Decizia nr. 2040/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1859/2022 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 07.07.2022, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General Al Guvernului și Prim - Ministrul României: - obligarea pârâtului Prim - Ministrul României la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economic pe zi de întârziere, de la pronunțarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2370/08.05.2019 în dosarul nr. x/2015 până la executarea obligației impuse în decizia menționată, amendă care se va face venit la bugetul de stat; - obligarea pârâtului Guvernul României la plata a 1000 RON penalități de întârziere calculate de la data de 08.06.2019 și până la îndeplinirea obligației menționate în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1859 din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile ca neîntemeiate și a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul Genenral al Guvernului și Prim Ministrul României, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței nr. 1859 din 19 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea primei instanțe ar fi fost pronunțată cu încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea și că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de respingere a cererii de chemare în judecată. Astfel, recurenta a arătat că instanța de fond nu ar fi examinat în mod efectiv apărările și probele administrate, limitându-se la a reține existența H.G. nr. 746/2022 fără a analiza circumstanțele concrete ale cauzei și fără a indica demersurile efectuate de pârâți în executarea obligației stabilite prin titlul executoriu. De asemenea, recurenta a susținut că hotărârea nu ar conține o motivare reală și completă cu privire la fiecare capăt de cerere, în special în ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtului la plata penalităților, ceea ce ar echivala cu o nemotivare sau cu o motivare insuficientă, contrară art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și exigențelor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În opinia recurentei, aceste deficiențe ar face imposibil controlul judiciar al hotărârii și ar atrage incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente procedurii speciale de executare reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004. Aceasta a arătat că instanța de fond nu ar fi avut în vedere termenul de 30 de zile în care pârâtul Guvernul României era obligat să își execute de bunăvoie obligația stabilită prin titlul executoriu, termen care, în lipsa unei dispoziții contrare în hotărârea definitivă, începea să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei Înaltei Curți. Recurenta a susținut că, întrucât acest termen a fost depășit, penalitățile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 trebuiau calculate începând cu data de 08.06.2019, iar instanța de fond ar fi interpretat eronat dispozițiile legale atunci când a reținut că adoptarea H.G. nr. 746/2022 ar constitui o executare voluntară a obligației. În opinia recurentei, hotărârea de guvern adoptată la trei ani de la expirarea termenului legal nu poate înlătura răspunderea pârâtului pentru întârzierea în executare, cu atât mai mult cu cât actul normativ nu ar respecta conținutul obligației stabilite prin titlul executoriu și nu ar asigura vânzarea efectivă a acțiunilor în condițiile prevăzute de legislația aplicabilă. Recurenta a mai arătat că instanța de fond nu ar fi analizat perioada de pasivitate a pârâtului dintre 08.06.2019 și 08.06.2022 și nici nu ar fi examinat în mod corect natura obligației de a face stabilite prin titlul executoriu, limitându-se să considere că adoptarea hotărârii de guvern ar fi suficientă pentru a exclude culpa autorității publice.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Guvernul României și Prim-ministrul României au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Suspendarea judecării recursului Prin încheierea de ședință din 22 noiembrie 2023 a fost suspendată judecarea recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești - secția contencios administrativ și fiscal. La data de 09.04.2025 cauza a fost repusă pe rol, urmare cererii de reluare a judecării procesului formulată de recurenta-reclamantă A., în temeiul art. 415 pct. 4 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând legalitatea sentinței recurate, în raport cu motivele de casare invocate, ținând seama de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În prealabil, se reține că deși recursul este întemeiat inclusiv pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., examinarea criticilor nu relevă, în realitate, încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii, ci se circumscriu exclusiv motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind orientate împotriva motivării sentinței și a modului în care instanța de fond a analizat și a expus rațiunile soluției pronunțate. Analizând criticile expuse din perspectiva motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi primite. În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare. Examinând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte constată că instanța de fond a expus în mod clar și coerent rațiunile pentru care a respins cererea, raportându-se la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, la conținutul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curți și la prevederile art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificată. Instanța a reprodus norma aplicabilă, a identificat obligația concretă stabilită în sarcina pârâtului Guvernul României - aceea de a adopta o hotărâre de guvern care să stabilească cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor - și a arătat că această obligație a fost executată prin adoptarea H.G. nr. 746/2022, act normativ prin care s-a stabilit o cotă de 1% din capitalul social și un termen-limită pentru realizarea vânzării, respectiv 31.12.2023. Totodată, instanța