor definitive privind legalitatea concedierii, ceea ce exclude posibilitatea calificării aceleiași măsuri ca faptă de discriminare. Universitatea mai arată că nu a existat nicio încălcare a principiului contradictorialității sau a dreptului la apărare, recurenta fiind legal citată și având cunoștință de toate actele depuse. În concluzie, Universitatea susține că CNCD nu a analizat nici tratamentele adverse invocate prin petiția inițială, nici condițiile legale ale victimizării, iar instanța de fond a constatat corect inexistența legăturii dintre demersurile petentei și sancțiunea disciplinară, motiv pentru care recursul CNCD trebuie respins. În ceea ce privește recursul declarat de B., Universitatea solicită respingerea acestuia, arătând că recurenta a învestit CNCD, prin cererea modificatoare, cu o veritabilă cerere de constatare a victimizării prin concediere, iar CNCD a soluționat exclusiv acest ultim tratament advers, fără a analiza tratamentele invocate prin petiția inițială. Universitatea subliniază că instanța de fond nu avea obligația de a analiza motivele din petiția inițială, întrucât acestea nu au fost soluționate de CNCD și nu au fost atacate. Se arată că nu a existat nicio încălcare a principiului contradictorialității, recurenta fiind legal citată și având cunoștință de depunerea hotărârilor definitive din litigiul de muncă, care confirmă caracterul disciplinar și legal al concedierii. Universitatea susține că nu există nici tratament advers, nici raport de cauzalitate, iar victimizarea nu poate fi reținută în lipsa îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000. În concluzie, Universitatea arată că instanța de fond a aplicat corect autoritatea de lucru judecat și a constatat în mod legal inexistența discriminării, motiv pentru care recursul recurentei trebuie respins ca neîntemeiat. Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă B. solicită admiterea recursului CNCD, arătând că instanța de fond a aplicat greșit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deoarece Decizia CAB nr. 4635/2020, pronunțată în litigiul de muncă, nu a analizat și nu putea analiza fapta de discriminare prin victimizare, astfel încât nu poate produce efect pozitiv de autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. Faptele relevante pentru victimizare sunt cele din noiembrie- decembrie 2018, când UNTB a reacționat advers la sesizările intimatei către CNCD și Tribunal, prin sesizări nelegale la Comisia de Etică, ceea ce îndeplinește cumulativ condițiile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000. Intimata arată că CNCD a reținut corect victimizarea, întrucât aceasta a dovedit elemente obiective care permit prezumția discriminării, iar UNTB nu a răsturnat sarcina probei prevăzută de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000. În concluzie, instanța de fond a ignorat natura distinctă a victimizării și a anulat nelegal hotărârea CNCD, motiv pentru care recursul trebuie admis, iar Hotărârea CNCD nr. 78/29.01.2020 menținută.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând recursul declarat de pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate de intimata Universitatea "A." și a dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin Hotărârea nr. 78/29.01.2020, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare sub forma victimizării, în ceea ce o privește pe pârâta B., în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000. Prin aceeași hotărâre s-a dispus sancționarea reclamantei Universitatea "A." din București cu amendă în cuantum de 2000 de RON, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborate cu prevederile art. 8 din O.G. nr. 2/2001. Prin sentința recurată, Curtea de Apel a anulat hotărârea nr. 78/29.01.2020 și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă. Analizând sentința atacată prin raportare la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, soluția primei instanțe fiind expresia unei corecte interpretări și aplicări a dispozițiilor legale incidente în raport cu situația de fapt reținută și cu limitele învestirii sale. Cu privire la critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - pretinsa încălcare a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare Susținerile recurentei B. privind nelegalitatea citării la termenul din 22.02.2024 nu pot fi primite. Din actele dosarului rezultă că citarea s-a realizat la adresa indicată de parte, iar recurenta nu a notificat instanța cu privire la schimbarea domiciliului, astfel cum impune art. 172 C. proc. civ. În lipsa unei astfel de notificări, procedura de citare la vechiul domiciliu este legal îndeplinită. De asemenea, nu