de fond a explicat de ce, în raport cu marja de apreciere recunoscută autorității publice de art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 ("până la limita de 8%" și stabilirea prin hotărâre de guvern a cotei și a momentelor vânzării), nu se poate reține neexecutarea obligației, precum și de ce amenda și penalitățile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu mai pot fi aplicate după îndeplinirea obligației. În plus, în ceea ce privește capătul de cerere privind penalitățile de 1.000 RON/zi, instanța a arătat expres că de esența acordării acestora este stabilirea culpei instituției în neexecutarea obligației, culpă care nu a fost probată de reclamantă, făcând trimitere la art. 249 C. proc. civ. și la elementele reținute din Nota de fundamentare a actului normativ. Prin urmare, nu se poate susține că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția sau că acestea ar fi pur formale ori contradictorii; dimpotrivă, instanța de fond a expus un raționament juridic complet, care permite atât părții să înțeleagă soluția, cât și instanței de control judiciar să exercite controlul de legalitate, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta impută instanței de fond o aplicare greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că, în esență, critica vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu titlul executoriu și cu reglementările speciale privind vânzarea acțiunilor B.. Recurenta susține că, în lipsa unui termen expres în titlul executoriu, obligația de a adopta hotărârea de guvern trebuia executată în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a deciziei Înaltei Curți, iar depășirea acestui termen ar fi atras, de drept, curgerea penalităților de 1.000 RON/zi, indiferent de împrejurările ulterioare și de contextul normativ. Or, o asemenea interpretare nu se regăsește în dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, care nu instituie un mecanism automat de sancționare, ci condiționează aplicarea amenzii și a penalităților de neexecutarea culpabilă a obligației, în cadrul unei proceduri speciale, declanșate la cererea creditorului și supuse aprecierii instanței de executare. Instanța de fond a avut în vedere tocmai această natură a mijloacelor de constrângere, reținând că amenda nu se aplică de drept, ci numai atunci când întârzierea se dovedește a fi nejustificată, respectiv când neexecutarea este imputabilă conducătorului sau personalului autorității publice, și a apreciat, în concret, că în cauză nu sunt întrunite aceste condiții, întrucât Guvernul României nu a rămas în pasivitate, ci a întreprins demersurile necesare în vederea executării obligației, demersuri reflectate inclusiv în Nota de fundamentare a H.G. nr. 746/2022 și în corelarea cu interdicția temporară de înstrăinare instituită prin Legea nr. 173/2020. De asemenea, susținerea recurentei potrivit căreia adoptarea H.G. nr. 746/2022 nu ar reprezenta o executare a obligației stabilite prin titlul executoriu, pe motiv că actul normativ nu ar respecta integral parametrii doriți de aceasta (în special sub aspectul cotei de 8% și al condițiilor concrete de vânzare), nu poate fi primită. Din chiar textul art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 rezultă că dreptul salariaților este "până la limita de 8% din capitalul social", iar cota procentuală și momentele vânzării urmează a fi stabilite prin hotărâre de guvern, ceea ce conferă autorității o marjă de apreciere în determinarea acestor elemente. Titlul executoriu nu a impus adoptarea unei hotărâri de guvern cu un conținut prestabilit în sensul vânzării întregii cote de 8% într-un anumit termen și în anumite condiții detaliate, ci a obligat Guvernul să adopte actul normativ necesar punerii în aplicare a dispozițiilor art. 9, ceea ce s-a realizat prin H.G. nr. 746/2022. Eventualele nemulțumiri ale recurentei cu privire la oportunitatea sau conținutul concret al acestui act normativ excedează cadrului procedurii speciale de executare și nu pot fi valorificate pe calea unei cereri întemeiate pe art. 24 din Legea nr. 554/2004, care are ca obiect constrângerea la executarea titlului, nu cenzurarea conținutului actului adoptat în executarea acestuia. În ceea ce privește perioada anterioară adoptării hotărârii de guvern, respectiv intervalul 08.06.2019-08.06.2022, instanța de fond a reținut că recurenta nu a făcut dovada culpei instituției în neexecutarea obligației, în condițiile în care Guvernul a invocat și a justificat necesitatea corelării măsurilor cu interdicția de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, instituită prin Legea nr. 173/2020, precum și necesitatea stabilirii, prin acte ulterioare, a procedurilor, termenelor și condițiilor concrete de vânzare. Așadar, instanța nu a ignorat perioada de referință, ci a apreciat, în limitele rolului său, că nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii pârâtului sub forma penalităților solicitate, în lipsa unei culpe dovedite. Această apreciere ține de aplicarea corectă a normelor de drept material, care condiționează acordarea penalităților de existența unei neexecutări culpabile, și nu poate fi calificată ca o încălcare sau aplicare greșită a legii. În raport cu toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, ale art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 și ale titlului executoriu, reținând în mod întemeiat că obligația stabilită în sarcina Guvernului României a fost executată prin adoptarea H.G. nr. 746/2022 și că nu sunt întrunite condițiile pentru aplicarea amenzii și a penalităților solicitate. Criticile recurentei, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., tind, în realitate, la obținerea unei reevaluări a oportunității și conținutului actului normativ adoptat, precum și la substituirea instanței în marja de apreciere a autorității publice, ceea ce excedează cadrului recursului și naturii procedurii speciale de executare. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.