se poate reține că instanța de fond ar fi soluționat cauza prin raportare la un argument juridic surpriză. Din întâmpinările și notele scrise depuse de Universitatea "A." în ambele cicluri procesuale rezultă că aceasta a invocat constant hotărârile definitive pronunțate în litigiul de muncă, inclusiv decizia CAB nr. 4635/2020, ca fundament al inexistenței unui tratament advers. Recurenta nu a formulat un punct de vedere asupra acestor apărări, deși a avut posibilitatea procesuală de a o face. În consecință, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității sau a dreptului la apărare. Cu privire la critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - pretinsa nemotivare a sentinței Recurentele susțin că instanța de fond nu ar fi analizat în mod efectiv elementele constitutive ale victimizării și apărările părților. Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită, întrucât sentința atacată respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de fond expunând în mod clar situația de fapt reținută, normele de drept aplicabile și raționamentul juridic determinant. Curtea de Apel a fundamentat soluția pe un pe un argument de drept determinant, respectiv incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei Curții de Apel București nr. 4635/2020, prin care s-a stabilit definitiv legalitatea concedierii din 05.03.2019. Întrucât victimizarea a fost reținută de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării exclusiv prin raportare la concedierea din 05.03.2019, iar legalitatea acestei măsuri a fost confirmată definitiv în litigiul de muncă, instanța de fond a apreciat, în mod corect, că nu se mai impune analiza celorlalte susțineri ale părților, acestea devenind lipsite de relevanță juridică. Obligația de motivare nu presupune examinarea exhaustivă a tuturor argumentelor formulate de părți, ci expunerea rațiunii care fundamentează soluția, iar instanța de fond a respectat pe deplin această cerință Prin urmare, instanța de control judiciar constată că motivarea instanței de fond este completă, coerentă și permite exercitarea controlului judiciar, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu privire la critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - pretinsa aplicare greșită a normelor de drept material Recurentele susțin că instanța de fond ar fi aplicat greșit art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, întrucât victimizarea ar fi fost determinată de fapte anterioare concedierii (sesizările din noiembrie- decembrie 2018), iar nu de concedierea în sine. Înalta Curte constată însă că Hotărârea CNCD nr. 78/29.01.2020 a reținut victimizarea exclusiv prin raportare la concedierea din 05.03.2019, considerând că aceasta reprezintă tratament advers ca reacție la sesizările formulate de petentă. CNCD nu a reținut victimizarea prin raportare la sesizările adresate Comisiei de Etică, nici nu a analizat distinct aceste fapte. În aceste condiții, instanța de fond a analizat corect obiectul real al hotărârii CNCD și a constatat că, odată ce legalitatea concedierii a fost stabilită definitiv prin decizia Curții de Apel București nr. 4635/2020, nu se mai poate reține caracterul său de tratament advers în sensul art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, fără a contrazice autoritatea de lucru judecat a acestei decizii. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat operează nu doar asupra dispozitivului, ci și asupra considerentelor esențiale care au stat la baza soluției, astfel cum prevede art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Legalitatea concedierii, stabilită definitiv, exclude posibilitatea calificării aceleiași măsuri ca fiind discriminatorie. În consecință, instanța de fond a aplicat corect normele de drept material. În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate sunt nefondate, iar sentința recurată este legală și temeinică, întrucât instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material și procesual incidente, a analizat cauza în limitele învestirii sale și a fundamentat soluția pe un raționament juridic complet, coerent și conform cu efectele obligatorii ale hotărârilor judecătorești definitive. În lipsa unor erori de drept sau a unor încălcări procedurale care să atragă incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., hotărârea atacată se impune a fi menținută, întrucât reflectă o justă stabilire a raportului juridic dedus judecății și o corectă evaluare a situației de fapt și de drept reținute în cauză. Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile formulate de pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., ca nefondate.